De cele mai multe ori, de fapt, aproape de fiecare data când noi, tată și fiică pășim în urbe, ne orientăm pașii către parc. Oricare dintre parcurile urbane disponibile ne sunt țintă iar, după o consultare prealabilă și o decizie de comun acord, ne aventurăm afară. Deși avem și preferințe, încercam totuși să schimbăm peisajul. Nu prea des însă, pentru a nu scurtcircuita relația cu rutina, dar nici prea rar pentru a evita blocaje în destinații repetitive. În orice caz, cel mai des mergem către parc, iar când nu acolo ne duc pașii, atunci ne hazardăm prin urbanisme.

Într-una din aceste aventuri, am nimerit, total la întâmplare, în preajma bisericii Stavropoleos, la ceas de seară. Sara admira micile detalii ale universului, aplecată asupra lor, în timp ce acestea i se răsfirau la picioare. Eu îi eram alături răspunzând eventualelor întrebări, descoperind lumea prin ochii ei, încuviințând existența fiecărui mic detaliu prezentat de ea…”uite taatiii”.

Măicuțele mănăstirii își vedeau de treburi, trecând pe lângă noi, zâmbind și adresându-ne câteva cuvinte. La un moment dat, una dintre măicuțe și-a făcut apariția cu o toacă în mână. Sara a văzut imediat obiectul și a plecat în urmărirea lui.

Preț de câteva minute bune, măicuța a bătut toaca roată-n jurul bisericii, urmați de noi, discreți, dar suficient de vizibili. Am ascultat împreună sunetul lemnului lovit de mâna grijulie și smerită, iar la sfârșit Sara a întins mână direct către lemnul tocit, întrebându-se parcă cum de iese sunetul de acolo. Măicuța a zăbovit preț de câteva clipe, suficiente pentru a ne spune că aceasta este toaca mică, iar acolo sus, în turlă, este toaca mare…si urmează ca și aceasta să își facă auzit glasul.

Am ascultat fascinat, toaca mică, toaca mare, pe urmă clopotul, cu zâna-n brațe.

La plecare, în timp ce ne îndepărtăm de biserică ea își șoptea, ancorand în memorie noua sa experiență:

– Toaca mică, toaca maie (mare), acoio (acolo) sus…copotu(clopotul)…sus tula(sus in turlă).
Am uitat să îmi notez pe undeva ora la care acest frumos ritual începe, dar astfel a apărut o nouă destinație pe harta călătoriilor noastre din următoarele zile. După câteva încercări am reușit să ascultăm din nou ritualul, să urmăm discreți măicuța, pe măsură ce această făcea roată-n jurul bisericii, bătând la toaca mică.

Am așteptat toaca mare și clopotul și am plecat îmbrățișați către casă, unde ne aștepta mama și bineînțeles “chaaapcie (lapte matern)…buuun”…

Ca de fiecare dată, aventura noastră era împărtășită și cu mama, retrăirea fiind pigmentată cu sunetele zglobii și vesele.

Tati