Recunosc că originalitatea întrebării nu îmi aparține. În fapt, Gabriela a adresat întrebarea Sarei și răspunsul ei m-a uimit.

Gabriela a realizat că acțiunile care pentru noi reprezintă declarații de iubire pot să nu fie interpretate astfel de către copil datorită lipsei de specific în comunicare. Cu alte cuvinte copiii noștri nu le integrează ca mesaje de iubire decât dacă îndeplinim un minim de condiții.

Prima ar fi conexiunea cu copilul, intrarea în lumea acestuia cu întreg evantaiul de conținut pe care această îl presupune.  Copiii au nevoie de eventuale traduceri uneori, altfel acțiunile noastre pot curge în jurul lor fără vreun impact notabil.

A două condiție este contactul fizic. La aproape fiecarea îmbrățișare Sara îmi arată aprecierea, dar și durata contactului dintre noi, căci o recentă etapă este aceea de „Saia este maie (mare), a chescut maaaaie acum” (a crescut mare acum), deci are control.

O a treia condiție, generată de prima, este observarea nevoii copilului în acel moment. Putem să rezolvăm și alte mici probleme, un ton nepotrivit sau vreun refuz anterior, însă conexiunea este cu „Aici și Acum”, iar din aceasta extragem nevoia curentă a copilului de lângă noi.

După ce am adresat și eu aceeași întrebare Sarei, răspunsul ei a fost copie fidelă răspunsului dat mamei:

-Nu!

Acesta a fost primit cu o tresasire în inimă, dar imediat urmat de o altă întrebare:

-Sara, ce poate face tata ca tu să simți că te iubesc?

Răspunsul ei din nou copie fidelă, a fost:

-O inimă maaaaie (mare).

Așa că am desenat împreună inimi mari și inimi mici, toate pentru a răspunde nevoii generate de conectarea dintre noi.

Mulțumesc, Otilia (Mantelers). Alături de alți părinți, la cursurile tale, am realizat importanța participării conectate la evoluția copilului de lângă noi și al celui din noi.

Mulțumesc Gabriela, iată un nou filon de taticie veselă descoperit prin tine.