De multe ori noi, adulții, privim același lucru și avem impresii diferite. Până aici nimic nou, căci noi, ăștia cu corpul deja format, avem practică atât în etichetare cât și în rapiditatea cu care privim universul din jurul nostru doar prin ochi „maturi”, adică lejer opacizați de obișnuință. Nu ne mai minunam, nu ne mai lăsăm surprinși și ținem cu tărie la „ochelarii de adulți”, căci, vezi doamne, ei ne valideaza atât trecutul cât și proiecția de viitor însă evită cumva prezentul.

Și totuși, dacă uităm puțin de toate aceste noțiuni amalgamate și ne aplecăm asupra copilului din noi, ce se adresează deseori copilului de lângă noi, descoperim șansa de a ne minuna din nou.

Sara mă învață prin joacă, Sara mă învață prin râs și Sara mă aduce în aici și acum, unde etichetele își pierd sensul. Face asta cu naturalețea celui netrecut prin furcile gaudine ale formărilor, ale instituționalizărilor de diverse forme.

Când plecăm în explorare, pentru că Sarei încă îi lipsesc noțiunile de trecut, trăim experiențe în Acum și Aici, dar inspirate de universul de lângă noi și personaje fie create spontan, fie aduse din zile ce au trecut.

Asta nu înseamnă însă că ea nu face diferența între ceva ce a fost și ceva care este. Ba dimpotrivă. Numai că ea își trage din trecut doar informația necesară ce poate fi de tipul orientării, al evenimentelor sau al sezonului. Evident că există mai multe variante, însă exercițiul Sarei nu conține emoția trecutului, ci doar strictul necesar pentru momentul din Aici și Acum. Un altfel de prezența de care ea încă nu este conștientă, dar pe care noi, ăștia cu corpul mare, trebuie să o protejăm.

Și uite așa, atunci când privim același lucru, Sara vede și simte mai mult decât tata, căci pentru ea obiectul sau insecta are propria să poveste, pe care Sara o descifrează cu bucurie și continuă minunare. Am făcut și facem un efort constant în evitarea etichetelor și asta se traduce prin simplă alegere în a exprima „cum se cheamă” un anumit lucru versus „ce este”. Căci, oricum, ceea ce noi credem că Este tinde să fie adevărat doar între anumite limite. 🙂

(Sara are acum 2 ani si 7 luni)