Categorie: Taticia zi de zi

La mine începutul este încă în dezbatere. Şi asta pentru că, fie îmi pun prea multe probleme, fie încerc să privesc din prea multe unghiuri. Acum realizez că încă nu am emis esenţialul, şi anume, Începutul la CE?

La “parinţeala” aş spune, la taticie. Îmi pare relevantă întrebarea căci a fi tată diferit are undeva ascuns un declanşator. Dacă găsim acel declanşator suficient de bun, ar putea însemna ca experienţă mea de tată să nu fie una atât de izolată şi exotică aşa cum o percep şi o trăiesc eu.

Deci începutul…sigur are legătură cu pregătirile din perioada gravidităţii, cu căutările despre o naştere altfel, un fel de întoarcere către început…şi da, probabil aţi ghicit…sigur a fost generat 100% de soţia mea!

Este extrem de important să recunosc asta căci dincolo de propriul meu bagaj “tehnic” (fiind şcolit ca antropolog şi sociolog), educaţia copilăriei mele m-a de-responsabilizat de implicarea paternă. Mesajul copilăriei mele, despre parinţeala, lăsa totul în grijă mamei. Culmea este că mama muncea la fel de mult, sau uneori mai mult, decât tata. Dar cultura spunea şi încă spune că mama trebuie să facă totul, ori noi acasă eram deja 4 copii, în grija unor tineri părinţi ce încă nu aveau 30 de ani.

Deci începutul are rădăcini în căutări, căutări la care am fost mai mult martor… Şi se înfiripează deja întrebarea naturală; Deci, până la urmă, ce este atât de diferit?

Conştientizarea, prezenţa momentului, care la mine poate a atins o coarda sensibilă atunci când mi-am moşit propriul copil. Ochii deschişi pentru prima dată în viaţă lor, mă priveau pe mine, direct, fără să mă vadă dar mă priveau… De acolo au început căutările mele, menţinerea calităţii de martor pentru căutările soţiei şi implicarea în orice mişcare ce reprezenta o opoziţie la status quo. Aceasta înseamnă lecturi, conferinţe, prezentări, grupuri de social media, live sau oricum, toate având că subiect “viaţă altfel” deci şi “parinţeala altfel”.

Atenţie însă căci dacă porneşti pe drumul acesta te vei trezi împotriva curentului. Într-adevăr rândurile „noastre” se îngroaşă în fiecare zi însă nu este uşor. Trebuie să citeşti, să participi, să te implici şi cred că cel mai important este să simţi şi să te contectezi, cu ţine, cu copilul din ţine şi copilul de lângă ţine…şi nu îţi uita soţia. De aici încolo vei regăsi gândurile mele, experienţele mele, lecturile mele, care toate împreună sper să te ajute să îţi fi alături, ţie şi familiei tale.

De cele mai multe ori, de fapt, aproape de fiecare data când noi, tată și fiică pășim în urbe, ne orientăm pașii către parc. Oricare dintre parcurile urbane disponibile ne sunt țintă iar, după o consultare prealabilă și o decizie de comun acord, ne aventurăm afară. Deși avem și preferințe, încercam totuși să schimbăm peisajul. Nu prea des însă, pentru a nu scurtcircuita relația cu rutina, dar nici prea rar pentru a evita blocaje în destinații repetitive. În orice caz, cel mai des mergem către parc, iar când nu acolo ne duc pașii, atunci ne hazardăm prin urbanisme.

Într-una din aceste aventuri, am nimerit, total la întâmplare, în preajma bisericii Stavropoleos, la ceas de seară. Sara admira micile detalii ale universului, aplecată asupra lor, în timp ce acestea i se răsfirau la picioare. Eu îi eram alături răspunzând eventualelor întrebări, descoperind lumea prin ochii ei, încuviințând existența fiecărui mic detaliu prezentat de ea…”uite taatiii”.

Măicuțele mănăstirii își vedeau de treburi, trecând pe lângă noi, zâmbind și adresându-ne câteva cuvinte. La un moment dat, una dintre măicuțe și-a făcut apariția cu o toacă în mână. Sara a văzut imediat obiectul și a plecat în urmărirea lui.

Preț de câteva minute bune, măicuța a bătut toaca roată-n jurul bisericii, urmați de noi, discreți, dar suficient de vizibili. Am ascultat împreună sunetul lemnului lovit de mâna grijulie și smerită, iar la sfârșit Sara a întins mână direct către lemnul tocit, întrebându-se parcă cum de iese sunetul de acolo. Măicuța a zăbovit preț de câteva clipe, suficiente pentru a ne spune că aceasta este toaca mică, iar acolo sus, în turlă, este toaca mare…si urmează ca și aceasta să își facă auzit glasul.

Am ascultat fascinat, toaca mică, toaca mare, pe urmă clopotul, cu zâna-n brațe.

La plecare, în timp ce ne îndepărtăm de biserică ea își șoptea, ancorand în memorie noua sa experiență:

– Toaca mică, toaca maie (mare), acoio (acolo) sus…copotu(clopotul)…sus tula(sus in turlă).
Am uitat să îmi notez pe undeva ora la care acest frumos ritual începe, dar astfel a apărut o nouă destinație pe harta călătoriilor noastre din următoarele zile. După câteva încercări am reușit să ascultăm din nou ritualul, să urmăm discreți măicuța, pe măsură ce această făcea roată-n jurul bisericii, bătând la toaca mică.

Am așteptat toaca mare și clopotul și am plecat îmbrățișați către casă, unde ne aștepta mama și bineînțeles “chaaapcie (lapte matern)…buuun”…

Ca de fiecare dată, aventura noastră era împărtășită și cu mama, retrăirea fiind pigmentată cu sunetele zglobii și vesele.

Tati

Joacă – dicţionarul plasează termenul în sfera de activităţi specifice doar copilăriei şi aici începe problema vieţii noastre de adulţi. A spune despre joacă că aparţine trecutului fiecărui adult este să îl privezi pe acesta de fiecare posibilitate de a se “minuna” în faţa universului ce îl incojoara.

Noi, adulţii, tindem să trăim aşa, uităm să ne alimentăm imaginaţia sau să ne oprim preţ de o secundă măcar, pentru a ne minuna de tot ce ne înconjoară. Când şi dacă ne lăsăm prinşi de joc, timpul tinde să se oprească şi energia noastră se contopeşte cu aceea din jur, oamenii reacţionează altfel şi devin deschişi, stimulaţi parcă de trăirile noastre.

Un tătic ce se hlizeşte în metrou şi îşi poartă în braţe mândreţea de fetiţă de doi anişori, stârneşte curiozitate dar şi dorinţa de participare. Ferestrele metroului, devenite oglinzi pe măsură ce acesta alunecă în tuneluri, refllecta zâmbete ascunse, mijite la colţ de buze, dornice să explodeze în ras.

Îmi ţin zâna în braţe cu o singură mâna în timp ce cu braţul ce ne susţine pretind că alunec, că ne pierd pe amândoi acceleraţiei sau frânelor metroului. Recuperez echilibrul cu o mutră mirată de propria-mi reuşită şi asta stârneşte hohote şi chicoteli din partea zânei. Audienţa extinsă participa la spectacol, fiecare după cum îi permite personalitatea şi dispoziţia, unii chiar îmi oferă scaunul lor. Dar eu le refuz galanteria şi continui joaca cu a mea zână şi mă învârt în jurul barei de inox, în braţe cu dulcea povara ce nu îşi opreşte hohotul de fel.

“Tati parţ” spunea ea râzând şi eu simulez surprinderea dar aprob, “Da, parţ”. “Aco-o, Tu Parţ” spune ea arătând către propriul fund, Acolo spun eu…şi râsul continuă. În jurul meu oamenii cred că au înţeles însă nici nu contează. Ei zâmbesc, noi radem şi cu toţii suntem în ale veseliei. Numai eu şi zâna ştim că Tu este de fapt Eu şi pârţul mic a scăpat inocent pe tonul ludic al momentului.

Nu știu cum este pentru alții, însă pentru mine conștientizarea taticiei fuse un proces ce mie îmi păru lung…tare lung…un proces ce continuă încă . 🙂

A început probabil când cutreieram California în căutarea spiritualității, și burtica soției abia ce începea să se creioneze. Și deși fotografiam fiecare nouă cută în hainele viitoarei mămici, încă nu mă prindeam de taticie. A continuat pe parcursul speech-urilor lui Tolle în cele 4 zile de Mill Valley, a crescut subit când ne-am regăsit în intimitate cu grandpa Eckhart (cum îi spune zâna), pentru ca mai apoi să se estompeze în altfel de trăiri, din fericire tot legate de prezența.

Am fost și sunt un tătic în devenire destul de statistic, răspunzând pozitiv la propunerile mamei, căci îmi părea cel mai natural lucru de făcut :). Ce nu făceam însă era să aduc propria inițiativă la masă căutărilor.

Întâlnirile cu Eckhart Tolle, atât în Mill Valley cât și în Assisi, au rădăcini tot în căutările iubitei mele soții. Da, am fost atins și eu de transformare, de prezența, de energia momentului, dar nu eu căutam asta. Și da, a caută întâietate este un discurs ce poate sau chiar trimite către ego. În același timp însă, cred că trimite și către a recunoaște lucrurile pentru ceea ce sunt. În felul acesta, sper eu că ego-ul să nu fie cel care îți scrie ție acum.

Deci, fusei dară un tătic în devenire oarecum prins în vălul neștiinței, al obișnuinței și cel mai periculos, probabil, în al prejudecatilor… Cea mai importantă prejudecată fiind, poate, trimiterea către mamă a întreg pachetului de responsabilități pentru cele ce urmează în ale parintelii. Căci, vezi doamne, noi (bărbații adicătelea) aducem painea…
Cum necum, am început și eu să pășesc agale și timid pe lungă și întortocheată poteca a taticiei. Pot acum să va spun este o poveste tare zglobie . Un întreg univers se deschide atunci cand îți dorești pășești dincolo de perdeaua așteptărilor.