Zâne bune, grațioase,
Se așează încet, alene,
Aripi largi și mătăsoase,
Se întind acum pe perne.
Vine somnul?
Acușica! spuse Ene,
Zis și domnul.
Să iubim dar printesica,
Că apoi își face somnul
Poate geana cea de sus,
Scobora-va catunel,
Să lipească pe ascuns,
Altă geană, așa nițel.
Somnul dulce stă să vina
Și așteaptă pe la colț,
Zânei bune ce suspină,
Să îi dea un vis cu moț. (mai mult…)
Nu știu cât de familiar este jocul acesta pentru toate generațiile de părinți, eu l-am prins și se pare că și-a găsit loc și în timpul prezentei generații.
Se întâmplă să vizităm destul de des părculețul de lângă o școală (aparent bine percepută la nivel social). Într-una din astfel de vizite Sara a avut parte de o mică demonstrație a jocului.
Era probabil în perioada „școlii altfel” judecând după ținutele profesoarelor dar și după absența uniformelor. Câteva clase de copii au luat cu asalt locul de joacă, s-au împărțit pe grupulețe și da-i la joacă.
Un grup de băieți a devenit brusc interesat de demontarea aparaturii de joacă și pentru că nu existau unelte atunci uzitau ce le era mai la îndemână. Astfel o bancă a renunțat bucuroasă la câteva din scândurile sale pentru a le dona jocului de-a pârghia. Scândura era înfiptă printre elementele jocurilor instalate în așa fel încât dezasamblarea să aibă loc în pocnete și strigăte de biruința.
Mai spre centrul zonei, un grup de băieți și fete jucau „țară țară vrem ostași”. Însă nu oricum căci grupul era mixt și băieții erau prinși în ale lor…adică, posedau un fel de etajeră pentru a ilustra forța de care corpurile lor încă mici era capabilă. Și jocul era plin de chicoteli (la băieți) și teamă la fete, căci acestea erau pur și simplu spulberate de forța greutății corpurilor lansate cu viteză pe brațele lor firave. Se lăsa cu căzături și tăvăleli, cu vânătăi și ciufuleli, cu lacrimi și încercări de a negocia cu băieții dinamica jocului.
Mai departe grupul de băieți auto-responsabilizati cu demontarea parcului, au demarat o acțiune cu valențe istorice. Își imaginau acum că retrăiesc trecutul nostru belicos și se trosneau prietenește cu scândurile sau orice alt element utilizabil dar care nu era fixat de ceva.
Atmosfera caldă a copilăriei era în plină desfășurare, convingând mai multe mame localnice și copiii acestora să elibereze zona în pripă. În tot acest timp Sara explora leagănul și privea din când în când aterizările în grup ale fetelor. Totul relativ calm până când un „strămoș” plin de credință a intrat, înarmat și explorând limitele maxime ale corzilor vocale din dotare, în spațiul intim al Sarei, trezind astfel în mine toate instinctele posibile…așa că am decis că e momentul să pun Stop.
Grupul de profesoare era ușor de reperat după norul dens de fum ce le înconjura zona. Discursul meu a trecut în revistă distrugerea dar și pericolul, ilustrând aterizările forțate ale fetelor dar și strigătele de bătălie ale belicosilor noștri strămoși. Am fost ascultat cu blândețe și înclinații afirmative din cap, au trecut în revistă rapid mai toate prejudecățile despre diferențele dintre sexe numai pentru a se întoarce rapid la recrearea norului dens ce dădea atmosferei un aer aparte.
Numai că una dintre „profe” a remarcat prezența telefonului și a celor câteva fotografii făcute. Brusc discuția a devenit interesată de prezența mea pentru că mai apoi să îi scape „să nu fie și asta vreun jurnalist”. Așa că au decis că copilăria și al sau „dolce far niente” a luat sfârșit…au tras semnalul de alarmă și s-au bulucit în clase. În urma lor, norul se risipea agale, aproape dotat cu un aer poetic.
Eu am rămas să strâng pungile golite de chimicale cu aparentă nutritivă încercând să îi explic Sarei intervenția mea. Sara, din înălțimea celor 2 ani și 3 luni, îmi explica cu bucurie:
-Fetiteie buuuf și buuuf, … și eiau tistee (și erau triste), iai băieții …uuuu și oauuu…și uuuu și buf. Tati, da’ aia eia joc?(era joc)
(Sara are 2 ani si 5 luni)
Deseori mă întrebam, încă de când Sara avea doar câteva luni de experiență printre noi, cum să abordez emoțiile ce vor apărea pe calea ei.
Pe la aproape 1 an și câteva luni, manevrele de control, pentru corpul din dotarea ei, deveniseră tot mai complicate. În același timp deschideau căi diferite de explorare, dar și de frustrare.
Căci vedeți voi, noi adulții am uitat ce înseamnă să îți conduci corpul prin univers fără a ști cum se face, deși la 18 ani, a trebuit să reinvațam de asta data dorindu-ne să conducem o mașină. Așa că fiecare nouă abilitate contribuie la umplerea amigdalei din centrul sistemului limbic, unde noi nu avem rațiune, ci doar emoție.
Otilia (Mantelers) m-a învățat harta „creierului emoțional”, așa că înarmat cu informație, îmi pregăteam în fiecare zi momentul discuției despre emoții.
Sara, în goana ei după mobilitate, deseori se regăsea înaintea corpului, care încerca să țină ritmul dorințelor prin laboriase și dificile comenzi aplicate diverșilor mușchi ce îi dau mobilitate. Așa că, la fel de des exercițiul se solda cu căderi, cu împiedicări, cu pierderi de echilibru, deci implicit cu umplerea amigdalei.
Ca să fim de folos în procesul de învățare, atât eu cât și Gabriela ne împiedicam teatral, aterizând zgomotos în hohotele Sarei. Însă pentru că vorbim despre învățare, de fiecare data o întrebam pe ea ce s-a întâmplat. Și astfel Sara, cu puținele sale cuvinte, dar ample mișcări, refăcea evenimentul. Noi preluam demonstrația și îi solicitam confirmări pentru exercițiu. În felul acesta contribuiam la acceptarea a ceea ce tocmai a avut loc, dar și la învățare. Încet, încet deschideam drumul către „cum se simte Sara”.
Odată ce exercițiile au câștigat și mai mult în complexitate, a urmat o altă etapă unde am început prin a-i spune Sarei că ea nu este acea emoție. Că deși în acel moment pare că o stăpânește, se poate descărca de ea, în așa fel încât să își recâștige echilibrul emoțional și în final să reapară Bucuria.
Evident că ne aflăm încă la început de drum, iar lucrurile tind să devină și mai complexe, dar în felul asta am câștigat mici pași în harta emoțiilor, care acum, la 2 ani și jumătate, sunt exprimate prin: „la Sara a venit bucuria”, semn că tensiunea s-a diluat în bucuria prezentului. Eu, ca tătic, pot traduce emoția iar informația mă ține departe de a-i induce emoția.
Tot Otiliei îi mulțumesc pentru lecțiile de viață utile în primul rând copilului din mine și mai apoi Sarei.
