Categorie: Fără categorie

  • Mihai Gruia, un tată artist

    Întreaga viață a blogului a plecat de la premisa că viața tatălui și prezența lui sunt cruciale în viața copilului, precum și de la ideea că rolul tatălui are nevoie de vizibilitate.

    Nu mi-am pus problema “feminizarii” rolului de tata, ci mai degrabă mi-am dorit să ilustrez faptic ce înseamnă prezența tatălui în viața copilului, rolul și contribuția sa, dincolo de mesajele “traditionale”. Am încercat astfel să încropesc o înțelegere multi-dimensională a tatălui și am abordat în multe din articolele precedente manifestările și rezultatele prezenței alături de copil.
    Evident nu sunt singurul tata și nici “taticia” nu este o descoperire colosală, totuși, cred că reflectând asupra modului în care privim ce înseamnă să fii tata, putem să înțelegem cum evoluăm noi că societate. Așa că, pe lângă propriul meu discurs, m-am hotărât să invit și vocea altor tați, locali și internaționali, pentru a descoperi împreună ce înseamnă de fapt să fii tata.

    Astăzi, sunt bucuros să vi-l prezint pe Mihai Gruia (http://mihaigruia.com/) . Un tată cunoscut de mulți dintre voi, care a avut răbdarea și timpul să îmi răspundă la câteva întrebări. Iar pentru asta îi sunt recunoscător. Mihai este un artist, pagina sa de media este însă și o fereastră în viața lui personală (https://www.facebook.com/mihaigruiaofficialpage/ ), o fereastră care vorbește dincolo de cuvinte despre familie și despre el că tată.

    Dincolo de dezvăluirile personale, deja prezente online, am avut dorința să îi adresez câteva întrebări care să ne ajute să înțelegem ce înseamnă pentru el rolul de tată.

    1) Ce înseamnă pentru tine să fii tată?
    Este un sentiment unic pe care nu-l conștientizam înainte să devin tată.

    2) Cum se schimbă „viața” atunci când conștientizarea sosirii copilului te prinde din urmă?

    Totul se schimbă după ce esti părinte. În primul rând tot timpul liber atât cât este el, îl aloci copiilor, cât sunt mici mai mult ca sigur că ți s-au dus și orele de somn:)). În plus, la mine cel puțin, cea mai mare schimbare este acel sentiment patern, pe care l-am simțit cum s-a dezvoltat imediat după ce am devenit tată; simt nevoia să fiu lângă fetele mele să le cresc, să nu le lipsească nimic, să le protejez, să le învăț.

    3) Ce se potrivește din „tradiția” părintească și ce nu?

    Eu de obicei nu mă ghidez după tipare în viață. Ascult pe cei cu mai multă experiență și-mi extrag ce mi se pare că este bine din punctul meu de vedere.

    4) Cum te-ai pregătit?

    Ca orice familie, am pregătit camera, hăinuțe etc.

    5) Cât timp petreci tu cu copilul tău și cu ce îl ocupați?

    Din păcate acesta este un lucru pe care mi-aș dori să-l pot schimba, dar deocamdată nu pot. Petrec destul de puțin timp cu ele, ocupat fiind precum mulți tineri din zilele noastre. Eu muncesc foarte mult, mă trezesc dimineața la 7, le duc la grădiniță și mă întorc cam pe la 21, le mai prind o oră, maxim 2 până se bagă la somn. În weekenduri, dacă nu sunt plecat la concerte, recuperăm!

    6) Cât de importantă este pentru tine participarea tatălui în viața copilului?

    Extrem de importantă. Esențială.

    7) Care este cea mai pregnantă contribuție a copilului la viața ta?

    Cu siguranță apariția lor.

    8) Care este cea mai pregnantă contribuție a ta la viața copilului?

    Asta o să vedem în viitor. Cred că este prea devreme pentru un răspuns. Deocamdată nu fac nimic ieșit din comun decât să le ofer o creștere în condiții normale pe care le face orice părinte.

    9) Viața de familie,ce înseamnă ea pentru tine și pentru familie?

    Eu sunt un familist convins, de aceea sunt căsătorit de 10 ani și am o relație de 14 ani cu soția. Copiii sunt totul pentru noi.

    10) Cum decideți tu, soția și copilul, ce urmează pentru voi?

    Cred că așa cum o face orice famile, prin discuții în care analizăm și decidem ce credem noi că este mai bine pentru noi și familia noastră.

    Mulțumesc Mihai, îți doresc o hoinăreală veselă în ale tăticiei.

  • Din alte primaveri

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Vocea Alexandrei

    I know you’re tired but come, this is the way.

    ~ Rumi

    imag1123-01

    Pe Rumi l-am descoperit nu de foarte multă vreme în căutările mele despre sine, sens și sentimente.

    Când Gabriel mi-a propus să scriu un articol pentru blogul lui despre parinteala s-a nimerit să văd acest citat și neștiind despre ce să scriu mai exact, pentru că temele care ar putea fi aduse în discuție sunt multe și cam tot atâtea încă în desfășurare, mi s-a părut un bun punct de pornire.

     

    Mă numesc Alexandra, am avut o copilărie cu de toate, unii ar putea spune că mai puțin fericită decât a altora, însă, mie, per total, mi se pare chiar decentă. Am terminat facultatea de limbi străine, am plecat de la nimic și am ajuns să am joburi importante bine plătite, o imagine de sine bună și apoi l-am întâlnit pe el. Tatăl copilului meu, iubirea vieții mele de atunci ( cea care eram atunci), ulterior soțul meu, pentru că, în final, să fie doar fostul meu soț și tatăl lui C.

    Sunt o mamă divorțată cu un copil și chiar dacă financiar până la 2,7 ani ai copilului nu am avut griji, pentru că tatăl lui s-a ocupat să avem tot ce ne trebuie, a fost greu.

    A fost greu pentru că la 7 luni ale lui C, de ziua mea de naștere, tatăl lui mi-a explicat că el ‘nu mai simte’ și îmi propune să ne creștem copilul în regim de colegi de apartament.

    În momentul acela m-am simțit deșert, și nu goală și pustie cum este desetul, ci spulberată în katraliarde de mici particule, la fel cum nenumăratele particulele de nisip alcătuiesc cel mai mare deșert care există.

    Ne-am separat din seara aceea, 18 decembrie, iar câteva luni mai târziu pe 13 iulie am semnat divorțul definitiv la notar.

    Au fost doi ani de travaliu cu contracții de expulzie la 30 de secunde :)-prin comparație-singură ( nu aveam altă familie înafară de el) cu o depresie post natală serioasă datorată faptului că nu am ‘fost în stare’ să-mi nasc copilul natural, ci cu cezariană de urgență, nu am alăptat primele 2-3-4 zile și cu toată lumea pe care mi-o cladisem spulberată.

    Cel mai tare m-a durut faptul că C va crește într-o familie destrămată, mă consolam însă cu gândul că măcar nu o să ne bălăcărim cum ‘se face’, dar s-a spulberat și mitul acesta :). Până acum 4-5 luni, în negarea și disperarea mea de a nu-mi crește copilul separat de tatăl lui am crezut că e doar o perioadă și o să treacă, că o să fim o familie așa cum ar fi trebuit să fim de la început. În pofida zvonurilor că el și-a refăcut viață, zvonuri pe care mi le-a negat vehement de fiecare data și pe care am ales să le cred de fiecare data, la fel de vehement, până în ultimul moment.

    Am înțeles ce s-a întâmplat când am mers și am vorbit cu ea. Ea mi-a spus tot, ea, prietena mea. Și atunci am înțeles că nu îmi doresc un astfel de om în viața mea, fie el și tatăl copilului meu. Din acel moment am renunțat la orice urmă de idee de familie cu el, nu din răzbunare, nu din orgoliu, nu din ego, doar din respect pentru mine și iubire față de mine însămi.

    La punctul acesta nu am ajuns așa oricum, să ne înțelegem :). Am avut , cum spuneam, 2 ani de travaliu emoțional atât de puternic încât pe parcursul lui, de vreo 3 ori, am fost la un pas să renunț la tot. Simțeam că nu mai pot, nu mai știam cine sunt, de ce și cel mai tare mă gadeam cât de mult rău am să îi fac oare copilului meu dacă pe omul pe care l-am iubit atât l-am distrus în așa fel. În toată perioadă asta el se dădea doar lovit și îmi reproșa continuu și constant că și constant că totul e din vina mea, că eu nu am făcut cutare, sau că eu am făcut cutare și 2 ani m-am trezit în fiecare dimineață singură cu copilul lângă mine, amintindu-mi că mi-am și i-am distrus familia și oare ce o să mai distrug în continuare?

    În toată nebunia, m-am întrebat, am plâns și am strigat la dumnezei, budiști, alahi, ce-or fi ei, pe unde or fi, să mă ajute cineva să înțeleg ce se întâmplă cu viață mea, de ce trec prin asta, de ce trece copilul meu prin asta, de ce în general. Ce am de făcut, ce am de învățat, care e rolul meu în nebunia asta că fac orice numai să scap.

    Și nu am urlat la ei până am răgușit degeaba. Încet și în ritmul în care eram în stare să accept și să diger, au început să îmi apăra oameni, instrumente, idei, care încet, dar sigur m-au dus în punctul în care am putut să depășesc situația, să o accept și să o integrez.

    Asta însă retroactiv, pentru că fiecare nouă zi aduce noi provocări. Însă mă raportez complet diferit la ele, neintervenționist, cu tot calmul de care pot da dovadă în circumstanțele date, în contextul în care, nu cu multă vreme în urmă, cedăm nervos și îmi săreau toate doagele:).  Sunt foarte mândră de mine și am acceași părere bună despre mine că înainte de toată povestea.

    Evident că sunt multe aspecte de șlefuit, dar primul pas a fost făcut, m-am regăsit, știu cine sunt că femeie și că mamă și de acum înainte drumul este doar în sus.

    Ca o concluzie, după ce s-a dus și s-au dus toate și a ieșit soarele și pe stradă mea, de fapt el nu mi-a făcut un rău atunci de ziua mea, mi-a făcut un cadou, iar ea chiar mi-a fost prietenă până la capăt și o spun fără nici o urmă de ironie sau sarcasm. El m-a eliberat, vă spun sincer eu nu aș fi ieșit din relația aceea oricât de greu mi-ar fi fost pentru că eu mergeam cu angajamentul luat prin taina căsătoriei până în pânzele albe. ‘La bine și la rău” deși știam că ce trăiam era rău și cu toate astea aș fi putut aștepta toată viața ‘binele’. Iar ea, numai o prietenă adevărată cu o iubire necondiționată pentru mine putea să îmi ia locul acela deloc de râvnit…M-a scos din micimea care devenisem în umbră și în speranța că îi întru în grații lui, mi-a redat practic viața și îi mulțumesc pentru asta!

    E foarte important că tu să fii bine, să te echilibrezi că să poți merge  departe,  poți gândi limpede   îți poți  puiul.

    Si revenind la introducere…

    I know you’re tired  come, this  the way”- acum, după 2 ani, divorț și regăsire de sine, din punct de vedere al unei mame singure, pot să spun cu mâna pe inimă, spre folosul altora care sunt în stadii diferite ale procesului : știu că sunteți obosite, dar continuați, această este calea.

  • „Nu ai de ce să îți faci griji”-cu Cristela Georgescu

    imag1404-01

    Suntem doi adulți ale căror corpuri au atins deja maturitatea și un „adult”, care încă își aduce aminte cum funcționează „treaba asta cu corporalitatea” și al cărui corp este în creștere.

    Noi trei suntem personaje active în propria noastră călătorie și eforturile noastre sunt concentrate pe aducerea și menținerea bucuriei de a fi în preajma noastră. Evident, aceasta deocamdată încă ne cere efort sporit și conștiență, efortul fiind direcționat pe multiple paliere menite să ne ajute în a fi mai buni, mai calzi, mai deschiși, mai bucuroși. Așa că, de fiecare data când se ivește câte o oportunitate de a fi prin preajma celor ce au deja experiență și o împărtășesc cu bucurie, ne ivim și noi deschiși către ocazia noilor experiențe și, mai ales, trăiri. O astfel de oportunitate este dată de intalinirile cu Cristela (Georgescu) și contribuțiile ei la un „om” mai bun, deci și la un „noi” mai bun. O face deschis, cald, blând și cu un zâmbet ce reflectă bucuria de a fi în acel moment, alături de alte ființe umane.

    imag1372-01-2688x1512

    „Nu ai de ce să îți faci griji” este doar o denumire dată unei întâlniri. Întâlnire, însă, ce stabilește și concentrează abil și cu căldură, legătura dintre noi, ființele umane întrupate aici pe pământ, dintre percepțiile noastre, proiecțiile noastre despre aceste percepții și alegerile pe care le facem ulterior. Ușa larg deschisă de către sufletul Cristelei te lasă să privești viața în ochi de dincolo de…”griji”. Cineva spunea odată că: „pericolul poate fi ceva real însă frica este doar o proiecție mentală”.

    Cristela ne spune că avem nevoie să acceptăm că frica și-a găsit casă în noi, ce putem face însă în plus este să înlocuim nevoia de control cu încrederea. Evident nu este vorba de trivial sau ignoranța, mai degrabă este vorba de ceea ce Eckhart (Tolle) numește: „acceptă ceea ce este așa cum este”; cu alte cuvinte nu ceda gândurilor automate, care oricum nu își au originea în Sursă ici în automatisme vechi. Privește-ți viața cu seninătate și bucurie, este ceea ce trăiești în „aici și acum” indiferent de miriadele de interpretări posibile.

    imag1398-01-2688x1512

    Cuvintele Cristelei sunt izvorâte din experiență personală și din dorința de a se informa permanent, astfel încât de fiecare data când Cristela acumulează suficiente informații, le împărtășește cu oamenii din jur. Este adevărat că la conferințe locurile sunt limitate însă înainte de orice Cristela este prezentă online, comunică și informează iar cel mai important este că ne adduce aminte cât de importantă este comunitatea.

    Nu mă voi hazarda în redarea sau discuția subiectelor abordate de către Cristela. Sunt sigur că pe parcursul timpului ea însăși va continua discuțiile prin intermediul blogului său. Vă pot spune însă că experiența prezenței în sala înțesată cu oameni deschiși a fost una profundă. Mă bucur că am fost acolo, mă bucur că tot acolo m-am regăsit cu oameni dragi, oameni buni pe care viața ți-i așterne pe poteca ta pentru că sigur ai ceva de învățat de la ei și din relația cu ei.

    imag1390-01-2688x1512

    Cristela mi-a readus smerenia bucuriei de fi, aici și acum. Nu o pierdusem, însă trecând prin preajma ei am simțit cum devine tot mai puternică. Mă bucură că Sara și Gabriela au fost și ele alături. Împreună putem să lucrăm la noi înșine și cum spunea și Gandhi, putem schimba lumea schimbându-ne pe noi.

    imag1374-01-3055x911

  • Mamaie Maiia (Maria)

    Străbunica Sarei va avea în curând 87 de ani. A trecut timpul peste ea brăzdându-i chipul cu urmele sale, însă, în pofida trecerii, se înviorează la fiecare vizită a Sarei.

    Copilărie în toată splendoarea ei, o punte între generații de care ne amintim cu bucuria primei zăpezi.

    imag3551-01Mamaie Maiia (Maria) și căsuța sa au valențele copilăriei împlinite, locul în care Sara învață bucuria vieții în mai toate formele sale. Fiecare anotimp îi conferă Sarei o nouă poartă către cunoaștere și această are de fiecare data loc sub cortina zglobie a jocului neîngrădit, liber și asumat în libertatea sa.

    Pentru că încurajăm explorarea independența, Sara se mișcă în deplină libertate, trecând în revistă mai toate animalele din curte.

    imag9722-01Labus, mai sălbatic oleacă, s-a prins repede că e ceva cu ea și pentru că nu multă lume îi călca pragul, a răsturnat-o o data pe Sara cu toată bucuria lui.

    Sara știe deja că nu toți „hamii” (cum numește ea cățeii) sunt foarte activi în ale socializării, dar la mamaie a plecat veselă în explorare, ignorând noroiul, dar și „hamul” parcat la un capăt de lanț.

    imag8753-01Plăcerea ei cea mai mare rămâne însă hrănirea păsăretului. Așa că la fiecare vizită, înarmată cu grăunte sau pâine, pleacă la întâlnirea cu micul stol. Cocoșul încă îi da de furcă și mai aproape de fiecare data îi fură pâinea din mână, forțând un „heeei” alungit și apăsat drept reacție.

    După somnul de prânz, Sara și tata pleacă în zăvoi, acolo unde un cu totul altfel de univers așteaptă să își dezvăluie straiele sezonului. Îmbrățișările de copac, privitul cerului și ascultarea frunzișului din coroanele dezmierdate de vânt, fac parte din acompaniamentul experienței. Sara întreabă atunci când nu își găsește singură răspuns, sau se pierde în explorare, pășind curioasă peste poteci.

    imag4871-01Viața la țara are bucuria să, precum și multitudinea de calități aferente, de aceea cu greu îmi pot imagina un spațiu mai potrivit copilăriei.

    Orașul și zumzetul sau asurzitor oferă doar răspunsuri superficiale unor întrebări ce de multe ori nu apucă a fi întrebate. Deconectarea de natură, zgomotul și agitația constanta ne împiedică să ne simțim pe noi înșine, darămite conexiuni cu ceea ce este.

    imag5709-01Mamaia Maiia a învățat să accepte modul nostru diferit de a o crește pe Sara și s-a adaptat cu rapiditate. „Sara pot să te pup?” poate fi adresat acum fără așteptări, căci Sara oricum se bucură de căldura umană și mai ales de iubirea ce izvorăște dintr-un suflet „înțelepțit” de trecerea a 86 de primăveri.

    Copiii au nevoie de o astfel de libertate, au nevoie să se simtă nestingheriți și să exploreze fiecare cotlon, chiar dacă petele de pe haine se adună rapid. Modernitatea a creat soluții și pentru asta și, totuși, cea mai frecventă atenționare la locurile de joacă rămâne: „să nu te murdărești”. Hainele Sarei sunt pline de urme, fie ale cocoșului ce i-a furat pâinea din mână, fie ale rostogolului provocat de Labus. În pofida urmelor ele strălucesc sub lumina zâmbetului adus de bucuria explorării nestingherite în curtea la Mamaie Maiia.

    imag4876

  • -Sara, la ce te gândești? -Nu mă gândesc, mă simt. (Sara, 2 ani și 7 luni)

    Câteodată privirea Sarei se oprește agățată de un punct invizibil mie, dar perceptibil ei. Și atunci o întreb:-Sara la ce te gândești?

    Răspunsul din titlu îi vine natural și eu continui cu întrebări despre ce simte Sara. De multe ori sunt zone ale corpului, alteori sunt doar emoții ce se localizează în anumite zone…cert este pentru mine că copiii au prezența. Prin ea ei se conectează cu corporalitatea și își aduc o nouă rază de lumina în universul lor.

    Cum fac asta?

    Am întâlnit discuția despre a-ți simți corpul la Tolle (Eckhart Tolle). Pentru el dar și pentru noi, o ușă către sinele profund este percepția și simțirea corpului. Aduci practic conștientă în anumite zone ale corpului, o cale bună de început fiind conștientizarea respirației. Deci copiii își simt corpul, iar dacă ne „prindem” îi putem ajuta să conștientizeze această conexiune.

    Fără a fi citit Tolle sau orice altă cale spirituală, copiii se nasc spirituali și conectați…până la un moment, după care începe intervenția adulților și a societății.

    Spuneam într-un articol anterior că există o mare diferență între a eticheta și a percepe. Cu Sara încercăm să folosim „se cheamă”. Gabriela fiind mai consecventa alege „nu știu ce este, dar îți pot spune cum se cheamă”. Îndepărtarea de etichetă permite menținerea mirării, a curiozității, a minunăției.

    Sir Ken Robinson vorbește într-unul din discursurile sale despre „inteligență laterală”, practic capacitatea de a vedea un obiect dincolo de etichete. Copiii văd într-un pahar cu apă un ocean învolburat, sau o navă spațială…sau, sau, sau…
    Capacitatea asta scade pe măsură ce avansăm în procesul de „instituționalizare” prin educație formală, pentru a dispărea aproape complet la adulți.

    Și atunci, revenind la „Sara se simte pe sine” mă întreb deseori cum să fac cel mai bine pentru a nu îi sta în cale. Căci aportul nostru, al oamenilor „crescuți”, se rezumă la scurtături și etichete, de multe ori aplicate în grabă fără vreun dram de prezența, prea prinși fiind de propriile bagaje.

    Așa că apelez la observație și prezentă, încercând să fac față noii perioade de educație pe care o traversez. Din fericire de astă dată nu sunt examene, iar notele sunt măsurate de lungimea zâmbetelor…asta bineînțeles după ce Sara termină procesul de a se simți pe sine.

    imag5412-01

  • Visul


    IMAG0342_1_1

    Zâne bune, grațioase,

    Se așează încet, alene,

    Aripi largi și mătăsoase,

    Se întind acum pe perne.

     

    Vine somnul?

    Acușica! spuse Ene,

    Zis și domnul.

     

    Să iubim dar printesica,

    Că apoi își face somnul

     

    Poate geana cea de sus,

    Scobora-va catunel,

    Să lipească pe ascuns,

    Altă geană, așa nițel.

     

    Somnul dulce stă să vina

    Și așteaptă pe la colț,

    Zânei bune ce suspină,

    Să îi dea un vis cu moț.  (mai mult…)

  • Istorioare despre lapte

    IMAG0979Era într-una din zilele noastre de peregrinări urbane, metrou, schimbare de tronson, iar metrou și apoi suprafața. Ei bine pentru că primăvara își intrase bine în mână, afară era cald așa că lumea începuse să renunțe la straturile vestimantare și părți ale pielii începeau să se resfete sub soarele blând.

    IMAG9965Mă rog, se pregăteau căci noi alunecam prin tuneluri. În orice caz, mă jucam cu Sara de-a pierderea echilibrului când de undeva din spatele meu se apropie o domnișoară.

    IMAG1271Cum eram cu spatele habar nu aveam de prezența fetei însă brusc Sara și-a mărit intens ochii, a tăcut preț de câteva clipe numai ca să explodeze cu bucurie: ciapcieee (lapte). Am întors capul pt a înțelege efuziunea bruscă a Sarei, așa am observat-o și pe fata de mai devreme.

    IMAG4612-01

    Îmbrăcată destul de generos pt simțul vizual, fata avea sânii mari, pregătiți de expunerea lor la razele blânde ale soarelui de primăvară. Am început o chicoteală destul de discretă, pt cei din jur „ciapcie” poate că nu era foarte încărcat semantic.

    IMAG4644-01

    Și totuși, o altă prezentă masculină se lasă auzită: Nu Sara, acela este pentru tata! Am început să râd surprins de situație, partea ludică a ei dar și atenția vădită a bărbatului anonim care a prins atât numele Sarei cât și decriptat „ciapcie” aduncand un nou înțeles la situație.

     

    IMAG0328-01[1]

    De la mamă povestire:

    De vreo 2 luni am început să port sutien, ceva nou pentru zână, obișnuită fiind cu sânii la dispoziție, ușor accesibili ei.

    -Mamă, ce e ăla?

    -Se numește sutien, Sara.

    Pauză. Privește intens, apoi continuă:

    -Ca să potejezi (protejezi) lapticii?

    IMAG4642-01

     

     

     

  • Sara, tu simți că te iubesc?

    IMAG4229-01[1]

    Recunosc că originalitatea întrebării nu îmi aparține. În fapt, Gabriela a adresat întrebarea Sarei și răspunsul ei m-a uimit.

    Gabriela a realizat că acțiunile care pentru noi reprezintă declarații de iubire pot să nu fie interpretate astfel de către copil datorită lipsei de specific în comunicare. Cu alte cuvinte copiii noștri nu le integrează ca mesaje de iubire decât dacă îndeplinim un minim de condiții.

    Prima ar fi conexiunea cu copilul, intrarea în lumea acestuia cu întreg evantaiul de conținut pe care această îl presupune.  Copiii au nevoie de eventuale traduceri uneori, altfel acțiunile noastre pot curge în jurul lor fără vreun impact notabil.

    IMAG4144-01[1]

    A două condiție este contactul fizic. La aproape fiecarea îmbrățișare Sara îmi arată aprecierea, dar și durata contactului dintre noi, căci o recentă etapă este aceea de „Saia este maie (mare), a chescut maaaaie acum” (a crescut mare acum), deci are control.

    O a treia condiție, generată de prima, este observarea nevoii copilului în acel moment. Putem să rezolvăm și alte mici probleme, un ton nepotrivit sau vreun refuz anterior, însă conexiunea este cu „Aici și Acum”, iar din aceasta extragem nevoia curentă a copilului de lângă noi.

    IMAG4302-01[1]

    După ce am adresat și eu aceeași întrebare Sarei, răspunsul ei a fost copie fidelă răspunsului dat mamei:

    -Nu!

    Acesta a fost primit cu o tresasire în inimă, dar imediat urmat de o altă întrebare:

    -Sara, ce poate face tata ca tu să simți că te iubesc?

    Răspunsul ei din nou copie fidelă, a fost:

    -O inimă maaaaie (mare).

    Așa că am desenat împreună inimi mari și inimi mici, toate pentru a răspunde nevoii generate de conectarea dintre noi.

    IMAG4204-02[1]

    Mulțumesc, Otilia (Mantelers). Alături de alți părinți, la cursurile tale, am realizat importanța participării conectate la evoluția copilului de lângă noi și al celui din noi.

    Mulțumesc Gabriela, iată un nou filon de taticie veselă descoperit prin tine.

    IMAG4226-01[1]