HaiHuiInTaticie

Etichetă: tatic

  • Am devenit „Brasonevi”

    Nu am mai scris din luna mai și este foarte probabil ca orice părinte să înțeleagă de ce. Da, există variațiuni în agendă fiecăruia și fiecare dintre noi (părinții sau adulții în general) ne exprimăm o formă minimă a libertăților prin „mistica agendă personală”. Pentru noi trei, libertatea nu s-a exprimat cu mult diferit, așa că, pe lângă un proces de adaptare în grija părintească ce evoluează odată cu Sara, am făcut și oleacă de alegeri ce s-au concretizat în octombrie prin mutarea noastră la Brașov.

    Iată-ne deci la un nou început, de astă dată un capitol, căci povestea este deja în curs de derulare. A trecut vara cu aventurile ei, Sara a mai crescut și odată cu asta a crescut și vocabularul. Citeam undeva că fetele de 4 ani adreseaza o întrebare la fiecare un minut și 56 de secunde…așa că vă imaginați cam cum se umple paharul timpului. Pentru că am tresărit oleacă la lectura acestui studiu englez, am realizat brusc și nevoia constanta de a mă updata la conținutul și viteza răspunsurilor. Încercarea fiind mai degrabă focusată pe a separa faptele de ficțiune (de cele mai multe ori izvorâte în dorința de a „câștiga timp”) și de a nu repeta micile erori de mistificare livrate nouă pe când eram copii.

    Așa că iată-mă reîntors în lumea cuvintelor ce descriu copilăria. Vara fuse scurtă și colorată, iar acum, odată așezați pe noul nostru curs, continuăm pe calea familiei încercând să acoperim nevoile fiecăruia dintre noi. Pentru Sara această înseamnă o nouă grădiniță, un nou ritm, noi prieteni, noi aventuri. Pentru adulții responsabili înseamnă o plăcută încetinire a unei vieți care nu ar trebui să presupună doar vacarmul urban și agitația aferentă.

    La revedere București, acum devenim „brasonevi”, după spusele Sarei pe când avea 3 ani. 🙂

  • Copilaria in Aici si Acum

     

     

     

     

    Toate drepturile sunt rezervate!

     

  • Despre intersectii TEDx Brasov

     

     

     

     

  • Intersecții: copilăria

    Copilăria

    Aceasta este a treia intersecție ce a construit momentul prezent. A sosit in viața mea odată cu sosirea Sarei, direct in dormitor.

    Mulțumesc Sara

    Probabil singurul loc în care putem construi cu adevărat libertăți, tot ce avem nevoie este să fim acolo, prezenți alături de copilul de lângă noi. Dar pentru că suntem tributari tradiției pe mine m-a ajutat foarte mult să privesc adânc în mine pentru a-mi înțelege copilăria. Să o recunosc și să fiu sincer cu mine, căci aici Sara îmi dă șansa să schimb ceva și în mine, mai ales pentru acel cineva important de lângă mine. Și nu îmi critic copilăria, îmi iubesc părinții, frații și sora. Dar în același timp realizez că noțiunile de iubire transmise mie au fost primite de părinții mei de la părinți lor.


    Așa că ce avem nevoie pentru a fi părinți mai buni?
    Avem nevoie de conexiune, reală și profundă, cu copilul de lângă noi.
    Acea conexiune aduce la suprafața și copilul din noi și, în felul acesta, oportunitatea de a evolua mai departe, dincolo de copilăria noastră.
    Avem nevoie de empatie, să ne plasăm în locul copilului nostru pentru fiecare pas sau blocaj pe care acesta îl traversează.
    Avem nevoie să ne reamintim cât de dificil era să conducem corpul nostru în constantă creștere, să îl sincronizăm și să îl împingem înainte.
    Cât de dificil era să nu știm, să nu cunoaștem.
    Cât de dificil era să repetăm aceași întrebare, din nou și iar din nou, căci creierul nostru era încă în construcție, deci nu 100% funcțional, poate nici măcar 10%.

    Avem nevoie să avem încredere în noi și în copii și abilităților lor înnăscute, pe care poate le cunosc deja sau poate nu. Dar le vor descoperi prin iubire, prezența și grijă. Un tată are rolul de validator, pentru fiecare nouă abilitate a copilului, iar dacă tatăl nu o valideaza atunci copilul ar putea renunța la aceste noi abilități, precum și la căile lor de explorare.
    Copiii sunt programați să evolueze și o vor face. Totuși, există riscul de a se opri dacă nu simt încrederea noastră în ei.

    Avem nevoie să îi ajutăm să își dezvolte inteligență emoțională, căci iubirea este cheie pentru tot. Îi va ajută să își dezvolte și inteligență socială și probabil cel mai important, imaginea de șine. Deci mai puțin expuși și vulnerabili forțelor externe lor.
    În câteva cuvinte, cu toții suntem extraordinari și această își are sorgintea în dorințele noastre cele mai profunde de a evolua, de a învață.
    Pentru că mai toți avem telefoane deștepte, putem deveni mai buni fotografi ai copilăriei de lângă noi prin prezența. Mai mult decât orice devenim conștienți de prezența noastră lângă copilul de lângă noi. Înscrisul cu lumina devine astfel punctul generat de cele trei intersecții.

    Copiii trăiesc în Aici și Acum, deci trăiesc vieți reale, noi adulții trăim în proiecții despre trecut sau despre viitor, deci trăim vieți imaginare.
    Și nu uitați dăruind iubire și prezența copiilor primim în schimb iubire.

  • Intersecții: fotografia

    Intersecția dintre fotografie, prezență și copilărie, iată un loc în care puteți petrece ceva timp cu beneficii neașteptate.

    Fotografia

    Fotografia s-a întâlnit cu mine tot într-o astfel de intersecție. Acum foarte multă vreme am împrumutat un aparat foto și am plecat în vacanță cu el. Mai apoi, de ziua mea, un foarte drag prieten mi-a făcut cadou un aparat foto…mulțumesc Vanessa, oriunde ai fi tu acum.

    Această a fost prima intersecție importantă ce avea să conducă la această prezentare.

    Viața mea a avut inclus un lung șir de observații iar fotografia s-a potrivit perfect actului vizual, m-a ajutat să înregistrez ceea ce ochii mei descopereau. Sosirea Sarei în viața noastră avea să creeze o altă intersecție, locul în care aveam să migrez din fotografia cu aparatele mai complexe către fotografia cu telefonul, mai mic, mai disponibil.
    Din simplitatea accesului și dorința de a avea la îndemână un aparat ok, am ajuns la fotografia cu telefonul.
    Subiectele s-au restrâns, dar și extins în același timp, căci telefonul îmi determina limitările, însă îmi și deschidea căi noi.
    Telefonul devine tot mai „deștept” și în același timp tot mai potrivit pentru fotografie.

    Într-o formă minima, ceea ce am folosit mereu în fotografia făcută de mine a devenit tot mai adânc înrădăcinat în De Ce
    De Ce vreau să înregistrez ce văd în acel moment?
    Ce simt?
    Ce voi folosi?
    Mă ghidez “formal” după câteva criterii:
    1. Regula treimilor-vine din pictură și, stați liniștiți, toate telefoanele deștepte o cunosc. Nu trebuie decât să activați grila, eu o țin mereu activă.
    2. Cobor la nivelul copilului-va recomand să faceți același lucru, căci stând deasupra lor le amintiți că sunt mici…tare mici…și cred că ei știu deja asta.
    3. Folosesc lumina ambientală-iar când nu mai este disponibilă, nu mai este disponibilă și gata. Ceea ce faceți cu copilăria de lângă voi nu este pentru Național Geographic.
    4. Cel mai important, vorbesc cu copilul despre fotografie-eu îi spun Sarei când vreau să o fotografiez și îi și arăt. În plus, o las să descopere, e drept că asta înseamnă poate un alt telefon, dar merită fiecare secundă de explorare a creativității proprii.

    Și pentru a lăsa și ceva hrană pentru gânduri, suntem cu toții tentați de mândrie, ceea ce este ok dacă nu ne aruncăm cu totul în brațele ei. Permiteți intimitate copilăriei de lângă voi, personal evit să public fotografii frontale cu Sara. Dar, cum spuneam, suntem aici pentru a va vorbi despre intersecții, nu doar despre fotografie.
    Cu copilăria fotografiată sunteți deja într-o altă ligă a expresiei și a descoperirilor profunde despre sine.
    Puteți să antrenați copiii, să îi poziționați, să le arătați cum să pozeze, dar pierderea va fi enormă. Mai degrabă, decât să urmăresc un rezultat, o fotografie ce ar putea apărea conceptual în capul meu, las lucrurile să curgă și curgerea aceasta va determină momentul decisiv pentru înregistrarea cu lumina. Fac asta prin prezentă și conștientizarea că sunt prezent. Calea mea către prezența se datorează unei intersecții, a doua ca importantă. A fost creata de intersecția cu Gabriela, soția mea și dorința sa puternică de a evolua.

     

  • Tatici, creatori de viata

    Printre cuvinte, printre stari, printre emotii

    https://soundcloud.com/user-726989398/tatici-creatori-de-viata

  • Numai iubirea

     

    Cea mai mare schimbare, survenită odată cu sosirea Sarei, este imersiunea aproape completă în rolul de părinte. Aceasta înseamnă practic, că mai toate deciziile, comunicările și direcțiile asumate au în ele un fir central și anume „parinteala” (folosesc cuvântul încărcat în spirit ludic, dar și cu responsabilitățile sale aferente). Mai târziu a trebuit să ne repliem asupra noastră pentru a ne recupera pozițiile de iubit, iubită și prieteni și a fost nevoie de conștiență și iubire pentru aceasta.

      

     Sara a sosit printre noi sub auspiciile pregătirilor intense, ale  programărilor și unui mic, mare set de așteptări despre locul și felul în care ea avea să se alăture micului nostru univers. În același timp, Sara avea și ea pregătit micul sau bagaj de neprevăzut, așa că sosirea ei printre noi și-a croit propriul sau făgaș printre micile noastre planuri. Noi îi rezervasem o sosire acvatica, într-un spațiu frumos și liniștit, ea a ales o sosire înzăpezita ce aproape că putea avea loc în mașină, în timp ce ne croiam drum printre troiene, încercând să ajungem la locul ales pentru naștere.

      

     Deși scoși din peisajul planificat, am reușit să facem față neprevăzutului creat de sosirea Sarei. În timp ce încă înfruntam nămeții, Gabriela a reușit să apeleze la sprijinul unei doula (Mara, cunoscută cu doar 5 zile înainte), și doula să apeleze la rândul sau o moașa (Irina, ce avea să se bazeze doar pe încrederea sa în Mara, căci pe noi nu ne mai întâlnise). Ulterior aflam că toate aceste se petreceau cu fix 1 oră și 10 minute înainte de întâlnirea cu Sara. Așa că, după descărcarea precipitata a mașinii și urcarea Gabrielei în casă, ne-am regăsit noi doi, micul nostru cerc de familie, în plină febrilitate a nașterii iminente.

     

     Mara a sosit cam cu 20 de minute înainte de nașterea Sarei și întreaga sa atenție și grijă a fost dedicată Gabrielei. Din cele necesare unei nașteri acasă nu prea aveam nimic pregătit, sau ceea ce aveam se află încă în bagajele ce pigmentau acum cromatic întreaga casă. De aceea drumurile mele către farmacie au fost multe și înzăpezite, dar pline de bucurie. Încet dar sigur Sara își făcea tot mai simțită dorința de a ni se alătura așa că, într-o seară furtunoasă și plină de nămeți, Sara a sosit printre noi la aproape o oră după ce coborâsem din mașină. Intrarea ei în universul nostru a fost cu ochii larg deschiși și o mână pliată sub bărbie, părea pensiva la noua ei situație și prima sa privire m-a învăluit. Evident că nu mă așteptam să mă zărească în deplină claritate. La câteva minute după expulzie a sosit și Irina, moașa. Ne-am cunoscut, ne-am zâmbit și am demarat cursa aprovizionărilor, alergând prin troiene, între apartament și farmacie…”din astea ai?”…pff, nu…

      

     Spațiul nostru de iubire avea, de pe acum, un nou pasager în călătoria vieții. Va spuneam de la început despre rolul de părinte. Ei bine, dincolo de programarea genetică, acesta a început să prindă contur prin participarea noastră, întreită, la viață ce își urmă cursul, nestingherita de noul pasager. Încrederea s-a construit treptat și suficient de pigmentată cu stângăcii pentru a ne ajută să realizăm că avem nevoie de exercițiu, constanța și străduința pe această cale.

     

     Astăzi, deși nu am ieșit din rolul de părinte, re-învățam să fim noi, postură nouă, dar în același timp cu rădăcini într-un trecut nu foarte îndepărtat. Trăim viața cu iubirea și bucuria de a fi, în primul rând noi înșine, iar după aceea noi trei, în toată complexitatea aceasta minunată care se numește  familie. Sara ne reamintește să ne minunam, să ne bucurăm de fiecare moment împreună, încărcați cu iubire pentru noi, între noi și pentru tot ceea ce este. Iubirea este singurul ghid și în simplitatea sa aduce răspuns la toate eventualele întrebări ce își strecoară pașii în jurul nostru.

      

     Îți mulțumesc Gabriela, să fiu alături de tine înseamnă să fiu alături de iubire, îți mulțumesc Sara,  prezența ta este molipsitoare și sprijinul tău neprețuit. Mă minunez cum reînvăț să mă minunez alături de tine.

     

  • Despre fotografie, prezență și copilărie

    Tot ce utilizez drept suport vizual în acest blog este „producție proprie”, adică înregistrări cu lumină a momentelor când copilăria din jurul meu se desfășoară. Privesc, simt și particip. Iar acum, cu Sara intrată în sfera independenței, sunt tot mai puțin solicitat de către ea. Așadar îmi rămâne doar să urmăresc scena și să îi simt momentul declansării. Astfel, prin înscrisul cu lumină, simt că mai degrabă imortalizez emoții și stări, specifice universului copilăriei de care noi ne-am îndepărtat, decât să colecționez imagini pentru utilizări ulterioare.

    Fotografia pentru mine a devenit un mijloc de comunicare tot mai frecvent. Dincolo de prea multele cuvinte, imaginile poartă în sine un evantai de mesaje, elemente prearanjate, altele schimbătoare, personaje noi sau nu, precum și cei mai frecvenți parteneri: Sara și lumina. În căutările mele interioare îmi aștern frecvent tematica liniștii lăuntrice, iar cel mai des o întâlnesc în intersecția dintre fotografie, prezența și copilărie.

    Înscrisul cu lumina are propriul sau limbaj ca vehicul de înțelesuri. Cartier Bresson vorbea deseori despre „momentul decisiv”. Acesta, în fotografie, face ca rezultatul să fie spectaculos, fragmente sau întreguri de adevăruri vizuale imortalizate prin lumina. Generațiile de privitori descifrau în fiecare cadru înțelesuri și interpretări personale pe care Bresson nu avea cum să le prevadă. Unii au scris cărți încercând să teoretizeze ceea ce probabil nu se regăsea în intenția lui Bresson, însă pentru mine, momentul său decisiv era prezența în ceea ce îl înconjura în acel moment. Degetul declanșator era doar o extensie a sufletului unui privitor conștient că privește.

    Prezența are aproape aceleași calități ca momentul decisiv: a nu te pierde în proiecții mentale, a nu îndrepta trecutul cu mintea și a nu spera ca „soluțiile găsite” să schimbe ceva din trecut. Nu trăi nici în viitor și mai ales nu te identifica cu frica pe care uneori acesta o provoacă. Prezentul, acest “Aici și Acum” te poartă unde trebuie să fii, conectând ceea ce este cu ceea ce ești.

    Pentru părinți aceasta înseamnă trăirea momentului atunci când aceștia sunt în preajma copiilor.  Dincolo de dorințe pentru un viitor strălucit, dincolo de propria copilărie, care din păcate cel mai des a livrat constrângeri mentale și nesiguranțe, dincolo de tot acest zgomot se află momentul și locul unde copilul tău probabil încă rezidă. Ajută-l să fie un rezident permanent al prezentului fiind prezent alături de el.

    Astfel ajungem la copilărie, acolo unde copiii sunt cu adevărat liberi, căci încă nu i-am sufocat întru totul cu proiecțiile noastre mentale, cu frici sau dorințe și activități menite, deseori, doar să ne simțim noi mai bine că părinți. Copilăria de lângă noi este însă generoasă și primitoare, copiii ne invită alături, știind parcă să găsească filonul copilăriei din noi.  Ei râd cu sufletul și bucuria din ochii lor străbate obiectivul pentru a se imortaliza în grafia cu lumina. Adoră să participe odată ce înțeleg ce se întâmplă. Curiozitatea lor nativă îi ține departe de vanitate și a înregistra prezentul cu lumină are doza sa de magie. Invită magia în tine și îți vei aduce aminte ce înseamnă să te minunezi.

    Un întreg evantai de posibilități se deschide atunci când, în loc să colectăm sute de imagini, colectăm stări ce încă vibrează în noi, căci am fost acolo, conștienți de moment, dar sesizând momentul decisiv când copilăria și prezența invită fotografia la o horă în trei. Tu vei trece prin fiecare dintre cei trei dansatori, vei fi fotograf-prezent și copilăros, căci lmbajul acesta este singurul acceptabil pentru acest univers pe care îți dorești să îl imortalizezi.

    Dacă îți dorești sa înveți cum să surprinzi momente magice cu telefonul personal, intră aici:

    Curs Foto cu Telefonul 22 Aprilie 2017

     

  • Din alte primaveri

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Nu știu ce am făcut bine ca să merit toate astea…

    Spuneam această frază destul de frecvent și o făceam drept o formă de apreciere pentru experiențele generoase care mi-au colorat viața. Nu au venit toate odată și nici nu am fost mereu conștient de darurile existenței mele pe acest bulgăre călător prin univers. Multă vreme, asemenea lui, am gravitat în jurul propriei axe, încercând în felul meu, deseori stângaci, să aduc lumina și înțelegere acolo unde credeam eu că este nevoie.

    Undeva, în jurul vârstei de 13 ani am avut prima mea mare conștientizare despre viața ce va fi să fie. Fără a ști de ce sau cum, eram convins că firul meu mă va îndepărta fizic de casă și de țara. Cum însă la aceea vreme comunismul era în floare și ușile toate închise, nu am vorbit despre asta. Mai târziu, ’89 m-a prins cu febrilitatea evenimentelor sale, iar ’90 m-a scos la drumul mare ce ducea către occident.

    Au urmat ani de pribegie împănați cu experiențe multiple și încărcați cu un înțeles pe care aveam să îl percep mult mai târziu. Am traversat continente căutând ceea ce se află mereu în mine, dar la vremea aceea căutând numai în afara mea îmi era dificil să îmi percep interiorul. Anii au trecut și mi-au lăsat cadouri multiple, precum și teme…dar încă aveam pași de făcut către interior pentru a putea aduce sens și către exterior. Timpul s-a perindat și, făr’ de planificare, m-am trezit într-o nouă viață, unde de asta data focusul începea din lăuntrul meu și se revarsa în afară.

    În acest nou univers și prin aceste noi experiențe mi-am cunoscut soția și calea mea a devenit mai clară și mai puțin impulsivă. Mai târziu, în timp ce îmi asistam soția la nașterea Sarei, aveam să îi întâlnesc și prima privire către marele univers, iar prima persoană asupra cărei s-au oprit ochii Sarei eram chiar eu. Și încet, dar mereu tot mai siguri, pașii mei mă conduceau Hai Hui prin experiență Taticiei. Dar nu numai. Mă duceau către mine pentru a mă deschide către cei din jurul meu.

    Încă nu știu ce am făcut bine pentru a merita toate acestea, dar acum simt că întrebarea nici nu își mai cere obolul prin răspuns. Poteca vieții mele nu este nici unică și nici specială, cu toții suntem definiți prin frumos și profunzime, însă nu pentru toți această cale este și clară. Și uite așa, unul câte unul și fiecare în felul sau, decidem la un moment dat să prindem în mână firul clipei ce ne definește că oameni…și începem prin a ne dori să fim mai buni. De asta data nu doar demonstrativ pentru universul exterior, ci mai degrabă contemplativ, cu o ocheadă profundă către interiorul fiecăruia dintre noi care, fără să își propună implicit asta, ne unește pe toți.

    Astăzi sunt încă pe poteca mea interioară și simt cum această mă leagă cu tot ceea ce este. Acum încep să înțeleg cum „a te schimbă pe tine, schimbă lumea din jurul tău”. Pașii mei nu sunt nici unici și nici prinși de sfera vreunui „special”, dar devin tot mai siguri în această mare hoinăreală care este pentru mine Hai Hui în Taticie, și tot mai mult Hai Hui în Univers.