Îmi aduc aminte de mama, în primii mei ani de viață, cum își ascundea oboseala sub un zâmbet, bucuroasă să ne regăsească adunați din peregrinările noastre diurne. Trebuie să fi avut vreo 3 ani în una din astfel de amintiri, când am privit-o atent și intens și i-am șoptit: „Mamă, pielea ta este precum o portocală…”, căci la vremea aceea portocalele anunțau crăciunul și numai pentru că eram patru copii ne puteam bucura de prezența lor aromată.

Îmi amintesc de tata, când, înainte să mă aburce pe umerii săi, îmi spunea glumind „Să nu adormi că vei face pipi pe spatele meu!”. Și mă prindeam de părul său, jucându-mă o vreme, pt ca mai apoi să…adorm și să mă „eliberez”, în comfortul oferit de părintele ce mă purta pe umerii săi.

Părinții noștri sunt minunați. Prin simpla lor existentă împreună noi suntem. Și pe oricare dintre experiențele trecutului am modifica-o, rezultatul ar fi un prezent diferit. Nici nu contează cât de mult, căci rezultatul ar fi mereu altul, Nu Noi, cei de acum.

Și atunci de ce taticie altfel? Dacă orice am face copiii noștri vor Fi? Pentru că evoluăm, într-un anume fel „după chipul și asemănarea Sa”, iar asta ne face responsabili. Responsabili să fim mai buni, mai calzi, mai onești cu noi înșine, pentru a putea fi cu cei din jur, responsabili să transferăm cunoaștere și experiență și nu doar cuvinte golite de sens pentru că „așa se întâmplă pe strada mea”.

Fiecare copil are șansa să fie părinte și în mod cert fiecare părinte a fost cândva copil. Pentru fiecare dintre noi sosește oportunitatea de acceptare a ceea ce a fost și pornirea către nou. Numai frica este aceea care ne împiedică să facem pasul în afară zonei de comfort, chiar dacă această zonă înseamnă refuzul prezentului și refugierea în trecut, fie acesta doar durere.

Gabriela mi-a citit aseară o frază, ce avea să nască sămânța acestor cuvinte; „trecutul trebuie privit prin Învățăturile acestuia și nu prin durerea lui” .

Otilia (Mantelers http://otiliamantelers.ro/) și cursul sau despre „parinteala altfel” mi-a dat calea să înțeleg că atunci când sistemul limbic „te prinde”, monologul ce se aude nu este din prezent. El vine din trecut și în loc să fie generat de învățătura acestuia, i se oferă „microfonul” emoției. Iar dacă nu înțelegem asta, atunci vom repetă experiența până când aceasta va conduce la învățare.

Copiii noștri sunt oportunitatea învățării, căci copilul de lângă tine vorbește copilului din tine. Și dacă nu suntem prezenți, atunci vom răspunde doar cu emoția trecutului.

A fi părinte conștient înseamnă să realizezi că orice formă de comunicare din partea copiilor noștri este o formă de apel la prezența, la Aici și Acum.

Într-unul din profundele sale articole Otilia ilustrează dinamica unei astfel de comunicări ce avea loc între ea și Iuri. Fără dragostea profundă, fără de apelul la învățătura trecutului și nu emoția lui, experiența ar fi fost alta.

Mulțumesc Sara pentru încrederea în mine când m-ai ales tătic, mulțumesc Gabriela pt că mi-ai vorbit atât de cald și deschis de cursul Otiliei și așa am ajuns la el. Mulțumesc Otilia că trecutul tău te-a condus unde ești și că a fi tu a însemnat atât de mult pentru noi ca familie.

Sper că Gabriela va continuă să îmi deschidă ochii către aceste mici prinderi de sine :), un fel de „timp special” în cuplu, dar pe care Otilia îl numește „partener de ascultare”(listening partnership).

Am realizat că a fi părinte este să iubești de dincolo de așteptări, ceva foarte util în viață noastră emoțională de adult.