Etichetă: Strategiile Daniel Siegel
-
Tatici, creatori de viata
Printre cuvinte, printre stari, printre emotii
https://soundcloud.com/user-726989398/tatici-creatori-de-viata
-
D. Siegel Strategia Nr. 2 Numește pentru a stăpâni (emoția)
Strategia a doua, propusă de D. Siegel, pleacă de la aceeași nevoie de conexiune dintre părțile creierului. Dacă în prima strategie adultul se conectează emoțional cu ceea ce simte copilul, iar mai apoi redirecționează, cu a doua îl ajută să își numească emoțiile și să le înțeleagă. În timp, copiii vor învăța să se înțeleagă prin propriile emoții și să le comunice celor din jur.
D. Siegel ne dezvăluie mecanismele emoționale ce au loc în partea dreaptă a creierului și înțelesul adus de partea stânga a creierului, cele două părți aflate în colaborare aduc vindecare și înțelegere.
Încă observ cum atunci când un copil se lovește de ceva, unii adulți lovesc obiectul. Cumva, prin acest comportament, adultul îi atribuie obiectului responsabilitate pentru ceea ce tocmai a avut loc. Însă copiii au nevoie de ajutor ca să înțeleagă acțiuni și consecințe…de pildă privim pe unde mergem, sau mersul cu spatele are anumite riscuri, sau nu ai văzut piciorul de la mobilă și te-ai împiedicat.
Frica adulților față de crizele emoționale a condus la construcția multiplelor mecanisme de oprire a emoției și implicit a crizei, din păcate și a vindecării. Problema care se naște din această abordare este absența înțelegerii a ceea ce tocmai a avut loc.
Sara a descoperit mersul cu spatele, așa că, suficient de des, se lansează în explorarea pașilor în revers. Evident că deși nu avansează cu viteza luminii, pașii șovaielnici și reacțiile încete îi provoacă mici intersecții cu obiecte aflate în calea sa în revers. În astfel de momente, experiența Sarei se îmbogățește în textură, durerea îi semnalizează că sunt părți ale corpului nu tocmai bucuroase de experiență. Mai mult, frustrarea creată de această aparentă lipsă de abilitate îi complică peisajul emoțional, așa că din râsul născut din ludicul experienței, scot capul plânsul și lacrimile profunde. Ce am învățat eu până acum mă face să realizez că o astfel de experiență, abordată stângaci, poate conduce la renunțarea de a mai încerca, de a mai explora, de a se mai expune necunoscutului. Evident că mă preocupa siguranța Sarei, dar nu aș lăsa această preocupare să primeze nevoilor ei de independența și explorare. Așa că, îmbrățișați și uzi de lacrimi, povestim succesiunea evenimentelor ce ne-au condus aici, în „țara emoțiilor puternice” :).
Copiii au nevoie să „povestească” ceea ce a avut loc, în felul acesta învață să își identifice emoțiile și cum să se poarte în prezența lor, practic își construiesc legătura dintre cele două emisfere.
Numirea emoțiilor calmează activitatea din emisfera dreaptă, pentru că astfel copiii își înțeleg reacțiile. Ajutorul adus prin identificarea durerilor și temerilor conduce la micșorarea lor și prezervă dorința naturală de a-și explora universul perceput. Povestirile îi ajută pe copii să învețe consecințele acțiunilor și legăturile dintre emoția resimțită și eveniment, indiferent de natura lui.
Sara încă practică mersul cu spatele, mai nou și mersul cu ochii închiși. Dar în același timp își dezvoltă și abilități de orientare și memorie, așa că intersecțiile subite sunt tot mai rare. Atunci când însă au loc, ne luăm în brațe și ne scăldăm oleacă în lacrimi, povestind ceea ce tocmai a avut loc. Asta dacă nu e Gabriela cu noi, căci altfel povestea cea mai dulce are intodeauna loc în brațele ei de mamă.
-
Daniel Siegel Strategia 1 Conectează și Redirecționează
Vă promiteam acum ceva vreme că voi reveni cu impresiile mele extrase din „The Whole Brain Child”. În fapt, sunt mai mult decât impresii, intenția mea fiind să redau cele 12 strategii prin intermediul unui context practic. Așa cum am scris în primul articol ce aborda cartea lui Daniel Siegel, focusul său este puternic ancorat în contextul de evoluție al copilului de lângă noi. Pentru prima dată am reușit să înțeleg dinamica și strategia de colaborare a părților creierului uman.
Ca o succintă reluare faptică voi rearticula structura „de lucru” a creierului, prezentată de D. Siegel. În partea dreaptă avem emoțiile, în stânga avem gândirea, jos avem înstinctul, iar sus acțiunea gândită. „Conectează și redirecționează” pleacă de la această structură și ne ajută să înțelegem calea cea mai potrivită pentru a pune părțile în legătură colaborativa și în armonie. Practic ajutăm la crearea unor conexiuni practice între emisferele creierului, în așa fel încât contextul să poată fi interpretat și asimilat de toate părțile implicate.
Da, poate nu sună foarte clar, așa că voi aborda explicațiile printr-un scenariu explicativ.
Evocam destul de des importantă reluării evenimentelor traversate de Sara, astfel încât să înțeleagă și să asimileze experiență. O pierdere de echilibru, atunci când Sara aleargă, se solda cel mai des cu aterizări bruște, surpriză și descărcări emoționale. Prin conectarea la emoțiile momentului îi ofeream Sarei suport emoțional și o zonă de comfort în care ea își putea trăi emoția. Conectarea, practic, presupune exact asta, simți emoția momentului și îl lași să decurgă, oferind prezența ta.
Redirecționarea trimite către traducerea emoției în mesaj cognitiv. Adică deplasarea informației din emisfera dreaptă către emisfera stânga, în așa fel încât fiecare parte să aibă propriul său cod față de eveniment. Pe lângă înțelegerea emoției obținem și acceptarea și integrarea acesteia în întreg bagajul experienței de viață pe care Sara îl construiește în fiecare zi. În felul acesta reducem riscul creării de tipare comportamentale care ar putea conduce la evitarea unor experiențe ce ar putea avea că rezultat o emoție puternică.
Reluarea, teatrală uneori, a căzăturilor Sarei o ajută pe ea să poziționeze experiență într-o imagine ușor de asimilat. Tata cade, deci această înseamnă că și pentru el au loc astfel de evenimente, și el încă mai învață. Tata însă se ridica, înțelege ceea ce tocmai a avut loc și își continuă activitatea fără a se pierde din cauza evenimentului.
Conectează și Redirecționează îi ajută pe copii să integreze emoția într-un context cognitiv, contribuind astfel la traducerea universului ce îi înconjoară.
Îmi aduc aminte cum pentru mine, când eram copil, împiedicările frecvențe erau privite de societate numai prin prisma hipermasculinitatii. Adică taxate de către cei din jur cu încurajări de „a fi bărbat”, fără însă că cineva să explice vreodată ce presupune această.
Voi reveni cu un nou episod pentru strategia următoare. Evident că ilustrarile pot fi multiple așa că va invit la o discuție pe acest subiect. Putem discuta prin intermediul comentariilor, în așa fel încât să extindem experiența cât mai mult.
