Strategia a doua, propusă de D. Siegel, pleacă de la aceeași nevoie de conexiune dintre părțile creierului. Dacă în prima strategie adultul se conectează emoțional cu ceea ce simte copilul, iar mai apoi redirecționează, cu a doua îl ajută să își numească emoțiile și să le înțeleagă. În timp, copiii vor învăța să se înțeleagă prin propriile emoții și să le comunice celor din jur.

D. Siegel ne dezvăluie mecanismele emoționale ce au loc în partea dreaptă a creierului și înțelesul adus de partea stânga a creierului, cele două părți aflate în colaborare aduc vindecare și înțelegere.

Încă observ cum atunci când un copil se lovește de ceva, unii adulți lovesc obiectul. Cumva, prin acest comportament, adultul îi atribuie obiectului responsabilitate pentru ceea ce tocmai a avut loc. Însă copiii au nevoie de ajutor ca să înțeleagă acțiuni și consecințe…de pildă privim pe unde mergem, sau mersul cu spatele are anumite riscuri, sau nu ai văzut piciorul de la mobilă și te-ai împiedicat.

Frica adulților față de crizele emoționale a condus la construcția multiplelor mecanisme de oprire a emoției și implicit a crizei, din păcate și a vindecării. Problema care se naște din această abordare este absența înțelegerii a ceea ce tocmai a avut loc.

Sara a descoperit mersul cu spatele, așa că, suficient de des, se lansează în explorarea pașilor în revers. Evident că deși nu avansează cu viteza luminii, pașii șovaielnici și reacțiile încete îi provoacă mici intersecții cu obiecte aflate în calea sa în revers. În astfel de momente, experiența Sarei se îmbogățește în textură, durerea îi semnalizează că sunt părți ale corpului nu tocmai bucuroase de experiență. Mai mult, frustrarea creată de această aparentă lipsă de abilitate îi complică peisajul emoțional, așa că din râsul născut din ludicul experienței, scot capul plânsul și lacrimile profunde. Ce am învățat eu până acum mă face să realizez că o astfel de experiență, abordată stângaci, poate conduce la renunțarea de a mai încerca, de a mai explora, de a se mai expune necunoscutului. Evident că mă preocupa siguranța Sarei, dar nu aș lăsa această preocupare să primeze nevoilor ei de independența și explorare. Așa că, îmbrățișați și uzi de lacrimi, povestim succesiunea evenimentelor ce ne-au condus aici, în „țara emoțiilor puternice” :).

Copiii au nevoie să „povestească” ceea ce a avut loc, în felul acesta învață să își identifice emoțiile și cum să se poarte în prezența lor, practic își construiesc legătura dintre cele două emisfere.
Numirea emoțiilor calmează activitatea din emisfera dreaptă, pentru că astfel copiii își înțeleg reacțiile. Ajutorul adus prin identificarea durerilor și temerilor conduce la micșorarea lor și prezervă dorința naturală de a-și explora universul perceput. Povestirile îi ajută pe copii să învețe consecințele acțiunilor și legăturile dintre emoția resimțită și eveniment, indiferent de natura lui.

Sara încă practică mersul cu spatele, mai nou și mersul cu ochii închiși. Dar în același timp își dezvoltă și abilități de orientare și memorie, așa că intersecțiile subite sunt tot mai rare. Atunci când însă au loc, ne luăm în brațe și ne scăldăm oleacă în lacrimi, povestind ceea ce tocmai a avut loc. Asta dacă nu e Gabriela cu noi, căci altfel povestea cea mai dulce are intodeauna loc în brațele ei de mamă.