O mare parte din „taticia mea” de zi cu zi își are rădăcinile adânc înfipte în cursurile Otiliei (Mantelers). O altă mare parte își are sorgintea în consecvența Gabrielei și „mamiciei” sale iubitoare din fiecare zi. Îmi rămâne și mie o parte care se cheamă „work în progress”, pigmentată cu observații atente, prezența lângă Sara și lecturi diverse ce nu au alt scop decât să îmi țină ochii deschiși și limpezi.

Informațiile au demistificat o mulțime de lucruri, elemente pe care odinioară eram convins că le voi practica și aceasta doar pentru că în jurul meu regăseam aceleași tipare. Cu fiecare pas nou pe această cale a taticiei, am descoperit însă cum „tradiționalismul” în ale copilarei este unealta îndepărtării, dacă este doar mimetică, fără a adăuga iubirea prezentă și dorința de a te întreba „de ce” suficient de des înainte de a alege „calea bună”, căci așa ne-a fost transmisă.

Am descoperit universul „taticiei prin joc” alături de alți părinți.  Am învățat abecedarul emoțiilor atunci când sistemul limbic este activat, beneficiile plânsului vindecător, precum și utilitatea limitelor. Chiar despre ele mi-am propus să va vorbesc astăzi.

Sara are nevoie de limite atunci când amigdala ei se încărca și are nevoie să se elibereze. De obicei, când nevoia apare, ea cere ceva la care îi este de obicei limitat accesul. Știe că se va întâlni cu refuz ferm,  dar blând, iubitor și încărcat cu căldură. Așa că pornește pe această cale pentru a se descărcă atunci când va ajunge la limită. Brațele noastre, ale părinților, îi oferă comfortul și siguranța necesară descărcărilor emoționale.

Am ales să particip, să ascult, să înțeleg, dar și să practic. Cel mai important însă a fost să simt impactul limitelor în viața copilului de lângă noi, dar și cum copilul din noi a interiorizat și decriptat propria sa întâlnire cu limitele.

Copiii au uneori nevoie de limite, căci îi ajută să se înțeleagă în relație cu universul ce îi înconjoară. Tradiția tinde să opresca brusc curiozitatea și acțiunile copiilor. Și chiar dacă intenția este pozitivă, copilul va rămâne doar cu întrebări față de ceea ce tocmai a avut loc. Blândețea, explicațiile și iubirea nu fac altceva decât să încurajeze curiozitatea vie față de tot ce este împrejur.

Universul Otiliei nu este diferit, este doar informat și atunci iubirea din noi, împreună cu cunostiintele, dau naștere aripilor. Am să întroduc mai jos un link către programul Otiliei și blogul său. Descoperiți o lume a emoțiilor pozitive, vă aduce strălucire în copilărie.

http://otiliamantelers.ro/când-si-unde-ne-întâlnim/