HaiHuiInTaticie

Etichetă: Joaca

  • Mihai Gruia, un tată artist

    Întreaga viață a blogului a plecat de la premisa că viața tatălui și prezența lui sunt cruciale în viața copilului, precum și de la ideea că rolul tatălui are nevoie de vizibilitate.

    Nu mi-am pus problema “feminizarii” rolului de tata, ci mai degrabă mi-am dorit să ilustrez faptic ce înseamnă prezența tatălui în viața copilului, rolul și contribuția sa, dincolo de mesajele “traditionale”. Am încercat astfel să încropesc o înțelegere multi-dimensională a tatălui și am abordat în multe din articolele precedente manifestările și rezultatele prezenței alături de copil.
    Evident nu sunt singurul tata și nici “taticia” nu este o descoperire colosală, totuși, cred că reflectând asupra modului în care privim ce înseamnă să fii tata, putem să înțelegem cum evoluăm noi că societate. Așa că, pe lângă propriul meu discurs, m-am hotărât să invit și vocea altor tați, locali și internaționali, pentru a descoperi împreună ce înseamnă de fapt să fii tata.

    Astăzi, sunt bucuros să vi-l prezint pe Mihai Gruia (http://mihaigruia.com/) . Un tată cunoscut de mulți dintre voi, care a avut răbdarea și timpul să îmi răspundă la câteva întrebări. Iar pentru asta îi sunt recunoscător. Mihai este un artist, pagina sa de media este însă și o fereastră în viața lui personală (https://www.facebook.com/mihaigruiaofficialpage/ ), o fereastră care vorbește dincolo de cuvinte despre familie și despre el că tată.

    Dincolo de dezvăluirile personale, deja prezente online, am avut dorința să îi adresez câteva întrebări care să ne ajute să înțelegem ce înseamnă pentru el rolul de tată.

    1) Ce înseamnă pentru tine să fii tată?
    Este un sentiment unic pe care nu-l conștientizam înainte să devin tată.

    2) Cum se schimbă „viața” atunci când conștientizarea sosirii copilului te prinde din urmă?

    Totul se schimbă după ce esti părinte. În primul rând tot timpul liber atât cât este el, îl aloci copiilor, cât sunt mici mai mult ca sigur că ți s-au dus și orele de somn:)). În plus, la mine cel puțin, cea mai mare schimbare este acel sentiment patern, pe care l-am simțit cum s-a dezvoltat imediat după ce am devenit tată; simt nevoia să fiu lângă fetele mele să le cresc, să nu le lipsească nimic, să le protejez, să le învăț.

    3) Ce se potrivește din „tradiția” părintească și ce nu?

    Eu de obicei nu mă ghidez după tipare în viață. Ascult pe cei cu mai multă experiență și-mi extrag ce mi se pare că este bine din punctul meu de vedere.

    4) Cum te-ai pregătit?

    Ca orice familie, am pregătit camera, hăinuțe etc.

    5) Cât timp petreci tu cu copilul tău și cu ce îl ocupați?

    Din păcate acesta este un lucru pe care mi-aș dori să-l pot schimba, dar deocamdată nu pot. Petrec destul de puțin timp cu ele, ocupat fiind precum mulți tineri din zilele noastre. Eu muncesc foarte mult, mă trezesc dimineața la 7, le duc la grădiniță și mă întorc cam pe la 21, le mai prind o oră, maxim 2 până se bagă la somn. În weekenduri, dacă nu sunt plecat la concerte, recuperăm!

    6) Cât de importantă este pentru tine participarea tatălui în viața copilului?

    Extrem de importantă. Esențială.

    7) Care este cea mai pregnantă contribuție a copilului la viața ta?

    Cu siguranță apariția lor.

    8) Care este cea mai pregnantă contribuție a ta la viața copilului?

    Asta o să vedem în viitor. Cred că este prea devreme pentru un răspuns. Deocamdată nu fac nimic ieșit din comun decât să le ofer o creștere în condiții normale pe care le face orice părinte.

    9) Viața de familie,ce înseamnă ea pentru tine și pentru familie?

    Eu sunt un familist convins, de aceea sunt căsătorit de 10 ani și am o relație de 14 ani cu soția. Copiii sunt totul pentru noi.

    10) Cum decideți tu, soția și copilul, ce urmează pentru voi?

    Cred că așa cum o face orice famile, prin discuții în care analizăm și decidem ce credem noi că este mai bine pentru noi și familia noastră.

    Mulțumesc Mihai, îți doresc o hoinăreală veselă în ale tăticiei.

  • Am devenit „Brasonevi”

    Nu am mai scris din luna mai și este foarte probabil ca orice părinte să înțeleagă de ce. Da, există variațiuni în agendă fiecăruia și fiecare dintre noi (părinții sau adulții în general) ne exprimăm o formă minimă a libertăților prin „mistica agendă personală”. Pentru noi trei, libertatea nu s-a exprimat cu mult diferit, așa că, pe lângă un proces de adaptare în grija părintească ce evoluează odată cu Sara, am făcut și oleacă de alegeri ce s-au concretizat în octombrie prin mutarea noastră la Brașov.

    Iată-ne deci la un nou început, de astă dată un capitol, căci povestea este deja în curs de derulare. A trecut vara cu aventurile ei, Sara a mai crescut și odată cu asta a crescut și vocabularul. Citeam undeva că fetele de 4 ani adreseaza o întrebare la fiecare un minut și 56 de secunde…așa că vă imaginați cam cum se umple paharul timpului. Pentru că am tresărit oleacă la lectura acestui studiu englez, am realizat brusc și nevoia constanta de a mă updata la conținutul și viteza răspunsurilor. Încercarea fiind mai degrabă focusată pe a separa faptele de ficțiune (de cele mai multe ori izvorâte în dorința de a „câștiga timp”) și de a nu repeta micile erori de mistificare livrate nouă pe când eram copii.

    Așa că iată-mă reîntors în lumea cuvintelor ce descriu copilăria. Vara fuse scurtă și colorată, iar acum, odată așezați pe noul nostru curs, continuăm pe calea familiei încercând să acoperim nevoile fiecăruia dintre noi. Pentru Sara această înseamnă o nouă grădiniță, un nou ritm, noi prieteni, noi aventuri. Pentru adulții responsabili înseamnă o plăcută încetinire a unei vieți care nu ar trebui să presupună doar vacarmul urban și agitația aferentă.

    La revedere București, acum devenim „brasonevi”, după spusele Sarei pe când avea 3 ani. 🙂

  • Copilaria in Aici si Acum

     

     

     

     

    Toate drepturile sunt rezervate!

     

  • Despre intersectii TEDx Brasov

     

     

     

     

  • Intersecții: prezența

    Calea mea către prezența se datorează unei intersecții, a doua ca importanță. A fost creata de intersecția cu Gabriela, soția mea și dorința sa puternică de a evolua.

    Mulțumesc Gabriela.

    Prin ea am ajuns la Eckhart Tolle, pe care astfel l-am descoperit în primele zile ale relației noastre, mai intai prin carțile sale, mai apoi prin participarea la conferintele si „retreat-urile” organizate de el.

    Prezența, ce înseamnă asta?

    Știți conversațiile acelea neinvitate care au loc mental?
    Ei bine, tu nu ești aceste conversații.
    Ce vreau să spun este că nu tu ai invitat discuțiile să aibă loc.  Ele doar se întâmplă și, dacă nu ești atent, te trezești în centrul poveștilor care reflectă fie fricile, fie dorințele, de multe ori materiale.  Dar le poți opri, probabil că mentalul va fi încă ocupat o vreme de aceste voci, dar, dacă nu te implici în acest monolog interior, sigur se vor estompa.

    Când te prind în capcana lor doar observă că te-au prins, fii blând cu tine și dă voie atenției tale să se întoarcă către ceea ce este important. Ceea ce este undeva în preajma ta, te privește admirativ și învață de la ține. Nu numai prin ceea ce îi spui, dar mai ales prin ceea ce alegi să faci.
    Fii conștient de conexiunea ta cu copilul de lângă tine, simte bucuria ce aleargă între voi doi, ce trece de la unul la altul.
    Copiii au nevoie ca noi, părinții, să fim cu ei, așa că orice monolog urgent în „mansardă” nu este cu adevărat important, deci revino alături de copil.
    Copiii trăiesc în aici și acum, la ei încă nu este zgomot. Sara are trei ani și la ea limbajulul emoțional este cheia, căci este singurul pe care îl poate cunoaște acum.

    Remarc, pe măsură ce Sara este tot mai independentă și preocupată să crească, cum că această conexiune este extrem de valoroasă și pentru mine.
    La un anumit moment voi simți să fotografiez, să scriu cu lumina. Și pentru voi ar fi bine să fie la fel. Păstrați conexiunea cu prezența și cu copilul de lângă voi. Pentru mine, din această intersecție s-a născut “momentul decisiv” de care vorbește Cartier Bresson.

    Nu vă criticați prea tare rezultatele, cel mai important rezultat vine din faptul că privind fotografia vă veți aminti ceea ce simțeați în acel moment, și aceasta pentru că erați prezenți și conștienți de prezența voastră.
    Acel faimos Aici și Acum este că un fel de dus rece menit să ne trezească din vise pe care nu intenționam vreodată să le avem.

  • Intersecții: copilăria

    Copilăria

    Aceasta este a treia intersecție ce a construit momentul prezent. A sosit in viața mea odată cu sosirea Sarei, direct in dormitor.

    Mulțumesc Sara

    Probabil singurul loc în care putem construi cu adevărat libertăți, tot ce avem nevoie este să fim acolo, prezenți alături de copilul de lângă noi. Dar pentru că suntem tributari tradiției pe mine m-a ajutat foarte mult să privesc adânc în mine pentru a-mi înțelege copilăria. Să o recunosc și să fiu sincer cu mine, căci aici Sara îmi dă șansa să schimb ceva și în mine, mai ales pentru acel cineva important de lângă mine. Și nu îmi critic copilăria, îmi iubesc părinții, frații și sora. Dar în același timp realizez că noțiunile de iubire transmise mie au fost primite de părinții mei de la părinți lor.


    Așa că ce avem nevoie pentru a fi părinți mai buni?
    Avem nevoie de conexiune, reală și profundă, cu copilul de lângă noi.
    Acea conexiune aduce la suprafața și copilul din noi și, în felul acesta, oportunitatea de a evolua mai departe, dincolo de copilăria noastră.
    Avem nevoie de empatie, să ne plasăm în locul copilului nostru pentru fiecare pas sau blocaj pe care acesta îl traversează.
    Avem nevoie să ne reamintim cât de dificil era să conducem corpul nostru în constantă creștere, să îl sincronizăm și să îl împingem înainte.
    Cât de dificil era să nu știm, să nu cunoaștem.
    Cât de dificil era să repetăm aceași întrebare, din nou și iar din nou, căci creierul nostru era încă în construcție, deci nu 100% funcțional, poate nici măcar 10%.

    Avem nevoie să avem încredere în noi și în copii și abilităților lor înnăscute, pe care poate le cunosc deja sau poate nu. Dar le vor descoperi prin iubire, prezența și grijă. Un tată are rolul de validator, pentru fiecare nouă abilitate a copilului, iar dacă tatăl nu o valideaza atunci copilul ar putea renunța la aceste noi abilități, precum și la căile lor de explorare.
    Copiii sunt programați să evolueze și o vor face. Totuși, există riscul de a se opri dacă nu simt încrederea noastră în ei.

    Avem nevoie să îi ajutăm să își dezvolte inteligență emoțională, căci iubirea este cheie pentru tot. Îi va ajută să își dezvolte și inteligență socială și probabil cel mai important, imaginea de șine. Deci mai puțin expuși și vulnerabili forțelor externe lor.
    În câteva cuvinte, cu toții suntem extraordinari și această își are sorgintea în dorințele noastre cele mai profunde de a evolua, de a învață.
    Pentru că mai toți avem telefoane deștepte, putem deveni mai buni fotografi ai copilăriei de lângă noi prin prezența. Mai mult decât orice devenim conștienți de prezența noastră lângă copilul de lângă noi. Înscrisul cu lumina devine astfel punctul generat de cele trei intersecții.

    Copiii trăiesc în Aici și Acum, deci trăiesc vieți reale, noi adulții trăim în proiecții despre trecut sau despre viitor, deci trăim vieți imaginare.
    Și nu uitați dăruind iubire și prezența copiilor primim în schimb iubire.

  • Intersecții: fotografia

    Intersecția dintre fotografie, prezență și copilărie, iată un loc în care puteți petrece ceva timp cu beneficii neașteptate.

    Fotografia

    Fotografia s-a întâlnit cu mine tot într-o astfel de intersecție. Acum foarte multă vreme am împrumutat un aparat foto și am plecat în vacanță cu el. Mai apoi, de ziua mea, un foarte drag prieten mi-a făcut cadou un aparat foto…mulțumesc Vanessa, oriunde ai fi tu acum.

    Această a fost prima intersecție importantă ce avea să conducă la această prezentare.

    Viața mea a avut inclus un lung șir de observații iar fotografia s-a potrivit perfect actului vizual, m-a ajutat să înregistrez ceea ce ochii mei descopereau. Sosirea Sarei în viața noastră avea să creeze o altă intersecție, locul în care aveam să migrez din fotografia cu aparatele mai complexe către fotografia cu telefonul, mai mic, mai disponibil.
    Din simplitatea accesului și dorința de a avea la îndemână un aparat ok, am ajuns la fotografia cu telefonul.
    Subiectele s-au restrâns, dar și extins în același timp, căci telefonul îmi determina limitările, însă îmi și deschidea căi noi.
    Telefonul devine tot mai „deștept” și în același timp tot mai potrivit pentru fotografie.

    Într-o formă minima, ceea ce am folosit mereu în fotografia făcută de mine a devenit tot mai adânc înrădăcinat în De Ce
    De Ce vreau să înregistrez ce văd în acel moment?
    Ce simt?
    Ce voi folosi?
    Mă ghidez “formal” după câteva criterii:
    1. Regula treimilor-vine din pictură și, stați liniștiți, toate telefoanele deștepte o cunosc. Nu trebuie decât să activați grila, eu o țin mereu activă.
    2. Cobor la nivelul copilului-va recomand să faceți același lucru, căci stând deasupra lor le amintiți că sunt mici…tare mici…și cred că ei știu deja asta.
    3. Folosesc lumina ambientală-iar când nu mai este disponibilă, nu mai este disponibilă și gata. Ceea ce faceți cu copilăria de lângă voi nu este pentru Național Geographic.
    4. Cel mai important, vorbesc cu copilul despre fotografie-eu îi spun Sarei când vreau să o fotografiez și îi și arăt. În plus, o las să descopere, e drept că asta înseamnă poate un alt telefon, dar merită fiecare secundă de explorare a creativității proprii.

    Și pentru a lăsa și ceva hrană pentru gânduri, suntem cu toții tentați de mândrie, ceea ce este ok dacă nu ne aruncăm cu totul în brațele ei. Permiteți intimitate copilăriei de lângă voi, personal evit să public fotografii frontale cu Sara. Dar, cum spuneam, suntem aici pentru a va vorbi despre intersecții, nu doar despre fotografie.
    Cu copilăria fotografiată sunteți deja într-o altă ligă a expresiei și a descoperirilor profunde despre sine.
    Puteți să antrenați copiii, să îi poziționați, să le arătați cum să pozeze, dar pierderea va fi enormă. Mai degrabă, decât să urmăresc un rezultat, o fotografie ce ar putea apărea conceptual în capul meu, las lucrurile să curgă și curgerea aceasta va determină momentul decisiv pentru înregistrarea cu lumina. Fac asta prin prezentă și conștientizarea că sunt prezent. Calea mea către prezența se datorează unei intersecții, a doua ca importantă. A fost creata de intersecția cu Gabriela, soția mea și dorința sa puternică de a evolua.

     

  • Tatici, creatori de viata

    Printre cuvinte, printre stari, printre emotii

    https://soundcloud.com/user-726989398/tatici-creatori-de-viata

  • Numai iubirea

     

    Cea mai mare schimbare, survenită odată cu sosirea Sarei, este imersiunea aproape completă în rolul de părinte. Aceasta înseamnă practic, că mai toate deciziile, comunicările și direcțiile asumate au în ele un fir central și anume „parinteala” (folosesc cuvântul încărcat în spirit ludic, dar și cu responsabilitățile sale aferente). Mai târziu a trebuit să ne repliem asupra noastră pentru a ne recupera pozițiile de iubit, iubită și prieteni și a fost nevoie de conștiență și iubire pentru aceasta.

      

     Sara a sosit printre noi sub auspiciile pregătirilor intense, ale  programărilor și unui mic, mare set de așteptări despre locul și felul în care ea avea să se alăture micului nostru univers. În același timp, Sara avea și ea pregătit micul sau bagaj de neprevăzut, așa că sosirea ei printre noi și-a croit propriul sau făgaș printre micile noastre planuri. Noi îi rezervasem o sosire acvatica, într-un spațiu frumos și liniștit, ea a ales o sosire înzăpezita ce aproape că putea avea loc în mașină, în timp ce ne croiam drum printre troiene, încercând să ajungem la locul ales pentru naștere.

      

     Deși scoși din peisajul planificat, am reușit să facem față neprevăzutului creat de sosirea Sarei. În timp ce încă înfruntam nămeții, Gabriela a reușit să apeleze la sprijinul unei doula (Mara, cunoscută cu doar 5 zile înainte), și doula să apeleze la rândul sau o moașa (Irina, ce avea să se bazeze doar pe încrederea sa în Mara, căci pe noi nu ne mai întâlnise). Ulterior aflam că toate aceste se petreceau cu fix 1 oră și 10 minute înainte de întâlnirea cu Sara. Așa că, după descărcarea precipitata a mașinii și urcarea Gabrielei în casă, ne-am regăsit noi doi, micul nostru cerc de familie, în plină febrilitate a nașterii iminente.

     

     Mara a sosit cam cu 20 de minute înainte de nașterea Sarei și întreaga sa atenție și grijă a fost dedicată Gabrielei. Din cele necesare unei nașteri acasă nu prea aveam nimic pregătit, sau ceea ce aveam se află încă în bagajele ce pigmentau acum cromatic întreaga casă. De aceea drumurile mele către farmacie au fost multe și înzăpezite, dar pline de bucurie. Încet dar sigur Sara își făcea tot mai simțită dorința de a ni se alătura așa că, într-o seară furtunoasă și plină de nămeți, Sara a sosit printre noi la aproape o oră după ce coborâsem din mașină. Intrarea ei în universul nostru a fost cu ochii larg deschiși și o mână pliată sub bărbie, părea pensiva la noua ei situație și prima sa privire m-a învăluit. Evident că nu mă așteptam să mă zărească în deplină claritate. La câteva minute după expulzie a sosit și Irina, moașa. Ne-am cunoscut, ne-am zâmbit și am demarat cursa aprovizionărilor, alergând prin troiene, între apartament și farmacie…”din astea ai?”…pff, nu…

      

     Spațiul nostru de iubire avea, de pe acum, un nou pasager în călătoria vieții. Va spuneam de la început despre rolul de părinte. Ei bine, dincolo de programarea genetică, acesta a început să prindă contur prin participarea noastră, întreită, la viață ce își urmă cursul, nestingherita de noul pasager. Încrederea s-a construit treptat și suficient de pigmentată cu stângăcii pentru a ne ajută să realizăm că avem nevoie de exercițiu, constanța și străduința pe această cale.

     

     Astăzi, deși nu am ieșit din rolul de părinte, re-învățam să fim noi, postură nouă, dar în același timp cu rădăcini într-un trecut nu foarte îndepărtat. Trăim viața cu iubirea și bucuria de a fi, în primul rând noi înșine, iar după aceea noi trei, în toată complexitatea aceasta minunată care se numește  familie. Sara ne reamintește să ne minunam, să ne bucurăm de fiecare moment împreună, încărcați cu iubire pentru noi, între noi și pentru tot ceea ce este. Iubirea este singurul ghid și în simplitatea sa aduce răspuns la toate eventualele întrebări ce își strecoară pașii în jurul nostru.

      

     Îți mulțumesc Gabriela, să fiu alături de tine înseamnă să fiu alături de iubire, îți mulțumesc Sara,  prezența ta este molipsitoare și sprijinul tău neprețuit. Mă minunez cum reînvăț să mă minunez alături de tine.

     

  • Gânduri de tată

    Suficient de des mă intersectez cu întrebarea: „De ce?” De ce scriu, de ce fac lucrurile altfel, de ce, de ce, de ce…
    Evident că această primă întrebare este doar vârful unui „iceberg” al curiozităților diverse ce probează „nevoia” de discurs despre ce înseamnă să fii tată și cum practici această aparentă diferență. Discuțiile sunt multiple iar alegerile de stil țin de intimitatea fiecărui tată. Numitorul comun, însă, se regăsește în „izolarea” pe care o resimt uneori (acum tot mai rar) prin această practică.

    Responsabilitatea creșterii celor mici este propagată în societate drept o zonă strict feminină. Tot mai mult însă, blogosfera (dar nu numai) începe să articuleze importanța tatălui și scoaterea lui din zona de „accesoriu” de tip „nice to have” și împins către „must have”, acolo unde este, de altfel, și locul său. Cât de pregătită este însă societatea, ei bine, asta descoperă orice tata implicat, în ieșirile sale cu copilul.

    Cum se întâmplă lucrurl acesta ține de geografia urbană a fiecăruia, dar și de demografica atașată. Sunt însă câteva numitoare comune ce le observ. Vi le prezint în ordine aleatorie, dar sub auspicii ludice :).

    1) vai ce fetiță frumoasă, e a dumneavoastră?
    2) este frig afară, nu vedeți că îi este frig?
    3) este prea gros îmbrăcată, nu vedeți că abia mișcă? (asta la doi pași de precedentul comentariu)
    4) de ce nu o lăsați să meargă singură?
    5) de ce nu o luați în brațe?
    6) e cu capul gol, de ce nu îi puneți căciulă?

    etc.

    Dincolo de ludicul diverselor situații, ceea ce are de fapt loc este o poziționare socială față de „apariția” binomului tata-fiică/fiu, în preumblare prin urbe. Nu cred că reflect înapoi o imagine neajutorată, precum nu cred nici în pornirea de a „sprijini” pentru că este o reală nevoie. Observ însă tot mai mult această discrepanța comportamentală și aceasta nu face decât să îmi confirme că sunt pe drumul cel bun și nici izolat.

    Tot mai mulți tați se implică activ alături de copiii lor, tot mai mulți scapă de rolul de spectator și se mută în cel de participant. Dacă la începutul drumului meu mă simțeam stingher în ieșirile mele cu Sara, acum mă simt sprijinit și ofer sprijin oricărui părinte pe care îl întâlnesc și care îl solicită. Primul sprijin este zâmbetul, reflectă bucuria mea de a fi, nu doar alături de Sara, ci alături de tot ceea ce este în jur. Al doilea este prezența în starea momentului, evitând tributul gândurilor automate și menținând atenția pe ceea ce este. După aceea, dacă apare schimbul de cuvinte, mă implic bucuros atâta vreme cât aceasta nu mă duce în proiecții mentale și mă menține în prezent.

    Sara îmi este ghid și examinator, iar în ultima vreme cred că am fost un student bun, mă testează tot mai rar, acaparată fiind de propriile sale aripi. Le observ cum probează universul și mă păstrez zâmbitor, căci până la urmă, tată fiind, trebuie să țin ritmul schimbărilor.