Ideea de a scrie despre „destul” mi-a venit de la o intersecție de gânduri personale cu gânduri ce nu-mi aparțin.

Ideea din spatele lui „destul” este relativ simplă și totuși aparent incredibil de complexă. Se referă la temerile noastre de adulți, sosesc în diferite culori atrăgătoare și sunt suficient de abile pentru a ne scoate din prezent.

De exemplu (în cazul părinților): mănâncă „destul” de mult?; este „destul” de bine stimulat/ă?; are „destule” activități afară?, etc.

Ideea din gândurile celuilalt era denumită „planeta frică”, făcea referință la universul unui copil de aproximativ 14-15 ani.
Intersecția s-a creat prin recunoașterea unor gânduri relativ similare, construite mental, în principal din proiecții cognitive, deci departe de a fi observații pertinente a celui/cele ce ni se află în grijă. Am realizat automatismul din spatele lor, ușurința și atractivitatea cu care sunt create pentru a ne cuceri și a ne rupe din ceea ce are loc de fapt în jurul nostru.

Întâmplarea a făcut să mă aflu în metrou, deci oportunitate amplă de a observă oamenii prinși sub imperiul unor astfel de proiecții. Mai târziu, același tip de comportament s-a regăsit și la locul de joacă, unde din ce în ce mai des observ înlocuirea părinților cu bunicii.

Cum am ajuns aici? Cum de ne-am rupt de prezent pentru a-l refuza și a ne refugia în proiecții? Ce ne aduc ele bun? Căci în afara atractivității temporare, temerile nu sunt reale… Da, uneori există pericole, face parte din procesul de descoperire și negociere cu universul, dar temerile nu sunt reale, nu aduc soluții, căci evenimentul presupus de acestea nu a avut loc și poate că nici nu va avea vreodată…

Lumea lui „destul” este amplă și una dintre rădăcini este conectată cu comparația, o falsă concurență cu cei din jur, dar foarte des întâlnită. Se regăsește în pseudo măsurători antropomorfice, copilul de lângă tine este „evaluat” și „apreciat” subiectiv, dar asta nu oprește apariția sfaturilor. Apare în compararea abilităților și deprinderilor manifestate la locul de joacă, copiii fiind inundați cu aprecieri sau admonestări în funcție de automatismele ce dețin controlul în acel moment. Încet alunecă către situația părinților și statutul social…etc.

Încă suficient de des mi se întâmplă și mie, nu să dau sfaturi sau să mă implic, dar să alunec în brațele lui „destul”. Și totuși, cu una din primele lecții învățate de la Tolle( Eckhart Tolle), mă întreb dacă respir și în acel moment atractivitatea lui „destul” se estompează și tot mai des acesta dispare. Încerc acum să îi dau un sens pozitiv întrebându-mă tot mai frecvent dacă sunt „destul” de prezent pentru a prinde și foșnetul de toamnă din mijlocul frunzelor ce se desprind din coroane.

„Tati uite” strigat de Sara mă readuce lângă ea cu aceeași forță, în cazul în care lumea lui „destul” mă mai invită să vizitez…voi cum va descurcați?