Categorie: Daniel Siegel
-
D. Siegel Strategia Nr. 2 Numește pentru a stăpâni (emoția)
Strategia a doua, propusă de D. Siegel, pleacă de la aceeași nevoie de conexiune dintre părțile creierului. Dacă în prima strategie adultul se conectează emoțional cu ceea ce simte copilul, iar mai apoi redirecționează, cu a doua îl ajută să își numească emoțiile și să le înțeleagă. În timp, copiii vor învăța să se înțeleagă prin propriile emoții și să le comunice celor din jur.
D. Siegel ne dezvăluie mecanismele emoționale ce au loc în partea dreaptă a creierului și înțelesul adus de partea stânga a creierului, cele două părți aflate în colaborare aduc vindecare și înțelegere.
Încă observ cum atunci când un copil se lovește de ceva, unii adulți lovesc obiectul. Cumva, prin acest comportament, adultul îi atribuie obiectului responsabilitate pentru ceea ce tocmai a avut loc. Însă copiii au nevoie de ajutor ca să înțeleagă acțiuni și consecințe…de pildă privim pe unde mergem, sau mersul cu spatele are anumite riscuri, sau nu ai văzut piciorul de la mobilă și te-ai împiedicat.
Frica adulților față de crizele emoționale a condus la construcția multiplelor mecanisme de oprire a emoției și implicit a crizei, din păcate și a vindecării. Problema care se naște din această abordare este absența înțelegerii a ceea ce tocmai a avut loc.
Sara a descoperit mersul cu spatele, așa că, suficient de des, se lansează în explorarea pașilor în revers. Evident că deși nu avansează cu viteza luminii, pașii șovaielnici și reacțiile încete îi provoacă mici intersecții cu obiecte aflate în calea sa în revers. În astfel de momente, experiența Sarei se îmbogățește în textură, durerea îi semnalizează că sunt părți ale corpului nu tocmai bucuroase de experiență. Mai mult, frustrarea creată de această aparentă lipsă de abilitate îi complică peisajul emoțional, așa că din râsul născut din ludicul experienței, scot capul plânsul și lacrimile profunde. Ce am învățat eu până acum mă face să realizez că o astfel de experiență, abordată stângaci, poate conduce la renunțarea de a mai încerca, de a mai explora, de a se mai expune necunoscutului. Evident că mă preocupa siguranța Sarei, dar nu aș lăsa această preocupare să primeze nevoilor ei de independența și explorare. Așa că, îmbrățișați și uzi de lacrimi, povestim succesiunea evenimentelor ce ne-au condus aici, în „țara emoțiilor puternice” :).
Copiii au nevoie să „povestească” ceea ce a avut loc, în felul acesta învață să își identifice emoțiile și cum să se poarte în prezența lor, practic își construiesc legătura dintre cele două emisfere.
Numirea emoțiilor calmează activitatea din emisfera dreaptă, pentru că astfel copiii își înțeleg reacțiile. Ajutorul adus prin identificarea durerilor și temerilor conduce la micșorarea lor și prezervă dorința naturală de a-și explora universul perceput. Povestirile îi ajută pe copii să învețe consecințele acțiunilor și legăturile dintre emoția resimțită și eveniment, indiferent de natura lui.
Sara încă practică mersul cu spatele, mai nou și mersul cu ochii închiși. Dar în același timp își dezvoltă și abilități de orientare și memorie, așa că intersecțiile subite sunt tot mai rare. Atunci când însă au loc, ne luăm în brațe și ne scăldăm oleacă în lacrimi, povestind ceea ce tocmai a avut loc. Asta dacă nu e Gabriela cu noi, căci altfel povestea cea mai dulce are intodeauna loc în brațele ei de mamă.
-
Daniel Siegel Strategia 1 Conectează și Redirecționează
Vă promiteam acum ceva vreme că voi reveni cu impresiile mele extrase din „The Whole Brain Child”. În fapt, sunt mai mult decât impresii, intenția mea fiind să redau cele 12 strategii prin intermediul unui context practic. Așa cum am scris în primul articol ce aborda cartea lui Daniel Siegel, focusul său este puternic ancorat în contextul de evoluție al copilului de lângă noi. Pentru prima dată am reușit să înțeleg dinamica și strategia de colaborare a părților creierului uman.
Ca o succintă reluare faptică voi rearticula structura „de lucru” a creierului, prezentată de D. Siegel. În partea dreaptă avem emoțiile, în stânga avem gândirea, jos avem înstinctul, iar sus acțiunea gândită. „Conectează și redirecționează” pleacă de la această structură și ne ajută să înțelegem calea cea mai potrivită pentru a pune părțile în legătură colaborativa și în armonie. Practic ajutăm la crearea unor conexiuni practice între emisferele creierului, în așa fel încât contextul să poată fi interpretat și asimilat de toate părțile implicate.
Da, poate nu sună foarte clar, așa că voi aborda explicațiile printr-un scenariu explicativ.
Evocam destul de des importantă reluării evenimentelor traversate de Sara, astfel încât să înțeleagă și să asimileze experiență. O pierdere de echilibru, atunci când Sara aleargă, se solda cel mai des cu aterizări bruște, surpriză și descărcări emoționale. Prin conectarea la emoțiile momentului îi ofeream Sarei suport emoțional și o zonă de comfort în care ea își putea trăi emoția. Conectarea, practic, presupune exact asta, simți emoția momentului și îl lași să decurgă, oferind prezența ta.
Redirecționarea trimite către traducerea emoției în mesaj cognitiv. Adică deplasarea informației din emisfera dreaptă către emisfera stânga, în așa fel încât fiecare parte să aibă propriul său cod față de eveniment. Pe lângă înțelegerea emoției obținem și acceptarea și integrarea acesteia în întreg bagajul experienței de viață pe care Sara îl construiește în fiecare zi. În felul acesta reducem riscul creării de tipare comportamentale care ar putea conduce la evitarea unor experiențe ce ar putea avea că rezultat o emoție puternică.
Reluarea, teatrală uneori, a căzăturilor Sarei o ajută pe ea să poziționeze experiență într-o imagine ușor de asimilat. Tata cade, deci această înseamnă că și pentru el au loc astfel de evenimente, și el încă mai învață. Tata însă se ridica, înțelege ceea ce tocmai a avut loc și își continuă activitatea fără a se pierde din cauza evenimentului.
Conectează și Redirecționează îi ajută pe copii să integreze emoția într-un context cognitiv, contribuind astfel la traducerea universului ce îi înconjoară.
Îmi aduc aminte cum pentru mine, când eram copil, împiedicările frecvențe erau privite de societate numai prin prisma hipermasculinitatii. Adică taxate de către cei din jur cu încurajări de „a fi bărbat”, fără însă că cineva să explice vreodată ce presupune această.
Voi reveni cu un nou episod pentru strategia următoare. Evident că ilustrarile pot fi multiple așa că va invit la o discuție pe acest subiect. Putem discuta prin intermediul comentariilor, în așa fel încât să extindem experiența cât mai mult.
-
Taticiile mele uneori stângace
Încă de la începuturile mobilității Sarei, am avut norocul să descoperim o lecție extrem de importantă pentru dezvoltarea echilibrată a copiilor. Pentru noi această însemna dezvoltarea armonioasă a Sarei. Pe scurt, fiecare „stângăcie” ce își găsea calea prin preajma ei, se bucura de reluare, întrebări, răspunsuri, reconstituiri hilare, deci și integrări ale experiențelor.
Daniel Siegel, MD, Phd, dezvăluie structura creierului și modul în care se dezvoltă conexiuni între emisfere. Astfel, pentru cei mai mulți dintre noi, emisfera dreaptă este teritoriul emoțiilor, iar cea stânga a logicii, partea superioară a creierului corespunde universului acțiunilor, iar cea inferioară instinctelor primare. Ce îmi scăpa însă mie era integrarea experiențelor drept unealtă de dezvoltare a creierului, implicit a modului prin care părți ale acestuia sunt ajutate să își dezvolte legături și să colaboreze între ele.
Creierul copilului creează trasee noi prin fiecare experiență nouă. Toate împreună vor determină structura creierului. Noi, părinții, avem o contribuție importantă prin crearea experiențelor care ajută la dezvoltarea unui creier integrat, atât pe orizontală cât și pe verticală.
Ce înseamnă însă această integrare? De pildă, alegerea noastră ca părinți să vorbim Sarei despre experiențele ei îi dezvoltă memoria. Dacă însă suntem și mai curajoși și abordăm sentimentele, îi dezvoltăm inteligența emoțională, o ajutăm să își înțeleagă sentimentele proprii și pe ale celor din jur.
Refacerea simplă a unei împiedicări are rezultate benefice multiple. Pentru Sara, „împiedicarea” mea voită o ajută să înțeleagă propria sa cădere. Îi arată „normalitatea” și firescul unui astfel de eveniment, precum și lecțiile implicite. Pentru mine rezultatul exercițiului este ludic, căci mă împiedic și cad (de exemplu) deseori în locuri publice, încercând să evit bălțile, căci nu am costumația Sarei. Pentru stradă sigur a ieșit o combinație ciudată între hilar și curiozitate, privirile trecătorilor îmi erau reper pentru prestația mea, dar Sara era audiența target. Faptul că „jocul” conducea la integrarea experiențelor sale îmi era și este suficient.
Încă îmi aduc aminte de practica lovirii obiectului de către adulți, căci mi se împleticise printre picioare și eu am căzut. Mai văd încă și astăzi această practică a „deturnării atenției”, practică izvorâtă din puțul nesecat al tradiției și ale cărui rezultate se pierd în miriadele de mimetisme ce noi astăzi numim cultură. În adevăr, această înstrăinare îi creează copilului un mare semn de întrebare căruia îi este imposibil să-i atribuie vreun răspuns coerent, așa că ne privește pe noi, adulții, cum lovim obiecte sau mobilier și clamam victorie în ale pedepsirilor.
Va imaginați cât de ciudați putem apărea în fața noii generații? Evident că nu, altfel cum am putut să uităm experiența și să ajungem adulți în pragul repetărilor mimetice.
Copiii au nevoie de empatie. Noi, cei ce nu suntem prinși în jocul emoțiilor, atunci când copilul de lângă noi este, avem nevoie să ne conectăm mai întâi emoțional și mai apoi cerebral. În „The whole brain child” D. Siegel prezintă 12 strategii pentru o dezvoltare armonioasă a creierului copilului de lângă noi (și de ce nu a copilului din noi). Voi reveni mai amplu pe subiect căci Siegel ar trebui să fie bază minima de formare pentru orice formă de parenting…
