-Atenție, acolo NU…nu, nici acolo!

Independența se construiește prin încredere. Mai întâi noi ca părinți să ne încredem în noi, cu încrederea această să ne încredem în copiii noștri și ei se vor încrede în ei.

Copilul are nevoie de spațiu, de libertate și nu de indicații care oricum mai mult ne vin din condiționări decât din prezentă. Dincolo de temerile noastre se află iceberg-ul comportamentului automat, așa că deseori interdicțiile, constrângerile și dorință de control vine mai degrabă din această zonă decât din conștientă momentului sau din iubire.

Când eram mic eram copilul cel mai comod din cartier, dolofan de la ședere și lectură, mă urneam numai dacă ceva era cu adevărat interesant. Eram mai degrabă un observator, fascinat de tot ce mișcă, atâta vreme cât nu trebuia să mă mișc eu. Pe măsură ce am crescut lucrurile au început să se schimbe și m-am metamorfozat în maimuță. Mă urcam pe orice, natural sau artificial, încercam orice ascensiune, doar că mai și cădeam…des și „de sus”… Șezutul meu la lectură își arată în acea perioadă costul în îndemânarea mea…și era scump.

Astăzi, memoria repetatelor mele încercări cu forța gravitației își arată un altfel de cost…în teamă. Nu că aș cădea eu, ci…Sara, care se pare că o moștenește pe Gabriela în mobilitate și abilitate.

Se mai oprește și pentru a observa, însă puțin, doar pentru a învață o tehnică nouă, după care începe imediat să o aplice.

Și uite așa, în față blocului, Sara a descoperit cum se poate cățăra pe scări pentru a ajunge pe o platformă înaltă, echipată la capete cu tobogane. Minunat îmi zic, iaca ce repede învață, mustăcind cu bucurie pentru noile sale abilități.

Și da, îmi era teamă și mai și interveneam, dar știam cât de important este pentru ea să facă singură, așa că redeveneam rapid observator.

Într-o astfel de zi a escaladei, Sara a decis că viteza este un element nou, demn de interesul său, așa că nu numai că se cățăra cu rapiditate dar se și lansa în fugă pe platformă de lemn ridicată la 2 metri deasupra solului. Numai că viteză are și costul sau. Sara, lansată în cursă pe platforma de lemn a ratat cu totul frânarea la capătul ei și a părăsit câmpul meu vizual pentru a ateriza direct pe pământ.

Este uluitor câtă informație poți procesa în fracțiuni de secundă, câte proiecții mentale îți trec pe ecranele din cap…în același timp în care tu alergi către copilul tău căzut de la înălțime.

Ei bine, da, uneori temerile prind viață, Sara a căzut iar eu alergam către ea.

Am luat-o în brațe în timp ce ea plângea. Printre hohote și mângâieri i-am trecut în revistă întregul corp, asigurându-mă că totul e ok.

A plâns o vreme în brațele mele, după care s-a liniștit și s-a cuibărit. În tot acest timp îi ascultăm suspinele și îi șopteam că sunt acolo, cu ea, pentru ea. Printre cuvintele ce îmi ieșeau i-am spus și:-Sara e în siguranță cu tata.

Brusc s-a oprit din plâns, m-a privit în ochi și mi-a replicat:

-Nu, Saia (Sara) nu e în siguianta cu tata”, după care și-a lăsat căpșorul pe umărul meu și a continuat plânsul.

Dincolo de teamă este încrederea, în ceea ce este așa cum este, în sine, în cei din jur…

Temerile noastre sunt de cele mai multe ori, simple ori laborioase proiecții ale unor posibile pericole, doar că proiecțiile prind controlul destul de rapid. Ține de noi să ieșim din proiecții și să ne concentrăm pe ceea ce este, așa cum este. Sara a căzut și probabil va mai avea oportunitatea în preajmă mea. Ține de mine să nu dau curs temerii, Sara e în siguranță cu tata, nu însă și cu temerile lui.

P.S. Gabriela nu are temerile mele, cu ea Sara nu a căzut niciodată, în schimb cu mine au existat 3 astfel de aterizări până acum, coincidența nu-i așa? 🙂

Sara: 2 ani si cinci luni