HaiHuiInTaticie

Etichetă: tatic

Țară, țară vrem ostași,

Nu știu cât de familiar este jocul acesta pentru toate generațiile de părinți, eu l-am prins și se pare că și-a găsit loc și în timpul prezentei generații.

Se întâmplă să vizităm destul de des părculețul de lângă o școală (aparent bine percepută la nivel social). Într-una din astfel de vizite Sara a avut parte de o mică demonstrație a jocului.

Era probabil în perioada „școlii altfel” judecând după ținutele profesoarelor dar și după absența uniformelor. Câteva clase de copii au luat cu asalt locul de joacă, s-au împărțit pe grupulețe și da-i la joacă.

Un grup de băieți a devenit brusc interesat de demontarea aparaturii de joacă și pentru că nu existau unelte atunci uzitau ce le era mai la îndemână. Astfel o bancă a renunțat bucuroasă la câteva din scândurile sale pentru a le dona jocului de-a pârghia. Scândura era înfiptă printre elementele jocurilor instalate în așa fel încât dezasamblarea să aibă loc în pocnete și strigăte de biruința.

Mai spre centrul zonei, un grup de băieți și fete jucau „țară țară vrem ostași”. Însă nu oricum căci grupul era mixt și băieții erau prinși în ale lor…adică, posedau un fel de etajeră pentru a ilustra forța de care corpurile lor încă mici era capabilă. Și jocul era plin de chicoteli (la băieți) și teamă la fete, căci acestea erau pur și simplu spulberate de forța greutății corpurilor lansate cu viteză pe brațele lor firave. Se lăsa cu căzături și tăvăleli, cu vânătăi și ciufuleli, cu lacrimi și încercări de a negocia cu băieții dinamica jocului.

Mai departe grupul de băieți auto-responsabilizati cu demontarea parcului, au demarat o acțiune cu valențe istorice. Își imaginau acum că retrăiesc trecutul nostru belicos și se trosneau prietenește cu scândurile sau orice alt element utilizabil dar care nu era fixat de ceva.

Atmosfera caldă a copilăriei era în plină desfășurare, convingând mai multe mame localnice și copiii acestora să elibereze zona în pripă. În tot acest timp Sara explora leagănul și privea din când în când aterizările în grup ale fetelor. Totul relativ calm până când un „strămoș” plin de credință a intrat, înarmat și explorând limitele maxime ale corzilor vocale din dotare, în spațiul intim al Sarei, trezind astfel în mine toate instinctele posibile…așa că am decis că e momentul să pun Stop.

Grupul de profesoare era ușor de reperat după norul dens de fum ce le înconjura zona. Discursul meu a trecut în revistă distrugerea dar și pericolul, ilustrând aterizările forțate ale fetelor dar și strigătele de bătălie ale belicosilor noștri strămoși. Am fost ascultat cu blândețe și înclinații afirmative din cap, au trecut în revistă rapid mai toate prejudecățile despre diferențele dintre sexe numai pentru a se întoarce rapid la recrearea norului dens ce dădea atmosferei un aer aparte.

Numai că una dintre „profe” a remarcat prezența telefonului și a celor câteva fotografii făcute. Brusc discuția a devenit interesată de prezența mea pentru că mai apoi să îi scape „să nu fie și asta vreun jurnalist”. Așa că au decis că copilăria și al sau „dolce far niente” a luat sfârșit…au tras semnalul de alarmă și s-au bulucit în clase. În urma lor, norul se risipea agale, aproape dotat cu un aer poetic.

Eu am rămas să strâng pungile golite de chimicale cu aparentă nutritivă încercând să îi explic Sarei intervenția mea. Sara, din înălțimea celor 2 ani și 3 luni, îmi explica cu bucurie:
-Fetiteie buuuf și buuuf, … și eiau tistee (și erau triste), iai băieții …uuuu și oauuu…și uuuu și buf. Tati, da’ aia eia joc?(era joc)

(Sara are 2 ani si 5 luni)

5 septembrie 2016
Despre învățare

Deseori mă întrebam, încă de când Sara avea doar câteva luni de experiență printre noi, cum să abordez emoțiile ce vor apărea pe calea ei.
Pe la aproape 1 an și câteva luni, manevrele de control, pentru corpul din dotarea ei, deveniseră tot mai complicate. În același timp deschideau căi diferite de explorare, dar și de frustrare.
Căci vedeți voi, noi adulții am uitat ce înseamnă să îți conduci corpul prin univers fără a ști cum se face, deși la 18 ani, a trebuit să reinvațam de asta data dorindu-ne să conducem o mașină. Așa că fiecare nouă abilitate contribuie la umplerea amigdalei din centrul sistemului limbic, unde noi nu avem rațiune, ci doar emoție.

Otilia (Mantelers) m-a învățat harta „creierului emoțional”, așa că înarmat cu informație, îmi pregăteam în fiecare zi momentul discuției despre emoții.

Sara, în goana ei după mobilitate, deseori se regăsea înaintea corpului, care încerca să țină ritmul dorințelor prin laboriase și dificile comenzi aplicate diverșilor mușchi ce îi dau mobilitate. Așa că, la fel de des exercițiul se solda cu căderi, cu împiedicări, cu pierderi de echilibru, deci implicit cu umplerea amigdalei.

Ca să fim de folos în procesul de învățare, atât eu cât și Gabriela ne împiedicam teatral, aterizând zgomotos în hohotele Sarei. Însă pentru că vorbim despre învățare, de fiecare data o întrebam pe ea ce s-a întâmplat. Și astfel Sara, cu puținele sale cuvinte, dar ample mișcări, refăcea evenimentul. Noi preluam demonstrația și îi solicitam confirmări pentru exercițiu. În felul acesta contribuiam la acceptarea a ceea ce tocmai a avut loc, dar și la învățare. Încet, încet deschideam drumul către „cum se simte Sara”.

Odată ce exercițiile au câștigat și mai mult în complexitate, a urmat o altă etapă unde am început prin a-i spune Sarei că ea nu este acea emoție. Că deși în acel moment pare că o stăpânește, se poate descărca de ea, în așa fel încât să își recâștige echilibrul emoțional și în final să reapară Bucuria.

Evident că ne aflăm încă la început de drum, iar lucrurile tind să devină și mai complexe, dar în felul asta am câștigat mici pași în harta emoțiilor, care acum, la 2 ani și jumătate, sunt exprimate prin: „la Sara a venit bucuria”, semn că tensiunea s-a diluat în bucuria prezentului. Eu, ca tătic, pot traduce emoția iar informația mă ține departe de a-i induce emoția.

Tot Otiliei îi mulțumesc pentru lecțiile de viață utile în primul rând copilului din mine și mai apoi Sarei.

2 septembrie 2016
Iubire părintească

Îmi aduc aminte de mama, în primii mei ani de viață, cum își ascundea oboseala sub un zâmbet, bucuroasă să ne regăsească adunați din peregrinările noastre diurne. Trebuie să fi avut vreo 3 ani în una din astfel de amintiri, când am privit-o atent și intens și i-am șoptit: „Mamă, pielea ta este precum o portocală…”, căci la vremea aceea portocalele anunțau crăciunul și numai pentru că eram patru copii ne puteam bucura de prezența lor aromată.

Îmi amintesc de tata, când, înainte să mă aburce pe umerii săi, îmi spunea glumind „Să nu adormi că vei face pipi pe spatele meu!”. Și mă prindeam de părul său, jucându-mă o vreme, pt ca mai apoi să…adorm și să mă „eliberez”, în comfortul oferit de părintele ce mă purta pe umerii săi.

Părinții noștri sunt minunați. Prin simpla lor existentă împreună noi suntem. Și pe oricare dintre experiențele trecutului am modifica-o, rezultatul ar fi un prezent diferit. Nici nu contează cât de mult, căci rezultatul ar fi mereu altul, Nu Noi, cei de acum.

Și atunci de ce taticie altfel? Dacă orice am face copiii noștri vor Fi? Pentru că evoluăm, într-un anume fel „după chipul și asemănarea Sa”, iar asta ne face responsabili. Responsabili să fim mai buni, mai calzi, mai onești cu noi înșine, pentru a putea fi cu cei din jur, responsabili să transferăm cunoaștere și experiență și nu doar cuvinte golite de sens pentru că „așa se întâmplă pe strada mea”.

Fiecare copil are șansa să fie părinte și în mod cert fiecare părinte a fost cândva copil. Pentru fiecare dintre noi sosește oportunitatea de acceptare a ceea ce a fost și pornirea către nou. Numai frica este aceea care ne împiedică să facem pasul în afară zonei de comfort, chiar dacă această zonă înseamnă refuzul prezentului și refugierea în trecut, fie acesta doar durere.

Gabriela mi-a citit aseară o frază, ce avea să nască sămânța acestor cuvinte; „trecutul trebuie privit prin Învățăturile acestuia și nu prin durerea lui” .

Otilia (Mantelers http://otiliamantelers.ro/) și cursul sau despre „parinteala altfel” mi-a dat calea să înțeleg că atunci când sistemul limbic „te prinde”, monologul ce se aude nu este din prezent. El vine din trecut și în loc să fie generat de învățătura acestuia, i se oferă „microfonul” emoției. Iar dacă nu înțelegem asta, atunci vom repetă experiența până când aceasta va conduce la învățare.

Copiii noștri sunt oportunitatea învățării, căci copilul de lângă tine vorbește copilului din tine. Și dacă nu suntem prezenți, atunci vom răspunde doar cu emoția trecutului.

A fi părinte conștient înseamnă să realizezi că orice formă de comunicare din partea copiilor noștri este o formă de apel la prezența, la Aici și Acum.

Într-unul din profundele sale articole Otilia ilustrează dinamica unei astfel de comunicări ce avea loc între ea și Iuri. Fără dragostea profundă, fără de apelul la învățătura trecutului și nu emoția lui, experiența ar fi fost alta.

Mulțumesc Sara pentru încrederea în mine când m-ai ales tătic, mulțumesc Gabriela pt că mi-ai vorbit atât de cald și deschis de cursul Otiliei și așa am ajuns la el. Mulțumesc Otilia că trecutul tău te-a condus unde ești și că a fi tu a însemnat atât de mult pentru noi ca familie.

Sper că Gabriela va continuă să îmi deschidă ochii către aceste mici prinderi de sine :), un fel de „timp special” în cuplu, dar pe care Otilia îl numește „partener de ascultare”(listening partnership).

Am realizat că a fi părinte este să iubești de dincolo de așteptări, ceva foarte util în viață noastră emoțională de adult.

27 august 2016
Sara, tu simți că te iubesc?

Recunosc că originalitatea întrebării nu îmi aparține. În fapt, Gabriela a adresat întrebarea Sarei și răspunsul ei m-a uimit.

Gabriela a realizat că acțiunile care pentru noi reprezintă declarații de iubire pot să nu fie interpretate astfel de către copil datorită lipsei de specific în comunicare. Cu alte cuvinte copiii noștri nu le integrează ca mesaje de iubire decât dacă îndeplinim un minim de condiții.

Prima ar fi conexiunea cu copilul, intrarea în lumea acestuia cu întreg evantaiul de conținut pe care această îl presupune. Copiii au nevoie de eventuale traduceri uneori, altfel acțiunile noastre pot curge în jurul lor fără vreun impact notabil.

A două condiție este contactul fizic. La aproape fiecarea îmbrățișare Sara îmi arată aprecierea, dar și durata contactului dintre noi, căci o recentă etapă este aceea de „Saia este maie (mare), a chescut maaaaie acum” (a crescut mare acum), deci are control.

O a treia condiție, generată de prima, este observarea nevoii copilului în acel moment. Putem să rezolvăm și alte mici probleme, un ton nepotrivit sau vreun refuz anterior, însă conexiunea este cu „Aici și Acum”, iar din aceasta extragem nevoia curentă a copilului de lângă noi.

După ce am adresat și eu aceeași întrebare Sarei, răspunsul ei a fost copie fidelă răspunsului dat mamei:

-Nu!

Acesta a fost primit cu o tresasire în inimă, dar imediat urmat de o altă întrebare:

-Sara, ce poate face tata ca tu să simți că te iubesc?

Răspunsul ei din nou copie fidelă, a fost:

-O inimă maaaaie (mare).

Așa că am desenat împreună inimi mari și inimi mici, toate pentru a răspunde nevoii generate de conectarea dintre noi.

Mulțumesc, Otilia (Mantelers). Alături de alți părinți, la cursurile tale, am realizat importanța participării conectate la evoluția copilului de lângă noi și al celui din noi.

Mulțumesc Gabriela, iată un nou filon de taticie veselă descoperit prin tine.

16 august 2016