Categorie: Lecturi in taticie
-
Bunele intenții
Cred cu tot sufletul că toți oamenii sunt în esența buni. Ceea ce însă schimbă cursul în unii dintre aceștia sunt circumstanțele și lipsa de prezentă. Mai cred că toți părinții își iubesc copiii, prea mulți însă o fac așa cum au fost ei iubiți, iar asta uneori înseamnă lipsă de iubire.
Considerând obsesia umanității cu imortalitatea prin genealogie, mă uimește cât de inexistentă este pregătirea noastră umană dar și formală în a fi părinți. Astăzi putem accesa o multitudine de canale ce ne pot opri din inconștiență și totuși nu o facem, chiar dacă avem libertatea de a alege sau în profunzimea noastră simțim nevoia de a fi mai buni prin învățare specifică.Nu există cursuri formale, impuse, pentru viața de cuplu, pentru prietenie, pentru parințeala au aparut tot mai multe cursuri dar continuam sa facem ceea ce s-a ni făcut, iar din când în când apar valuri de trezire. O fi defect profesional, o fi obișnuință, cert este că observ, îmi observ propriul comportament, al Sarei, dar și el celor din jur.
Pe măsură ce avansez pe calea „taticiei conștiente” îmi dau seama cât de important este să păstrăm cel puțin două elemente ca parte constantă în A Fi.Prima este prezența, adică acea conștientă că ești acolo, lângă copilul tău. Prin ea îți primești toate informațiile de la copilul tău, eviți astfel proiecțiile mentale și diversele interpretări despre ceea ce are loc, subtitrări mentale ce apar datorită absenței, a pierderii prezentului în schimbul zgomotului mental.
A doua este informarea, atât despre „parințeala”, cât și despre etapele de dezvoltare ale copilului. Combinația informării cu prezența ne așează pe noi, părinții, exact acolo unde trebuie să fim, cel mai important efect fiind oprirea automatismelor comportamentale care sunt îngăduite, căci chipurile sunt ancorate în bune intenții.
Observ laudele și pedepsele. Primul meu gând este Alfie Kohn și condiționarea comportamentului, dar și stabilirea unor tipuri comportamentale situate între pedeapsă și recompensa. Evident că, trăind înconjurați de o astfel de practică, pare imposibil să eviți mimetismul, sau poate prin prezența, reacția noastră poate fi una născută din ceea ce observăm și nu din exterior.
Observ șantajul emoțional și/sau comportamental care constrânge libertatea copilului și îi lasă un mare mister față de ce tocmai a avut loc. Lipsa de explicație pe limbajul audienței schimbă nivelul comunicării și atunci ne adresăm de sus în jos, adică din turnul de cleștar al unor presupuse cunoștințe, prevăzut cu o ușă închisă pentru cei cu corpul încă în creștere.
Observ limitele abrupte, fără explicații, aplicate pentru un comportament care cu cinci minute mai înainte era permisibil. Nu e greu de imaginat reacția copilului și confuzia sa. Încă descopăr partea asta cu limitele am aflat tot mai multe de la conferința Otiliei Mantelers. Intenționez să revin cu un post complet pe subiect, căci îl consider extrem de important.
Observ lipsa de participare, copiii strigă, cheamă și vor să își implice părinții, dar răspunsurile lor întârzie. Prea prinși în conversații sau în gânduri reacționează numai în urma unor semnale codate de propria lor copilărie; pericol (sau construcția mentală a acestuia), zgomot etc. Copiii în tot acest timp sunt încă sub imperiul bucuriei, desigur își doresc conectare, de cele mai multe ori doar succintă. Preț de câteva secunde vor să reflecte în părinți noile lor abilități. Mulți din cei mari nici măcar nu își mai dau seamă că copiilor nu le scăpa nimic.
Observ vorbitul peste copil, în numele lui, tăind abrupt încercările lor de a se exprimă, de a-și găsi echilibrul în cuvinte. Oamenii mari păr deseori prinși de o grabă imaginară și atunci vorbesc mereu. Că un fel de subtitrare vocală pentru un film ce are loc în față lor, traduc în cuvinte orice, de la intenții până la gesturi, de la acțiune până la imobilizare…în așa fel încât deseori mă întreb, oare cum sunt eu pentru Sara?
La început o întrerupeam din activități presupunând nevoia ei de ajutor, acum „Saia (Sara) singuia (singură)” îmi arată stația unde cobor eu din automatismele proprii. Sara astăzi nici că pare foarte interesată de prezența mea. După ce finalizează ilustrarea noilor abilități se abandonează jocului cu partenerii disponibili. Mă cheamă doar pentru noi ilustrații sau propunerea de a schimbă locul de joacă (din toboganul gonflabil în trambulină sau viceversa). Dar mai privește câteodată scurt, mie mi se pare ca îmi zâmbește, după care se întoarce în universul copilăriei.
Așa că revin asupra mea, părinte, iubit, soț, etc, multiple identități pe care încerc să le întroduc într-una singură. Eu, cel conectat cu sinele profund, cel ce observă fără judecată și cel ce răspunde chemării de conexiune, cu copilul de lângă mine, cu cel din mine. Iubitor, responsabil și mai ales, atât de des cât pot susține acum, prezent. Așa că evită pe cât poți „bunele intenții” căci acestea doar te îndepărtează de sinele profund și te aruncă în labirintul minții superficiale, acolo unde gândurile sunt toate pe pilot automat.
-
Lumea lui „destul”
Ideea de a scrie despre „destul” mi-a venit de la o intersecție de gânduri personale cu gânduri ce nu-mi aparțin.
Ideea din spatele lui „destul” este relativ simplă și totuși aparent incredibil de complexă. Se referă la temerile noastre de adulți, sosesc în diferite culori atrăgătoare și sunt suficient de abile pentru a ne scoate din prezent.
De exemplu (în cazul părinților): mănâncă „destul” de mult?; este „destul” de bine stimulat/ă?; are „destule” activități afară?, etc.Ideea din gândurile celuilalt era denumită „planeta frică”, făcea referință la universul unui copil de aproximativ 14-15 ani.
Intersecția s-a creat prin recunoașterea unor gânduri relativ similare, construite mental, în principal din proiecții cognitive, deci departe de a fi observații pertinente a celui/cele ce ni se află în grijă. Am realizat automatismul din spatele lor, ușurința și atractivitatea cu care sunt create pentru a ne cuceri și a ne rupe din ceea ce are loc de fapt în jurul nostru.
Întâmplarea a făcut să mă aflu în metrou, deci oportunitate amplă de a observă oamenii prinși sub imperiul unor astfel de proiecții. Mai târziu, același tip de comportament s-a regăsit și la locul de joacă, unde din ce în ce mai des observ înlocuirea părinților cu bunicii.Cum am ajuns aici? Cum de ne-am rupt de prezent pentru a-l refuza și a ne refugia în proiecții? Ce ne aduc ele bun? Căci în afara atractivității temporare, temerile nu sunt reale… Da, uneori există pericole, face parte din procesul de descoperire și negociere cu universul, dar temerile nu sunt reale, nu aduc soluții, căci evenimentul presupus de acestea nu a avut loc și poate că nici nu va avea vreodată…
Lumea lui „destul” este amplă și una dintre rădăcini este conectată cu comparația, o falsă concurență cu cei din jur, dar foarte des întâlnită. Se regăsește în pseudo măsurători antropomorfice, copilul de lângă tine este „evaluat” și „apreciat” subiectiv, dar asta nu oprește apariția sfaturilor. Apare în compararea abilităților și deprinderilor manifestate la locul de joacă, copiii fiind inundați cu aprecieri sau admonestări în funcție de automatismele ce dețin controlul în acel moment. Încet alunecă către situația părinților și statutul social…etc.
Încă suficient de des mi se întâmplă și mie, nu să dau sfaturi sau să mă implic, dar să alunec în brațele lui „destul”. Și totuși, cu una din primele lecții învățate de la Tolle( Eckhart Tolle), mă întreb dacă respir și în acel moment atractivitatea lui „destul” se estompează și tot mai des acesta dispare. Încerc acum să îi dau un sens pozitiv întrebându-mă tot mai frecvent dacă sunt „destul” de prezent pentru a prinde și foșnetul de toamnă din mijlocul frunzelor ce se desprind din coroane.
„Tati uite” strigat de Sara mă readuce lângă ea cu aceeași forță, în cazul în care lumea lui „destul” mă mai invită să vizitez…voi cum va descurcați?
-
Emoția care se numește Furie,
Cu ceva vreme în urmă, cred că Sara se apropia de pragul celor doi anișori sau chiar îi trecuse, a intrat într-o etapă a emoțiilor afișate fizic. Într-un anume fel ne așteptam la acest capitol, atât Otilia (Mantelers) cât și mulți alți specialiști evocau celebrii doi ani la copii.Pentru Sara perioada a început cu modul în care negocia prezența limitelor, iar în această perioadă le întâlnea tot mai des. Nu erau blocaje temperamentale sau superficiale din partea partea noastră, ci își aveau sorgintea în atenția vis a vis de siguranță ei.
În orice caz, la un moment dat și din fericire pentru o perioadă foarte scurtă, Sara a descoperit că a se lovi cu căpșorul de perete provoacă o recție dublă, una la noi și o alta la ea. Pentru noi, metoda cea mai caldă de a răspunde ne-a fost inspirată de Otilia. Se rezumă la simpla îmbrățișare cu căldură și afirmarea dorinței noastre de a o proteja. Îi spuneam „Sara, eu te iubesc și nu pot să te las să îți faci rău” (în diverse variante încărcate cu căldură și iubire) și o împiedicăm pur și simplu, ferm dar cu blândețe, să continue. Îi asiguram comfortul prezenței iubirii și îi afirmăm dorința noastră de a-i fi alături în această nouă încercare.
Pentru Sara, reacția îi punea la dispoziție o cale temporară de a-și ventila frustrările și emoțiile adunate de-a lungul zilei. Era mica sa supapa prin care își descărca stângăciile, căderile și mai toate elementele din jurul ei ce păreau să îi pună piedici. În foarte scurt timp ea a depășit acest capitol, navigând în brațele noastre către emoții mai prielnice zâmbetelor și chicotelilor.
Totuși, nevoia ei de a descărca emoții nu s-a stins cu desăvârșire. Pe măsură ce evoluția îi deschide tot mai multe căi pentru a înțelege universul la fel de multe surse de frustrări au apărut. Dorințele ei tot mai complexe întâlnesc uneori reacții ale nostre potrivnice chemării momentului ales de ea.
Plecând de la diverse limite, anunțate în prealabil, negociate împreună și aplicate atunci când le-a sosit sorocul, Sara și-a dezvoltat o nouă cale de descărcare. De asta dată micuțele sale mâini sau picioare se transformau în mici proiectile furioase ațintite asupra celui/celei ce îi așternea în cale o limită. Descărcările subite erau ca furtunile de vară, apăreau de nicăieri și brusc se tuna și fulgera. Folosind apropierea, îmbrățișarea și căldura, afirmam aceeași dorință de protecție, clamând încărcați de iubire că nu vom continuă pe această cale. Nevoia de a iubire și comfort face parte din alambicata manifestare a emoției, iar consecvența Gabrielei în reacții îi este far Sarăi, arătându-i calea la limanul plin de iubire părintească. Eu, în masculinitatea mea mai degrabă construită social, mă prind mai greu uneori și îmi trebuie o secundă de echilibru pentru a mă lansa pe calea deschisă de Otilia.
Sara, de altfel, sesizează diferențele de reacție dintre mine și Gabriela și pare dornică să mă ajute:
-Tati, te-am lovit…!Dacă totuși nu mă prind o privește pe mama, doar, doar să mă prind și să mă lansez cu brațe deschise către aceeași cale plină de iubire, ajutând-o să își regăsească bucuria.
Pentru fiecare etapă a creșterii există un întreg univers emoțional ce se deschide. Cum suntem membri ai unei societăți ce abordează discursul emoțional doar cu ocazia alegerilor, înțeleg tot mai bine discrepanța dintre dorința de a fi mai bun/bună (ca părinte) și capacitatea de a realiza asta. Și nu ține de exterior ci mai degrabă de acel declic interior în care “Eu Stiu” este dintr-o data pus sub semnul întrebării și purcezi agale, în ritm propriu, pe calea re-învățării.
Norocul nostru este că nu trebuie să inventăm roata, au făcut-o deja alții, ci mai degrabă să descifrăm experiențele predecesorilor noștri porniți oleacă înainte pe acest nou drum plin de iubire.
Pentru mine, tătic în vremurile noastre, nu pot decât să le mulțumesc că au pornit înainte și mai apoi au împărtășit generos din cunoștințele lor.
-
Despre învățare
Deseori mă întrebam, încă de când Sara avea doar câteva luni de experiență printre noi, cum să abordez emoțiile ce vor apărea pe calea ei.
Pe la aproape 1 an și câteva luni, manevrele de control, pentru corpul din dotarea ei, deveniseră tot mai complicate. În același timp deschideau căi diferite de explorare, dar și de frustrare.
Căci vedeți voi, noi adulții am uitat ce înseamnă să îți conduci corpul prin univers fără a ști cum se face, deși la 18 ani, a trebuit să reinvațam de asta data dorindu-ne să conducem o mașină. Așa că fiecare nouă abilitate contribuie la umplerea amigdalei din centrul sistemului limbic, unde noi nu avem rațiune, ci doar emoție.
Otilia (Mantelers) m-a învățat harta „creierului emoțional”, așa că înarmat cu informație, îmi pregăteam în fiecare zi momentul discuției despre emoții.
Sara, în goana ei după mobilitate, deseori se regăsea înaintea corpului, care încerca să țină ritmul dorințelor prin laboriase și dificile comenzi aplicate diverșilor mușchi ce îi dau mobilitate. Așa că, la fel de des exercițiul se solda cu căderi, cu împiedicări, cu pierderi de echilibru, deci implicit cu umplerea amigdalei.
Ca să fim de folos în procesul de învățare, atât eu cât și Gabriela ne împiedicam teatral, aterizând zgomotos în hohotele Sarei. Însă pentru că vorbim despre învățare, de fiecare data o întrebam pe ea ce s-a întâmplat. Și astfel Sara, cu puținele sale cuvinte, dar ample mișcări, refăcea evenimentul. Noi preluam demonstrația și îi solicitam confirmări pentru exercițiu. În felul acesta contribuiam la acceptarea a ceea ce tocmai a avut loc, dar și la învățare. Încet, încet deschideam drumul către „cum se simte Sara”.
Odată ce exercițiile au câștigat și mai mult în complexitate, a urmat o altă etapă unde am început prin a-i spune Sarei că ea nu este acea emoție. Că deși în acel moment pare că o stăpânește, se poate descărca de ea, în așa fel încât să își recâștige echilibrul emoțional și în final să reapară Bucuria.
Evident că ne aflăm încă la început de drum, iar lucrurile tind să devină și mai complexe, dar în felul asta am câștigat mici pași în harta emoțiilor, care acum, la 2 ani și jumătate, sunt exprimate prin: „la Sara a venit bucuria”, semn că tensiunea s-a diluat în bucuria prezentului. Eu, ca tătic, pot traduce emoția iar informația mă ține departe de a-i induce emoția.
Tot Otiliei îi mulțumesc pentru lecțiile de viață utile în primul rând copilului din mine și mai apoi Sarei.
-
Iubire părintească
Îmi aduc aminte de mama, în primii mei ani de viață, cum își ascundea oboseala sub un zâmbet, bucuroasă să ne regăsească adunați din peregrinările noastre diurne. Trebuie să fi avut vreo 3 ani în una din astfel de amintiri, când am privit-o atent și intens și i-am șoptit: „Mamă, pielea ta este precum o portocală…”, căci la vremea aceea portocalele anunțau crăciunul și numai pentru că eram patru copii ne puteam bucura de prezența lor aromată.
Îmi amintesc de tata, când, înainte să mă aburce pe umerii săi, îmi spunea glumind „Să nu adormi că vei face pipi pe spatele meu!”. Și mă prindeam de părul său, jucându-mă o vreme, pt ca mai apoi să…adorm și să mă „eliberez”, în comfortul oferit de părintele ce mă purta pe umerii săi.
Părinții noștri sunt minunați. Prin simpla lor existentă împreună noi suntem. Și pe oricare dintre experiențele trecutului am modifica-o, rezultatul ar fi un prezent diferit. Nici nu contează cât de mult, căci rezultatul ar fi mereu altul, Nu Noi, cei de acum.
Și atunci de ce taticie altfel? Dacă orice am face copiii noștri vor Fi? Pentru că evoluăm, într-un anume fel „după chipul și asemănarea Sa”, iar asta ne face responsabili. Responsabili să fim mai buni, mai calzi, mai onești cu noi înșine, pentru a putea fi cu cei din jur, responsabili să transferăm cunoaștere și experiență și nu doar cuvinte golite de sens pentru că „așa se întâmplă pe strada mea”.
Fiecare copil are șansa să fie părinte și în mod cert fiecare părinte a fost cândva copil. Pentru fiecare dintre noi sosește oportunitatea de acceptare a ceea ce a fost și pornirea către nou. Numai frica este aceea care ne împiedică să facem pasul în afară zonei de comfort, chiar dacă această zonă înseamnă refuzul prezentului și refugierea în trecut, fie acesta doar durere.
Gabriela mi-a citit aseară o frază, ce avea să nască sămânța acestor cuvinte; „trecutul trebuie privit prin Învățăturile acestuia și nu prin durerea lui” .
Otilia (Mantelers http://otiliamantelers.ro/) și cursul sau despre „parinteala altfel” mi-a dat calea să înțeleg că atunci când sistemul limbic „te prinde”, monologul ce se aude nu este din prezent. El vine din trecut și în loc să fie generat de învățătura acestuia, i se oferă „microfonul” emoției. Iar dacă nu înțelegem asta, atunci vom repetă experiența până când aceasta va conduce la învățare.
Copiii noștri sunt oportunitatea învățării, căci copilul de lângă tine vorbește copilului din tine. Și dacă nu suntem prezenți, atunci vom răspunde doar cu emoția trecutului.
A fi părinte conștient înseamnă să realizezi că orice formă de comunicare din partea copiilor noștri este o formă de apel la prezența, la Aici și Acum.
Într-unul din profundele sale articole Otilia ilustrează dinamica unei astfel de comunicări ce avea loc între ea și Iuri. Fără dragostea profundă, fără de apelul la învățătura trecutului și nu emoția lui, experiența ar fi fost alta.
Mulțumesc Sara pentru încrederea în mine când m-ai ales tătic, mulțumesc Gabriela pt că mi-ai vorbit atât de cald și deschis de cursul Otiliei și așa am ajuns la el. Mulțumesc Otilia că trecutul tău te-a condus unde ești și că a fi tu a însemnat atât de mult pentru noi ca familie.
Sper că Gabriela va continuă să îmi deschidă ochii către aceste mici prinderi de sine :), un fel de „timp special” în cuplu, dar pe care Otilia îl numește „partener de ascultare”(listening partnership).
Am realizat că a fi părinte este să iubești de dincolo de așteptări, ceva foarte util în viață noastră emoțională de adult.