Categorie: Fără categorie

I know you’re tired but come, this is the way.

~ Rumi

Pe Rumi l-am descoperit nu de foarte multă vreme în căutările mele despre sine, sens și sentimente.

Când Gabriel mi-a propus să scriu un articol pentru blogul lui despre parinteala s-a nimerit să văd acest citat și neștiind despre ce să scriu mai exact, pentru că temele care ar putea fi aduse în discuție sunt multe și cam tot atâtea încă în desfășurare, mi s-a părut un bun punct de pornire.

Mă numesc Alexandra, am avut o copilărie cu de toate, unii ar putea spune că mai puțin fericită decât a altora, însă, mie, per total, mi se pare chiar decentă. Am terminat facultatea de limbi străine, am plecat de la nimic și am ajuns să am joburi importante bine plătite, o imagine de sine bună și apoi l-am întâlnit pe el. Tatăl copilului meu, iubirea vieții mele de atunci ( cea care eram atunci), ulterior soțul meu, pentru că, în final, să fie doar fostul meu soț și tatăl lui C.

Sunt o mamă divorțată cu un copil și chiar dacă financiar până la 2,7 ani ai copilului nu am avut griji, pentru că tatăl lui s-a ocupat să avem tot ce ne trebuie, a fost greu.

A fost greu pentru că la 7 luni ale lui C, de ziua mea de naștere, tatăl lui mi-a explicat că el ‘nu mai simte’ și îmi propune să ne creștem copilul în regim de colegi de apartament.

În momentul acela m-am simțit deșert, și nu goală și pustie cum este desetul, ci spulberată în katraliarde de mici particule, la fel cum nenumăratele particulele de nisip alcătuiesc cel mai mare deșert care există.

Ne-am separat din seara aceea, 18 decembrie, iar câteva luni mai târziu pe 13 iulie am semnat divorțul definitiv la notar.

Au fost doi ani de travaliu cu contracții de expulzie la 30 de secunde :)-prin comparație-singură ( nu aveam altă familie înafară de el) cu o depresie post natală serioasă datorată faptului că nu am ‘fost în stare’ să-mi nasc copilul natural, ci cu cezariană de urgență, nu am alăptat primele 2-3-4 zile și cu toată lumea pe care mi-o cladisem spulberată.

Cel mai tare m-a durut faptul că C va crește într-o familie destrămată, mă consolam însă cu gândul că măcar nu o să ne bălăcărim cum ‘se face’, dar s-a spulberat și mitul acesta :). Până acum 4-5 luni, în negarea și disperarea mea de a nu-mi crește copilul separat de tatăl lui am crezut că e doar o perioadă și o să treacă, că o să fim o familie așa cum ar fi trebuit să fim de la început. În pofida zvonurilor că el și-a refăcut viață, zvonuri pe care mi le-a negat vehement de fiecare data și pe care am ales să le cred de fiecare data, la fel de vehement, până în ultimul moment.

Am înțeles ce s-a întâmplat când am mers și am vorbit cu ea. Ea mi-a spus tot, ea, prietena mea. Și atunci am înțeles că nu îmi doresc un astfel de om în viața mea, fie el și tatăl copilului meu. Din acel moment am renunțat la orice urmă de idee de familie cu el, nu din răzbunare, nu din orgoliu, nu din ego, doar din respect pentru mine și iubire față de mine însămi.

La punctul acesta nu am ajuns așa oricum, să ne înțelegem :). Am avut , cum spuneam, 2 ani de travaliu emoțional atât de puternic încât pe parcursul lui, de vreo 3 ori, am fost la un pas să renunț la tot. Simțeam că nu mai pot, nu mai știam cine sunt, de ce și cel mai tare mă gadeam cât de mult rău am să îi fac oare copilului meu dacă pe omul pe care l-am iubit atât l-am distrus în așa fel. În toată perioadă asta el se dădea doar lovit și îmi reproșa continuu și constant că și constant că totul e din vina mea, că eu nu am făcut cutare, sau că eu am făcut cutare și 2 ani m-am trezit în fiecare dimineață singură cu copilul lângă mine, amintindu-mi că mi-am și i-am distrus familia și oare ce o să mai distrug în continuare?

În toată nebunia, m-am întrebat, am plâns și am strigat la dumnezei, budiști, alahi, ce-or fi ei, pe unde or fi, să mă ajute cineva să înțeleg ce se întâmplă cu viață mea, de ce trec prin asta, de ce trece copilul meu prin asta, de ce în general. Ce am de făcut, ce am de învățat, care e rolul meu în nebunia asta că fac orice numai să scap.

Și nu am urlat la ei până am răgușit degeaba. Încet și în ritmul în care eram în stare să accept și să diger, au început să îmi apăra oameni, instrumente, idei, care încet, dar sigur m-au dus în punctul în care am putut să depășesc situația, să o accept și să o integrez.

Asta însă retroactiv, pentru că fiecare nouă zi aduce noi provocări. Însă mă raportez complet diferit la ele, neintervenționist, cu tot calmul de care pot da dovadă în circumstanțele date, în contextul în care, nu cu multă vreme în urmă, cedăm nervos și îmi săreau toate doagele:).  Sunt foarte mândră de mine și am acceași părere bună despre mine că înainte de toată povestea.

Evident că sunt multe aspecte de șlefuit, dar primul pas a fost făcut, m-am regăsit, știu cine sunt că femeie și că mamă și de acum înainte drumul este doar în sus.

Ca o concluzie, după ce s-a dus și s-au dus toate și a ieșit soarele și pe stradă mea, de fapt el nu mi-a făcut un rău atunci de ziua mea, mi-a făcut un cadou, iar ea chiar mi-a fost prietenă până la capăt și o spun fără nici o urmă de ironie sau sarcasm. El m-a eliberat, vă spun sincer eu nu aș fi ieșit din relația aceea oricât de greu mi-ar fi fost pentru că eu mergeam cu angajamentul luat prin taina căsătoriei până în pânzele albe. ‘La bine și la rău” deși știam că ce trăiam era rău și cu toate astea aș fi putut aștepta toată viața ‘binele’. Iar ea, numai o prietenă adevărată cu o iubire necondiționată pentru mine putea să îmi ia locul acela deloc de râvnit…M-a scos din micimea care devenisem în umbră și în speranța că îi întru în grații lui, mi-a redat practic viața și îi mulțumesc pentru asta!

E foarte important că tu să fii bine, să te echilibrezi că să poți merge  departe,  poți gândi limpede   îți poți  puiul.

Si revenind la introducere…

I know you’re tired  come, this  the way”- acum, după 2 ani, divorț și regăsire de sine, din punct de vedere al unei mame singure, pot să spun cu mâna pe inimă, spre folosul altora care sunt în stadii diferite ale procesului : știu că sunteți obosite, dar continuați, această este calea.