Galerii

Încă îmi aduc aminte de zilele cu ploaie din copilărie. Când mă întorceam acasă, alături de cei doi frați ai mei, ne bucuram împreună de ploaia ce umplea rigola cu un șuvoi zglobiu, capabil să transporte orice ar fi fost dornic să plutească. Căutăm atunci bețișoare, cutii de chibrite, încropeam bărci din hârtie și le așezam pe șuvoiul vesel ce se întindea lângă bordură. Și ce noroc aveam, șuvoiul avea aceleași direcție ca și noi.

Apa, în general, ploaia și bălțile aduc culoare orașului și pigmentează cromatic și senzorial copilăria. Dacă răscolim cu grijă în memoriile noastre de adulți, mai mult ca sigur regăsim cel puțin o memorie plină de chicoteli, picioare ude si care include…cel puțin o baltă.

Nici astăzi, când copiii de ieri sunt părinții de azi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Ai nevoie de aproximativ aceleași ingrediente pentru a te umple de chicoteli: o baltă, un copil și imaginație…nu pentru noi părinții, ci pentru copil.

În căutările pe internet, draga mea soție a reușit să găsească echipamentul perfect pentru aventuri acvatice urbane. Așa au apărut în inventarul nostru vestimentar(al Sarei) atât “submarinul galben” (un fel de salopetă impermeabilă) cât și “crocodilul verde” (o pelerină verde, cu un crocodil pe ea…). Împreună cu cizmele de cauciuc, echipamentul oferă protecție aproape completă. Aproape…caci Sara adoră să sară, să tropăie și să alerge veselă prin bălțile orașului.

De fiecare dată când scoatem “submarinul” prin oraș, știm că ne vom distra, că vom alergă liberi prin fiecare baltă întâlnită în cale. Știm că vom sări cât mai sus pentru că stropii din aterizare să ajungă cât mai departe. Știm că vom râde vesel și puternic, cu chicoteli și strigăte spontane de bucurie, căci bălțile sunt un regat feeric în care lumea este cu susul în jos din care sar stropi din când în când.

De fiecare dată când scoatem “submarinul” prin oraș, dăm și o mână de ajutor adulților ce par oleacă necăjiți de ape. Chicotele, bucuria și ploaia de stropi ce pleacă de la pământ către cer, au o putere specială . Vedem zâmbetele reținute dar și pe cele curajoase, care mă abordează cu un: “bravo domle” bucuroși de spectacol. Sara îmi amintește cu fiecare pas, cu fiecare gest, despre simplitatea de fi. Îmi vorbește dincolo de cuvinte prin stări în care artificiile cognitivului nu își au rostul. Sara își trăiește prezentul în bucurie, fericire, iubire, așa cum noi, cei cu corpuri mari, din greu ne reamintim.

Ar trebui să fie un principiu pe cât de ușor de reținut pe atât de ușor de aplicat.

Se întâmplă tot mai des să fiu nevoit să recurg la brațe întinse pentru a frâna abrupt efuziunile aparent afectoase ale participanților la traficul pedestru. Am citit “n” variante ale aceleași întâmplări (mamă cu copil la piept) și aproape fiecare “n” doamnă sau domn ce trece pe lângă, se simte îndreptățit să atingă copilul, numai pentru că va spune “ce copil frumos”.

Ei bine, faptul că ecuația este oarecum schimbată, în sensul că avem un tata cu copil la piept, nu pare să influențeze rata de efuziuni posibile de exprimat prin atingeri. Oamenii chiar par să creadă că dacă alunecă în extazul observației despre cât de frumos este copilul li se deschide calea către orice își doresc atunci.

Cea mai des întâlnită reacție, în cazul meu, pare să fie dorința de a obține o gratificație tactilă imediata…asa că își extind brațul. Sau, mai există și variante în care ei pot decide mai bine și mai sigur cât de îngrijit sau îmbrăcat sau echipat este copilul.

Evident că am încercat diverse căi de evitare, de la piruete bruște la opritul cu privirea (știți, când va încruntați în așa fel încât provocați cel puțin ezitarea). Ei bine nu, perseverența brațului întins este obsesivă. Acesta se îndreaptă direct către copil și mai pare și dotat cu propria sa personalitate și are un singur obiectiv clar: atinge copilul!

Ca o rachetă, brațul își urmărește ținta pe care, printr-un radar magic, nu o scapă din focus. De câteva luni însă, prin intermediul unui foarte drag prieten, am descoperit Aikido, iar sportul acesta mi-a adus acel plus de fluiditate în mișcarea necesară evitării, în felul acesta mă feresc să bruschez copilul prin manevrele de evitare. Iar pentru brațele cele mai insistente, tot Aikido mi-a adus o cale de a aminti articulațiilor că anumite mișcări pot provoca durere, nu mare, nici de lungă durată, însă suficientă pentru a atrage atenția asupra a ceea ce se întâmplă de fapt.
În plus, am observat că apucatul brusc al obrajilor de adulți și a te schimonosi către ei ingaimind “mumoaso/mumosule” nu provoacă o bucurie prea mare…este însă mult mai eficient în atingerea obiectivului: Ce ție nu-ți place, dragă coleg/ă de trafic pedestru…