Deseori mă întrebam, încă de când Sara avea doar câteva luni de experiență printre noi, cum să abordez emoțiile ce vor apărea pe calea ei.
Pe la aproape 1 an și câteva luni, manevrele de control, pentru corpul din dotarea ei, deveniseră tot mai complicate. În același timp deschideau căi diferite de explorare, dar și de frustrare.
Căci vedeți voi, noi adulții am uitat ce înseamnă să îți conduci corpul prin univers fără a ști cum se face, deși la 18 ani, a trebuit să reinvațam de asta data dorindu-ne să conducem o mașină. Așa că fiecare nouă abilitate contribuie la umplerea amigdalei din centrul sistemului limbic, unde noi nu avem rațiune, ci doar emoție.

Otilia (Mantelers) m-a învățat harta „creierului emoțional”, așa că înarmat cu informație, îmi pregăteam în fiecare zi momentul discuției despre emoții.

Sara, în goana ei după mobilitate, deseori se regăsea înaintea corpului, care încerca să țină ritmul dorințelor prin laboriase și dificile comenzi aplicate diverșilor mușchi ce îi dau mobilitate. Așa că, la fel de des exercițiul se solda cu căderi, cu împiedicări, cu pierderi de echilibru, deci implicit cu umplerea amigdalei.

Ca să fim de folos în procesul de învățare, atât eu cât și Gabriela ne împiedicam teatral, aterizând zgomotos în hohotele Sarei. Însă pentru că vorbim despre învățare, de fiecare data o întrebam pe ea ce s-a întâmplat. Și astfel Sara, cu puținele sale cuvinte, dar ample mișcări, refăcea evenimentul. Noi preluam demonstrația și îi solicitam confirmări pentru exercițiu. În felul acesta contribuiam la acceptarea a ceea ce tocmai a avut loc, dar și la învățare. Încet, încet deschideam drumul către „cum se simte Sara”.

Odată ce exercițiile au câștigat și mai mult în complexitate, a urmat o altă etapă unde am început prin a-i spune Sarei că ea nu este acea emoție. Că deși în acel moment pare că o stăpânește, se poate descărca de ea, în așa fel încât să își recâștige echilibrul emoțional și în final să reapară Bucuria.

Evident că ne aflăm încă la început de drum, iar lucrurile tind să devină și mai complexe, dar în felul asta am câștigat mici pași în harta emoțiilor, care acum, la 2 ani și jumătate, sunt exprimate prin: „la Sara a venit bucuria”, semn că tensiunea s-a diluat în bucuria prezentului. Eu, ca tătic, pot traduce emoția iar informația mă ține departe de a-i induce emoția.

Tot Otiliei îi mulțumesc pentru lecțiile de viață utile în primul rând copilului din mine și mai apoi Sarei.