-Atenție, acolo NU…nu, nici acolo!
Independența se construiește prin încredere. Mai întâi noi ca părinți să ne încredem în noi, cu încrederea această să ne încredem în copiii noștri și ei se vor încrede în ei.
Copilul are nevoie de spațiu, de libertate și nu de indicații care oricum mai mult ne vin din condiționări decât din prezentă. Dincolo de temerile noastre se află iceberg-ul comportamentului automat, așa că deseori interdicțiile, constrângerile și dorință de control vine mai degrabă din această zonă decât din conștientă momentului sau din iubire.
Când eram mic eram copilul cel mai comod din cartier, dolofan de la ședere și lectură, mă urneam numai dacă ceva era cu adevărat interesant. Eram mai degrabă un observator, fascinat de tot ce mișcă, atâta vreme cât nu trebuia să mă mișc eu. Pe măsură ce am crescut lucrurile au început să se schimbe și m-am metamorfozat în maimuță. Mă urcam pe orice, natural sau artificial, încercam orice ascensiune, doar că mai și cădeam…des și „de sus”… Șezutul meu la lectură își arată în acea perioadă costul în îndemânarea mea…și era scump.
Astăzi, memoria repetatelor mele încercări cu forța gravitației își arată un altfel de cost…în teamă. Nu că aș cădea eu, ci…Sara, care se pare că o moștenește pe Gabriela în mobilitate și abilitate.
Se mai oprește și pentru a observa, însă puțin, doar pentru a învață o tehnică nouă, după care începe imediat să o aplice.
Și uite așa, în față blocului, Sara a descoperit cum se poate cățăra pe scări pentru a ajunge pe o platformă înaltă, echipată la capete cu tobogane. Minunat îmi zic, iaca ce repede învață, mustăcind cu bucurie pentru noile sale abilități.
Și da, îmi era teamă și mai și interveneam, dar știam cât de important este pentru ea să facă singură, așa că redeveneam rapid observator.
Într-o astfel de zi a escaladei, Sara a decis că viteza este un element nou, demn de interesul său, așa că nu numai că se cățăra cu rapiditate dar se și lansa în fugă pe platformă de lemn ridicată la 2 metri deasupra solului. Numai că viteză are și costul sau. Sara, lansată în cursă pe platforma de lemn a ratat cu totul frânarea la capătul ei și a părăsit câmpul meu vizual pentru a ateriza direct pe pământ.
Este uluitor câtă informație poți procesa în fracțiuni de secundă, câte proiecții mentale îți trec pe ecranele din cap…în același timp în care tu alergi către copilul tău căzut de la înălțime.
Ei bine, da, uneori temerile prind viață, Sara a căzut iar eu alergam către ea.
Am luat-o în brațe în timp ce ea plângea. Printre hohote și mângâieri i-am trecut în revistă întregul corp, asigurându-mă că totul e ok.
A plâns o vreme în brațele mele, după care s-a liniștit și s-a cuibărit. În tot acest timp îi ascultăm suspinele și îi șopteam că sunt acolo, cu ea, pentru ea. Printre cuvintele ce îmi ieșeau i-am spus și:-Sara e în siguranță cu tata.
Brusc s-a oprit din plâns, m-a privit în ochi și mi-a replicat:
-Nu, Saia (Sara) nu e în siguianta cu tata”, după care și-a lăsat căpșorul pe umărul meu și a continuat plânsul.
Dincolo de teamă este încrederea, în ceea ce este așa cum este, în sine, în cei din jur…
Temerile noastre sunt de cele mai multe ori, simple ori laborioase proiecții ale unor posibile pericole, doar că proiecțiile prind controlul destul de rapid. Ține de noi să ieșim din proiecții și să ne concentrăm pe ceea ce este, așa cum este. Sara a căzut și probabil va mai avea oportunitatea în preajmă mea. Ține de mine să nu dau curs temerii, Sara e în siguranță cu tata, nu însă și cu temerile lui.
P.S. Gabriela nu are temerile mele, cu ea Sara nu a căzut niciodată, în schimb cu mine au existat 3 astfel de aterizări până acum, coincidența nu-i așa? 🙂
Sara: 2 ani si cinci luni
De multe ori noi, adulții, privim același lucru și avem impresii diferite. Până aici nimic nou, căci noi, ăștia cu corpul deja format, avem practică atât în etichetare cât și în rapiditatea cu care privim universul din jurul nostru doar prin ochi „maturi”, adică lejer opacizați de obișnuință. Nu ne mai minunam, nu ne mai lăsăm surprinși și ținem cu tărie la „ochelarii de adulți”, căci, vezi doamne, ei ne valideaza atât trecutul cât și proiecția de viitor însă evită cumva prezentul.
Și totuși, dacă uităm puțin de toate aceste noțiuni amalgamate și ne aplecăm asupra copilului din noi, ce se adresează deseori copilului de lângă noi, descoperim șansa de a ne minuna din nou.
Când plecăm în explorare, pentru că Sarei încă îi lipsesc noțiunile de trecut, trăim experiențe în Acum și Aici, dar inspirate de universul de lângă noi și personaje fie create spontan, fie aduse din zile ce au trecut.
Asta nu înseamnă însă că ea nu face diferența între ceva ce a fost și ceva care este. Ba dimpotrivă. Numai că ea își trage din trecut doar informația necesară ce poate fi de tipul orientării, al evenimentelor sau al sezonului. Evident că există mai multe variante, însă exercițiul Sarei nu conține emoția trecutului, ci doar strictul necesar pentru momentul din Aici și Acum. Un altfel de prezența de care ea încă nu este conștientă, dar pe care noi, ăștia cu corpul mare, trebuie să o protejăm.
Și uite așa, atunci când privim același lucru, Sara vede și simte mai mult decât tata, căci pentru ea obiectul sau insecta are propria să poveste, pe care Sara o descifrează cu bucurie și continuă minunare. Am făcut și facem un efort constant în evitarea etichetelor și asta se traduce prin simplă alegere în a exprima „cum se cheamă” un anumit lucru versus „ce este”. Căci, oricum, ceea ce noi credem că Este tinde să fie adevărat doar între anumite limite. 🙂
Deseori mă întrebam, încă de când Sara avea doar câteva luni de experiență printre noi, cum să abordez emoțiile ce vor apărea pe calea ei.
