Gânduri de tată

223 Views 0 Comment

Suficient de des mă intersectez cu întrebarea: „De ce?” De ce scriu, de ce fac lucrurile altfel, de ce, de ce, de ce…
Evident că această primă întrebare este doar vârful unui „iceberg” al curiozităților diverse ce probează „nevoia” de discurs despre ce înseamnă să fii tată și cum practici această aparentă diferență. Discuțiile sunt multiple iar alegerile de stil țin de intimitatea fiecărui tată. Numitorul comun, însă, se regăsește în „izolarea” pe care o resimt uneori (acum tot mai rar) prin această practică.

Responsabilitatea creșterii celor mici este propagată în societate drept o zonă strict feminină. Tot mai mult însă, blogosfera (dar nu numai) începe să articuleze importanța tatălui și scoaterea lui din zona de „accesoriu” de tip „nice to have” și împins către „must have”, acolo unde este, de altfel, și locul său. Cât de pregătită este însă societatea, ei bine, asta descoperă orice tata implicat, în ieșirile sale cu copilul.

Cum se întâmplă lucrurl acesta ține de geografia urbană a fiecăruia, dar și de demografica atașată. Sunt însă câteva numitoare comune ce le observ. Vi le prezint în ordine aleatorie, dar sub auspicii ludice :).

1) vai ce fetiță frumoasă, e a dumneavoastră?
2) este frig afară, nu vedeți că îi este frig?
3) este prea gros îmbrăcată, nu vedeți că abia mișcă? (asta la doi pași de precedentul comentariu)
4) de ce nu o lăsați să meargă singură?
5) de ce nu o luați în brațe?
6) e cu capul gol, de ce nu îi puneți căciulă?

etc.

Dincolo de ludicul diverselor situații, ceea ce are de fapt loc este o poziționare socială față de „apariția” binomului tata-fiică/fiu, în preumblare prin urbe. Nu cred că reflect înapoi o imagine neajutorată, precum nu cred nici în pornirea de a „sprijini” pentru că este o reală nevoie. Observ însă tot mai mult această discrepanța comportamentală și aceasta nu face decât să îmi confirme că sunt pe drumul cel bun și nici izolat.

Tot mai mulți tați se implică activ alături de copiii lor, tot mai mulți scapă de rolul de spectator și se mută în cel de participant. Dacă la începutul drumului meu mă simțeam stingher în ieșirile mele cu Sara, acum mă simt sprijinit și ofer sprijin oricărui părinte pe care îl întâlnesc și care îl solicită. Primul sprijin este zâmbetul, reflectă bucuria mea de a fi, nu doar alături de Sara, ci alături de tot ceea ce este în jur. Al doilea este prezența în starea momentului, evitând tributul gândurilor automate și menținând atenția pe ceea ce este. După aceea, dacă apare schimbul de cuvinte, mă implic bucuros atâta vreme cât aceasta nu mă duce în proiecții mentale și mă menține în prezent.

Sara îmi este ghid și examinator, iar în ultima vreme cred că am fost un student bun, mă testează tot mai rar, acaparată fiind de propriile sale aripi. Le observ cum probează universul și mă păstrez zâmbitor, căci până la urmă, tată fiind, trebuie să țin ritmul schimbărilor.

0 Comments

Leave a Comment