Cred cu tot sufletul că toți oamenii sunt în esența buni. Ceea ce însă schimbă cursul în unii dintre aceștia sunt circumstanțele și lipsa de prezentă. Mai cred că toți părinții își iubesc copiii, prea mulți însă o fac așa cum au fost ei iubiți, iar asta uneori înseamnă lipsă de iubire.

Considerând obsesia umanității cu imortalitatea prin genealogie, mă uimește cât de inexistentă este pregătirea noastră umană dar și formală  în a fi părinți. Astăzi putem accesa o multitudine de canale ce ne pot opri din inconștiență și totuși nu o facem, chiar dacă avem libertatea de a alege sau în profunzimea noastră simțim nevoia de a fi mai buni prin învățare specifică.

Nu există cursuri formale, impuse, pentru viața de cuplu, pentru prietenie, pentru parințeala au aparut tot mai multe cursuri dar continuam sa facem ceea ce s-a ni făcut, iar din când în când apar valuri de trezire. O fi defect profesional, o fi obișnuință, cert este că observ, îmi observ propriul comportament, al Sarei, dar și el celor din jur.

Pe măsură ce avansez pe calea „taticiei conștiente” îmi dau seama cât de important este să păstrăm cel puțin două elemente ca parte constantă în A Fi.

Prima este prezența, adică acea conștientă că ești acolo, lângă copilul tău. Prin ea îți primești toate informațiile de la copilul tău, eviți astfel proiecțiile mentale și diversele interpretări despre ceea ce are loc, subtitrări mentale ce apar datorită absenței, a pierderii prezentului în schimbul zgomotului mental.

A doua este informarea, atât despre „parințeala”, cât și despre etapele de dezvoltare ale copilului. Combinația informării cu prezența ne așează pe noi, părinții, exact acolo unde trebuie să fim, cel mai important efect fiind oprirea automatismelor comportamentale care sunt îngăduite, căci chipurile sunt ancorate în bune intenții.

Observ laudele și pedepsele. Primul meu gând este Alfie Kohn și condiționarea comportamentului, dar și stabilirea unor tipuri comportamentale situate între pedeapsă și recompensa. Evident că, trăind înconjurați de o astfel de practică, pare imposibil să eviți mimetismul, sau poate prin prezența, reacția noastră poate fi una născută din ceea ce observăm și nu din exterior.

Observ șantajul emoțional și/sau comportamental care constrânge libertatea copilului și îi lasă un mare mister față de ce tocmai a avut loc. Lipsa de explicație pe limbajul audienței schimbă nivelul comunicării și atunci ne adresăm de sus în jos, adică din turnul de cleștar al unor presupuse cunoștințe, prevăzut cu o ușă închisă pentru cei cu corpul încă în creștere.

Observ limitele abrupte, fără explicații, aplicate pentru un comportament care cu cinci minute mai înainte era permisibil. Nu e greu de imaginat reacția copilului și confuzia sa. Încă descopăr partea asta cu limitele am aflat tot mai multe de la conferința Otiliei Mantelers. Intenționez să revin cu un post complet pe subiect, căci îl consider extrem de important.

Observ lipsa de participare, copiii strigă, cheamă și vor să își implice părinții, dar răspunsurile lor întârzie. Prea prinși în conversații sau în gânduri reacționează numai în urma unor semnale codate de propria lor copilărie; pericol (sau construcția mentală a acestuia), zgomot etc. Copiii în tot acest timp sunt încă sub imperiul bucuriei, desigur își doresc conectare, de cele mai multe ori doar succintă. Preț de câteva secunde vor să reflecte în părinți noile lor abilități. Mulți din cei mari nici măcar nu își mai dau seamă că copiilor nu le scăpa nimic.

Observ vorbitul peste copil, în numele lui, tăind abrupt încercările lor de a se exprimă, de a-și găsi echilibrul în cuvinte. Oamenii mari păr deseori prinși de o grabă imaginară și atunci vorbesc mereu. Că un fel de subtitrare vocală pentru un film ce are loc în față lor, traduc în cuvinte orice, de la intenții până la gesturi, de la acțiune până la imobilizare…în așa fel încât deseori mă întreb, oare cum sunt eu pentru Sara?

La început o întrerupeam din activități presupunând nevoia ei de ajutor, acum „Saia (Sara) singuia (singură)” îmi arată stația unde cobor eu din automatismele proprii. Sara astăzi nici că pare foarte interesată de prezența mea. După ce finalizează ilustrarea noilor abilități se abandonează jocului cu partenerii disponibili. Mă cheamă doar pentru noi ilustrații sau propunerea de a schimbă locul de joacă (din toboganul gonflabil în trambulină sau viceversa). Dar mai privește câteodată scurt, mie mi se pare ca îmi zâmbește, după care se întoarce în universul copilăriei.

Așa că revin asupra mea, părinte, iubit, soț, etc, multiple identități pe care încerc să le întroduc într-una singură. Eu, cel conectat cu sinele profund, cel ce observă fără judecată și cel ce răspunde chemării de conexiune, cu copilul de lângă mine, cu cel din mine. Iubitor, responsabil și mai ales, atât de des cât pot susține acum, prezent. Așa că evită pe cât poți „bunele intenții” căci acestea doar te îndepărtează de sinele profund și te aruncă în labirintul minții superficiale, acolo unde gândurile sunt toate pe pilot automat.