A sosit și mândra toamnă,

Se scoboară-n frunze blânde,

Ies copiii de la școală,

Să mă plimb nu am pe unde.

Lângă blocuri e vacarm,

Cu claxoane sau cu voce,

Buluceală la ghiozdan,

Și motoare ce ar toarce.

Îs grăbiți amu părinții

Și se lasă cu strigare,

Chiar și-au colectat și plozii,

Dar sunt toți blocați la soare.

-Haide mișcă, strigă unul.

De claxoane nu se aude,

Dar nu mișcă chiar nici unul,

Iar să treacă…n-au pe unde.

Am încercat să redau, pe un ton mai ludic dulcea atmosferă de școală. Vedeți voi, odată cu începerea cursurilor, reîncepe și concertul grabei dintr-un altfel de Aici și Acum.

Școala cu pricina, care pariez că nu e diferită de altele, se trezește matinal în sunet de claxoane. Cele câteva sute de mașini, dotate cu părinți și copii, au sosit toate Acum și chiar Aici. La parterul blocului. 🙂

Și pentru că fluxul de descărcare, conducere până la catedra, privit nostalgic școala, schimbat păreri rapide cu cei din jur etc nu este suficient de rapid, se semnalizează acest lucru cu claxoane…multe, sincrone și îndelungate… Un cu totul altfel de a spune Eu Sunt, Aici, Acum și Vreau!

Este zonă rezidențială, așa că volens nolens cartierul se trezește. În parcare sosesc și cei fără de mașină, se strecoară printre ele și par să ignore spectacolul ce are loc de 4 ori pe zi. Dimineața, de două ori la prânz și seara, pentru a închide ziua încununați de consecvență.

Cu fiecare zi de școală, copiii lor, copiii noștri învață de la acest spectacol. Lecțiile sunt diverse deși circumstanțele sunt aproape identice. Aflați în Aici copiii învață că Vor, iar Acum le oferă generos lecția solicitării unei gratificări imediate pentru ce se află în Aici și Acum, acoperiți de sunetul claxoanelor și încurajările „politicoase” ale celor dornici de a se deplasa imediat.

Cineva spunea odată:”Dă-mi doamne răbdare, dar repede că mă grăbesc”!