Nu știu ce am făcut bine ca să merit toate astea…

3153 Views 0 Comment

Spuneam această frază destul de frecvent și o făceam drept o formă de apreciere pentru experiențele generoase care mi-au colorat viața. Nu au venit toate odată și nici nu am fost mereu conștient de darurile existenței mele pe acest bulgăre călător prin univers. Multă vreme, asemenea lui, am gravitat în jurul propriei axe, încercând în felul meu, deseori stângaci, să aduc lumina și înțelegere acolo unde credeam eu că este nevoie.

Undeva, în jurul vârstei de 13 ani am avut prima mea mare conștientizare despre viața ce va fi să fie. Fără a ști de ce sau cum, eram convins că firul meu mă va îndepărta fizic de casă și de țara. Cum însă la aceea vreme comunismul era în floare și ușile toate închise, nu am vorbit despre asta. Mai târziu, ’89 m-a prins cu febrilitatea evenimentelor sale, iar ’90 m-a scos la drumul mare ce ducea către occident.

Au urmat ani de pribegie împănați cu experiențe multiple și încărcați cu un înțeles pe care aveam să îl percep mult mai târziu. Am traversat continente căutând ceea ce se află mereu în mine, dar la vremea aceea căutând numai în afara mea îmi era dificil să îmi percep interiorul. Anii au trecut și mi-au lăsat cadouri multiple, precum și teme…dar încă aveam pași de făcut către interior pentru a putea aduce sens și către exterior. Timpul s-a perindat și, făr’ de planificare, m-am trezit într-o nouă viață, unde de asta data focusul începea din lăuntrul meu și se revarsa în afară.

În acest nou univers și prin aceste noi experiențe mi-am cunoscut soția și calea mea a devenit mai clară și mai puțin impulsivă. Mai târziu, în timp ce îmi asistam soția la nașterea Sarei, aveam să îi întâlnesc și prima privire către marele univers, iar prima persoană asupra cărei s-au oprit ochii Sarei eram chiar eu. Și încet, dar mereu tot mai siguri, pașii mei mă conduceau Hai Hui prin experiență Taticiei. Dar nu numai. Mă duceau către mine pentru a mă deschide către cei din jurul meu.

Încă nu știu ce am făcut bine pentru a merita toate acestea, dar acum simt că întrebarea nici nu își mai cere obolul prin răspuns. Poteca vieții mele nu este nici unică și nici specială, cu toții suntem definiți prin frumos și profunzime, însă nu pentru toți această cale este și clară. Și uite așa, unul câte unul și fiecare în felul sau, decidem la un moment dat să prindem în mână firul clipei ce ne definește că oameni…și începem prin a ne dori să fim mai buni. De asta data nu doar demonstrativ pentru universul exterior, ci mai degrabă contemplativ, cu o ocheadă profundă către interiorul fiecăruia dintre noi care, fără să își propună implicit asta, ne unește pe toți.

Astăzi sunt încă pe poteca mea interioară și simt cum această mă leagă cu tot ceea ce este. Acum încep să înțeleg cum „a te schimbă pe tine, schimbă lumea din jurul tău”. Pașii mei nu sunt nici unici și nici prinși de sfera vreunui „special”, dar devin tot mai siguri în această mare hoinăreală care este pentru mine Hai Hui în Taticie, și tot mai mult Hai Hui în Univers.

0 Comments

Leave a Comment