Joacă – dicţionarul plasează termenul în sfera de activităţi specifice doar copilăriei şi aici începe problema vieţii noastre de adulţi. A spune despre joacă că aparţine trecutului fiecărui adult este să îl privezi pe acesta de fiecare posibilitate de a se “minuna” în faţa universului ce îl incojoara.

Noi, adulţii, tindem să trăim aşa, uităm să ne alimentăm imaginaţia sau să ne oprim preţ de o secundă măcar, pentru a ne minuna de tot ce ne înconjoară. Când şi dacă ne lăsăm prinşi de joc, timpul tinde să se oprească şi energia noastră se contopeşte cu aceea din jur, oamenii reacţionează altfel şi devin deschişi, stimulaţi parcă de trăirile noastre.

Un tătic ce se hlizeşte în metrou şi îşi poartă în braţe mândreţea de fetiţă de doi anişori, stârneşte curiozitate dar şi dorinţa de participare. Ferestrele metroului, devenite oglinzi pe măsură ce acesta alunecă în tuneluri, refllecta zâmbete ascunse, mijite la colţ de buze, dornice să explodeze în ras.

Îmi ţin zâna în braţe cu o singură mâna în timp ce cu braţul ce ne susţine pretind că alunec, că ne pierd pe amândoi acceleraţiei sau frânelor metroului. Recuperez echilibrul cu o mutră mirată de propria-mi reuşită şi asta stârneşte hohote şi chicoteli din partea zânei. Audienţa extinsă participa la spectacol, fiecare după cum îi permite personalitatea şi dispoziţia, unii chiar îmi oferă scaunul lor. Dar eu le refuz galanteria şi continui joaca cu a mea zână şi mă învârt în jurul barei de inox, în braţe cu dulcea povara ce nu îşi opreşte hohotul de fel.

“Tati parţ” spunea ea râzând şi eu simulez surprinderea dar aprob, “Da, parţ”. “Aco-o, Tu Parţ” spune ea arătând către propriul fund, Acolo spun eu…şi râsul continuă. În jurul meu oamenii cred că au înţeles însă nici nu contează. Ei zâmbesc, noi radem şi cu toţii suntem în ale veseliei. Numai eu şi zâna ştim că Tu este de fapt Eu şi pârţul mic a scăpat inocent pe tonul ludic al momentului.