HaiHuiInTaticie

Categorie: Taticia zi de zi

-Sara, la ce te gândești? -Nu mă gândesc, mă simt. (Sara, 2 ani și 7 luni)

Câteodată privirea Sarei se oprește agățată de un punct invizibil mie, dar perceptibil ei. Și atunci o întreb:-Sara la ce te gândești?

Răspunsul din titlu îi vine natural și eu continui cu întrebări despre ce simte Sara. De multe ori sunt zone ale corpului, alteori sunt doar emoții ce se localizează în anumite zone…cert este pentru mine că copiii au prezența. Prin ea ei se conectează cu corporalitatea și își aduc o nouă rază de lumina în universul lor.

Cum fac asta?

Am întâlnit discuția despre a-ți simți corpul la Tolle (Eckhart Tolle). Pentru el dar și pentru noi, o ușă către sinele profund este percepția și simțirea corpului. Aduci practic conștientă în anumite zone ale corpului, o cale bună de început fiind conștientizarea respirației. Deci copiii își simt corpul, iar dacă ne „prindem” îi putem ajuta să conștientizeze această conexiune.

Fără a fi citit Tolle sau orice altă cale spirituală, copiii se nasc spirituali și conectați…până la un moment, după care începe intervenția adulților și a societății.

Spuneam într-un articol anterior că există o mare diferență între a eticheta și a percepe. Cu Sara încercăm să folosim „se cheamă”. Gabriela fiind mai consecventa alege „nu știu ce este, dar îți pot spune cum se cheamă”. Îndepărtarea de etichetă permite menținerea mirării, a curiozității, a minunăției.

Sir Ken Robinson vorbește într-unul din discursurile sale despre „inteligență laterală”, practic capacitatea de a vedea un obiect dincolo de etichete. Copiii văd într-un pahar cu apă un ocean învolburat, sau o navă spațială…sau, sau, sau…
Capacitatea asta scade pe măsură ce avansăm în procesul de „instituționalizare” prin educație formală, pentru a dispărea aproape complet la adulți.

Și atunci, revenind la „Sara se simte pe sine” mă întreb deseori cum să fac cel mai bine pentru a nu îi sta în cale. Căci aportul nostru, al oamenilor „crescuți”, se rezumă la scurtături și etichete, de multe ori aplicate în grabă fără vreun dram de prezența, prea prinși fiind de propriile bagaje.

Așa că apelez la observație și prezentă, încercând să fac față noii perioade de educație pe care o traversez. Din fericire de astă dată nu sunt examene, iar notele sunt măsurate de lungimea zâmbetelor…asta bineînțeles după ce Sara termină procesul de a se simți pe sine.

19 septembrie 2016
Ce vedem noi, ce văd ei

De multe ori noi, adulții, privim același lucru și avem impresii diferite. Până aici nimic nou, căci noi, ăștia cu corpul deja format, avem practică atât în etichetare cât și în rapiditatea cu care privim universul din jurul nostru doar prin ochi „maturi”, adică lejer opacizați de obișnuință. Nu ne mai minunam, nu ne mai lăsăm surprinși și ținem cu tărie la „ochelarii de adulți”, căci, vezi doamne, ei ne valideaza atât trecutul cât și proiecția de viitor însă evită cumva prezentul.

Și totuși, dacă uităm puțin de toate aceste noțiuni amalgamate și ne aplecăm asupra copilului din noi, ce se adresează deseori copilului de lângă noi, descoperim șansa de a ne minuna din nou.

Sara mă învață prin joacă, Sara mă învață prin râs și Sara mă aduce în aici și acum, unde etichetele își pierd sensul. Face asta cu naturalețea celui netrecut prin furcile gaudine ale formărilor, ale instituționalizărilor de diverse forme.

Când plecăm în explorare, pentru că Sarei încă îi lipsesc noțiunile de trecut, trăim experiențe în Acum și Aici, dar inspirate de universul de lângă noi și personaje fie create spontan, fie aduse din zile ce au trecut.

Asta nu înseamnă însă că ea nu face diferența între ceva ce a fost și ceva care este. Ba dimpotrivă. Numai că ea își trage din trecut doar informația necesară ce poate fi de tipul orientării, al evenimentelor sau al sezonului. Evident că există mai multe variante, însă exercițiul Sarei nu conține emoția trecutului, ci doar strictul necesar pentru momentul din Aici și Acum. Un altfel de prezența de care ea încă nu este conștientă, dar pe care noi, ăștia cu corpul mare, trebuie să o protejăm.

Și uite așa, atunci când privim același lucru, Sara vede și simte mai mult decât tata, căci pentru ea obiectul sau insecta are propria să poveste, pe care Sara o descifrează cu bucurie și continuă minunare. Am făcut și facem un efort constant în evitarea etichetelor și asta se traduce prin simplă alegere în a exprima „cum se cheamă” un anumit lucru versus „ce este”. Căci, oricum, ceea ce noi credem că Este tinde să fie adevărat doar între anumite limite. 🙂

(Sara are acum 2 ani si 7 luni)

12 septembrie 2016
Țară, țară vrem ostași,

Nu știu cât de familiar este jocul acesta pentru toate generațiile de părinți, eu l-am prins și se pare că și-a găsit loc și în timpul prezentei generații.

Se întâmplă să vizităm destul de des părculețul de lângă o școală (aparent bine percepută la nivel social). Într-una din astfel de vizite Sara a avut parte de o mică demonstrație a jocului.

Era probabil în perioada „școlii altfel” judecând după ținutele profesoarelor dar și după absența uniformelor. Câteva clase de copii au luat cu asalt locul de joacă, s-au împărțit pe grupulețe și da-i la joacă.

Un grup de băieți a devenit brusc interesat de demontarea aparaturii de joacă și pentru că nu existau unelte atunci uzitau ce le era mai la îndemână. Astfel o bancă a renunțat bucuroasă la câteva din scândurile sale pentru a le dona jocului de-a pârghia. Scândura era înfiptă printre elementele jocurilor instalate în așa fel încât dezasamblarea să aibă loc în pocnete și strigăte de biruința.

Mai spre centrul zonei, un grup de băieți și fete jucau „țară țară vrem ostași”. Însă nu oricum căci grupul era mixt și băieții erau prinși în ale lor…adică, posedau un fel de etajeră pentru a ilustra forța de care corpurile lor încă mici era capabilă. Și jocul era plin de chicoteli (la băieți) și teamă la fete, căci acestea erau pur și simplu spulberate de forța greutății corpurilor lansate cu viteză pe brațele lor firave. Se lăsa cu căzături și tăvăleli, cu vânătăi și ciufuleli, cu lacrimi și încercări de a negocia cu băieții dinamica jocului.

Mai departe grupul de băieți auto-responsabilizati cu demontarea parcului, au demarat o acțiune cu valențe istorice. Își imaginau acum că retrăiesc trecutul nostru belicos și se trosneau prietenește cu scândurile sau orice alt element utilizabil dar care nu era fixat de ceva.

Atmosfera caldă a copilăriei era în plină desfășurare, convingând mai multe mame localnice și copiii acestora să elibereze zona în pripă. În tot acest timp Sara explora leagănul și privea din când în când aterizările în grup ale fetelor. Totul relativ calm până când un „strămoș” plin de credință a intrat, înarmat și explorând limitele maxime ale corzilor vocale din dotare, în spațiul intim al Sarei, trezind astfel în mine toate instinctele posibile…așa că am decis că e momentul să pun Stop.

Grupul de profesoare era ușor de reperat după norul dens de fum ce le înconjura zona. Discursul meu a trecut în revistă distrugerea dar și pericolul, ilustrând aterizările forțate ale fetelor dar și strigătele de bătălie ale belicosilor noștri strămoși. Am fost ascultat cu blândețe și înclinații afirmative din cap, au trecut în revistă rapid mai toate prejudecățile despre diferențele dintre sexe numai pentru a se întoarce rapid la recrearea norului dens ce dădea atmosferei un aer aparte.

Numai că una dintre „profe” a remarcat prezența telefonului și a celor câteva fotografii făcute. Brusc discuția a devenit interesată de prezența mea pentru că mai apoi să îi scape „să nu fie și asta vreun jurnalist”. Așa că au decis că copilăria și al sau „dolce far niente” a luat sfârșit…au tras semnalul de alarmă și s-au bulucit în clase. În urma lor, norul se risipea agale, aproape dotat cu un aer poetic.

Eu am rămas să strâng pungile golite de chimicale cu aparentă nutritivă încercând să îi explic Sarei intervenția mea. Sara, din înălțimea celor 2 ani și 3 luni, îmi explica cu bucurie:
-Fetiteie buuuf și buuuf, … și eiau tistee (și erau triste), iai băieții …uuuu și oauuu…și uuuu și buf. Tati, da’ aia eia joc?(era joc)

(Sara are 2 ani si 5 luni)

5 septembrie 2016
Despre învățare

Deseori mă întrebam, încă de când Sara avea doar câteva luni de experiență printre noi, cum să abordez emoțiile ce vor apărea pe calea ei.
Pe la aproape 1 an și câteva luni, manevrele de control, pentru corpul din dotarea ei, deveniseră tot mai complicate. În același timp deschideau căi diferite de explorare, dar și de frustrare.
Căci vedeți voi, noi adulții am uitat ce înseamnă să îți conduci corpul prin univers fără a ști cum se face, deși la 18 ani, a trebuit să reinvațam de asta data dorindu-ne să conducem o mașină. Așa că fiecare nouă abilitate contribuie la umplerea amigdalei din centrul sistemului limbic, unde noi nu avem rațiune, ci doar emoție.

Otilia (Mantelers) m-a învățat harta „creierului emoțional”, așa că înarmat cu informație, îmi pregăteam în fiecare zi momentul discuției despre emoții.

Sara, în goana ei după mobilitate, deseori se regăsea înaintea corpului, care încerca să țină ritmul dorințelor prin laboriase și dificile comenzi aplicate diverșilor mușchi ce îi dau mobilitate. Așa că, la fel de des exercițiul se solda cu căderi, cu împiedicări, cu pierderi de echilibru, deci implicit cu umplerea amigdalei.

Ca să fim de folos în procesul de învățare, atât eu cât și Gabriela ne împiedicam teatral, aterizând zgomotos în hohotele Sarei. Însă pentru că vorbim despre învățare, de fiecare data o întrebam pe ea ce s-a întâmplat. Și astfel Sara, cu puținele sale cuvinte, dar ample mișcări, refăcea evenimentul. Noi preluam demonstrația și îi solicitam confirmări pentru exercițiu. În felul acesta contribuiam la acceptarea a ceea ce tocmai a avut loc, dar și la învățare. Încet, încet deschideam drumul către „cum se simte Sara”.

Odată ce exercițiile au câștigat și mai mult în complexitate, a urmat o altă etapă unde am început prin a-i spune Sarei că ea nu este acea emoție. Că deși în acel moment pare că o stăpânește, se poate descărca de ea, în așa fel încât să își recâștige echilibrul emoțional și în final să reapară Bucuria.

Evident că ne aflăm încă la început de drum, iar lucrurile tind să devină și mai complexe, dar în felul asta am câștigat mici pași în harta emoțiilor, care acum, la 2 ani și jumătate, sunt exprimate prin: „la Sara a venit bucuria”, semn că tensiunea s-a diluat în bucuria prezentului. Eu, ca tătic, pot traduce emoția iar informația mă ține departe de a-i induce emoția.

Tot Otiliei îi mulțumesc pentru lecțiile de viață utile în primul rând copilului din mine și mai apoi Sarei.

2 septembrie 2016
Iubire părintească

Îmi aduc aminte de mama, în primii mei ani de viață, cum își ascundea oboseala sub un zâmbet, bucuroasă să ne regăsească adunați din peregrinările noastre diurne. Trebuie să fi avut vreo 3 ani în una din astfel de amintiri, când am privit-o atent și intens și i-am șoptit: „Mamă, pielea ta este precum o portocală…”, căci la vremea aceea portocalele anunțau crăciunul și numai pentru că eram patru copii ne puteam bucura de prezența lor aromată.

Îmi amintesc de tata, când, înainte să mă aburce pe umerii săi, îmi spunea glumind „Să nu adormi că vei face pipi pe spatele meu!”. Și mă prindeam de părul său, jucându-mă o vreme, pt ca mai apoi să…adorm și să mă „eliberez”, în comfortul oferit de părintele ce mă purta pe umerii săi.

Părinții noștri sunt minunați. Prin simpla lor existentă împreună noi suntem. Și pe oricare dintre experiențele trecutului am modifica-o, rezultatul ar fi un prezent diferit. Nici nu contează cât de mult, căci rezultatul ar fi mereu altul, Nu Noi, cei de acum.

Și atunci de ce taticie altfel? Dacă orice am face copiii noștri vor Fi? Pentru că evoluăm, într-un anume fel „după chipul și asemănarea Sa”, iar asta ne face responsabili. Responsabili să fim mai buni, mai calzi, mai onești cu noi înșine, pentru a putea fi cu cei din jur, responsabili să transferăm cunoaștere și experiență și nu doar cuvinte golite de sens pentru că „așa se întâmplă pe strada mea”.

Fiecare copil are șansa să fie părinte și în mod cert fiecare părinte a fost cândva copil. Pentru fiecare dintre noi sosește oportunitatea de acceptare a ceea ce a fost și pornirea către nou. Numai frica este aceea care ne împiedică să facem pasul în afară zonei de comfort, chiar dacă această zonă înseamnă refuzul prezentului și refugierea în trecut, fie acesta doar durere.

Gabriela mi-a citit aseară o frază, ce avea să nască sămânța acestor cuvinte; „trecutul trebuie privit prin Învățăturile acestuia și nu prin durerea lui” .

Otilia (Mantelers http://otiliamantelers.ro/) și cursul sau despre „parinteala altfel” mi-a dat calea să înțeleg că atunci când sistemul limbic „te prinde”, monologul ce se aude nu este din prezent. El vine din trecut și în loc să fie generat de învățătura acestuia, i se oferă „microfonul” emoției. Iar dacă nu înțelegem asta, atunci vom repetă experiența până când aceasta va conduce la învățare.

Copiii noștri sunt oportunitatea învățării, căci copilul de lângă tine vorbește copilului din tine. Și dacă nu suntem prezenți, atunci vom răspunde doar cu emoția trecutului.

A fi părinte conștient înseamnă să realizezi că orice formă de comunicare din partea copiilor noștri este o formă de apel la prezența, la Aici și Acum.

Într-unul din profundele sale articole Otilia ilustrează dinamica unei astfel de comunicări ce avea loc între ea și Iuri. Fără dragostea profundă, fără de apelul la învățătura trecutului și nu emoția lui, experiența ar fi fost alta.

Mulțumesc Sara pentru încrederea în mine când m-ai ales tătic, mulțumesc Gabriela pt că mi-ai vorbit atât de cald și deschis de cursul Otiliei și așa am ajuns la el. Mulțumesc Otilia că trecutul tău te-a condus unde ești și că a fi tu a însemnat atât de mult pentru noi ca familie.

Sper că Gabriela va continuă să îmi deschidă ochii către aceste mici prinderi de sine :), un fel de „timp special” în cuplu, dar pe care Otilia îl numește „partener de ascultare”(listening partnership).

Am realizat că a fi părinte este să iubești de dincolo de așteptări, ceva foarte util în viață noastră emoțională de adult.

27 august 2016
Sara, tu simți că te iubesc?

Recunosc că originalitatea întrebării nu îmi aparține. În fapt, Gabriela a adresat întrebarea Sarei și răspunsul ei m-a uimit.

Gabriela a realizat că acțiunile care pentru noi reprezintă declarații de iubire pot să nu fie interpretate astfel de către copil datorită lipsei de specific în comunicare. Cu alte cuvinte copiii noștri nu le integrează ca mesaje de iubire decât dacă îndeplinim un minim de condiții.

Prima ar fi conexiunea cu copilul, intrarea în lumea acestuia cu întreg evantaiul de conținut pe care această îl presupune. Copiii au nevoie de eventuale traduceri uneori, altfel acțiunile noastre pot curge în jurul lor fără vreun impact notabil.

A două condiție este contactul fizic. La aproape fiecarea îmbrățișare Sara îmi arată aprecierea, dar și durata contactului dintre noi, căci o recentă etapă este aceea de „Saia este maie (mare), a chescut maaaaie acum” (a crescut mare acum), deci are control.

O a treia condiție, generată de prima, este observarea nevoii copilului în acel moment. Putem să rezolvăm și alte mici probleme, un ton nepotrivit sau vreun refuz anterior, însă conexiunea este cu „Aici și Acum”, iar din aceasta extragem nevoia curentă a copilului de lângă noi.

După ce am adresat și eu aceeași întrebare Sarei, răspunsul ei a fost copie fidelă răspunsului dat mamei:

-Nu!

Acesta a fost primit cu o tresasire în inimă, dar imediat urmat de o altă întrebare:

-Sara, ce poate face tata ca tu să simți că te iubesc?

Răspunsul ei din nou copie fidelă, a fost:

-O inimă maaaaie (mare).

Așa că am desenat împreună inimi mari și inimi mici, toate pentru a răspunde nevoii generate de conectarea dintre noi.

Mulțumesc, Otilia (Mantelers). Alături de alți părinți, la cursurile tale, am realizat importanța participării conectate la evoluția copilului de lângă noi și al celui din noi.

Mulțumesc Gabriela, iată un nou filon de taticie veselă descoperit prin tine.

16 august 2016
De-a Joaca-n ploaie

Încă îmi aduc aminte de zilele cu ploaie din copilărie. Când mă întorceam acasă, alături de cei doi frați ai mei, ne bucuram împreună de ploaia ce umplea rigola cu un șuvoi zglobiu, capabil să transporte orice ar fi fost dornic să plutească. Căutăm atunci bețișoare, cutii de chibrite, încropeam bărci din hârtie și le așezam pe șuvoiul vesel ce se întindea lângă bordură. Și ce noroc aveam, șuvoiul avea aceleași direcție ca și noi.

Apa, în general, ploaia și bălțile aduc culoare orașului și pigmentează cromatic și senzorial copilăria. Dacă răscolim cu grijă în memoriile noastre de adulți, mai mult ca sigur regăsim cel puțin o memorie plină de chicoteli, picioare ude si care include…cel puțin o baltă.

Nici astăzi, când copiii de ieri sunt părinții de azi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Ai nevoie de aproximativ aceleași ingrediente pentru a te umple de chicoteli: o baltă, un copil și imaginație…nu pentru noi părinții, ci pentru copil.

În căutările pe internet, draga mea soție a reușit să găsească echipamentul perfect pentru aventuri acvatice urbane. Așa au apărut în inventarul nostru vestimentar(al Sarei) atât “submarinul galben” (un fel de salopetă impermeabilă) cât și “crocodilul verde” (o pelerină verde, cu un crocodil pe ea…). Împreună cu cizmele de cauciuc, echipamentul oferă protecție aproape completă. Aproape…caci Sara adoră să sară, să tropăie și să alerge veselă prin bălțile orașului.

De fiecare dată când scoatem “submarinul” prin oraș, știm că ne vom distra, că vom alergă liberi prin fiecare baltă întâlnită în cale. Știm că vom sări cât mai sus pentru că stropii din aterizare să ajungă cât mai departe. Știm că vom râde vesel și puternic, cu chicoteli și strigăte spontane de bucurie, căci bălțile sunt un regat feeric în care lumea este cu susul în jos din care sar stropi din când în când.

De fiecare dată când scoatem “submarinul” prin oraș, dăm și o mână de ajutor adulților ce par oleacă necăjiți de ape. Chicotele, bucuria și ploaia de stropi ce pleacă de la pământ către cer, au o putere specială . Vedem zâmbetele reținute dar și pe cele curajoase, care mă abordează cu un: “bravo domle” bucuroși de spectacol. Sara îmi amintește cu fiecare pas, cu fiecare gest, despre simplitatea de fi. Îmi vorbește dincolo de cuvinte prin stări în care artificiile cognitivului nu își au rostul. Sara își trăiește prezentul în bucurie, fericire, iubire, așa cum noi, cei cu corpuri mari, din greu ne reamintim.

12 mai 2016
Ce ție nu-ți place altuia nu-i face…

Ar trebui să fie un principiu pe cât de ușor de reținut pe atât de ușor de aplicat.

Se întâmplă tot mai des să fiu nevoit să recurg la brațe întinse pentru a frâna abrupt efuziunile aparent afectoase ale participanților la traficul pedestru. Am citit “n” variante ale aceleași întâmplări (mamă cu copil la piept) și aproape fiecare “n” doamnă sau domn ce trece pe lângă, se simte îndreptățit să atingă copilul, numai pentru că va spune “ce copil frumos”.

Ei bine, faptul că ecuația este oarecum schimbată, în sensul că avem un tata cu copil la piept, nu pare să influențeze rata de efuziuni posibile de exprimat prin atingeri. Oamenii chiar par să creadă că dacă alunecă în extazul observației despre cât de frumos este copilul li se deschide calea către orice își doresc atunci.

Cea mai des întâlnită reacție, în cazul meu, pare să fie dorința de a obține o gratificație tactilă imediata…asa că își extind brațul. Sau, mai există și variante în care ei pot decide mai bine și mai sigur cât de îngrijit sau îmbrăcat sau echipat este copilul.

Evident că am încercat diverse căi de evitare, de la piruete bruște la opritul cu privirea (știți, când va încruntați în așa fel încât provocați cel puțin ezitarea). Ei bine nu, perseverența brațului întins este obsesivă. Acesta se îndreaptă direct către copil și mai pare și dotat cu propria sa personalitate și are un singur obiectiv clar: atinge copilul!

Ca o rachetă, brațul își urmărește ținta pe care, printr-un radar magic, nu o scapă din focus. De câteva luni însă, prin intermediul unui foarte drag prieten, am descoperit Aikido, iar sportul acesta mi-a adus acel plus de fluiditate în mișcarea necesară evitării, în felul acesta mă feresc să bruschez copilul prin manevrele de evitare. Iar pentru brațele cele mai insistente, tot Aikido mi-a adus o cale de a aminti articulațiilor că anumite mișcări pot provoca durere, nu mare, nici de lungă durată, însă suficientă pentru a atrage atenția asupra a ceea ce se întâmplă de fapt.
În plus, am observat că apucatul brusc al obrajilor de adulți și a te schimonosi către ei ingaimind “mumoaso/mumosule” nu provoacă o bucurie prea mare…este însă mult mai eficient în atingerea obiectivului: Ce ție nu-ți place, dragă coleg/ă de trafic pedestru…

12 mai 2016
Întâlnirea care nu a avut loc

-Vai, ce ai mai clescut, ce mai faci Dariusucul? Cum a fost iarna ta?

-Bineee faaac, am clescut, am făcut otita…la ambele ulechi, acum melg la gladi, glupa mica…si îmi place muult, tale muuuult. Dal tu, Vladuuut? Cum ești tu? Ai clescuuut și tu? Și tu gladi?

-Daaa, și și eu otitaa, și eu ambele ulechi, iar stânga de două oli…of salmanul…uf, uf…

Ei bine, dialogul de mai sus nu avut loc niciodată între copii și această nu pentru că nu și-ar fi dorit. Pur și simplu nu au avut loc de cele două bunici extrem de bucuroase să se revadă între ele. Însă cum lumea adulților este plină de mistere, cele două protagoniste nu și-au manifestat bucuria în mod direct…asa că am avut parte de “dialogul” de mai sus. Nici Vlad nici Darius nu au rostit vreun cuvânt.

Fetița mea, în vârstă de 2 ani și o luna, care privea scenă vădit siderată (fără însă a-și asumă că știe ce înseamnă siderat) a întins brațul către o bunica și a rostit:

-Vadut (Vlăduț), tati, mamaie e Vadut (Vlăduț)?

Am fost tentat să folosesc prilejul ca pe o oportunitate pentru a-i deschide ochii către sociologie și antropologie, pigmentată cu psihologie socială. Am fost tentat să îi fac această introducere în engleză, căci tot facem asta des și are la dispoziție “Gata” pentru a-mi semnaliza când interesul său lingvistic a scăzut brusc.

Dar nu am dat curs tentației, mai degrabă m-am decis să îi explic cum niciuna dintre cele două bunici nu erau nici Darius și nici Vlad. Am continuat demersul explicativ evocând cum, din păcate, noi ăștia cu corpuri mai mari care ne numim pompos adulți, vorbim deseori în locul copiilor și la fel de des de față cu copiii.

Minunile astea micuțe cu motorașe în formare sunt de fapt adulți în devenire și, dacă nu ne prindem repejor, s-ar putea să fim surprinși de capacitatea și predispoziția lor pentru „copy paste”(vezi clasa politica cu doctorate pentru eventuale traduceri)…mai ales de viteza cu care acest lucru are loc.

Așa că i-am spus fetiței mele că și eu mai am încă programate elemente de soft defectuos instalat, că și eu aș fi putut fi unul ce ignoră capacitatea de expresie a celor mici numai pentru că sunt chipurile mare. Dar lucrez la asta și încerc să opresc procesele automate cât de des reușesc eu.

Și dacă vreodată voi vorbi în numele ei, să mă oprească cu iubire și prezență, căci fata este acolo și tata își simte prezența lângă ea.

12 mai 2016
Nu

Dragi părinți – NU – ca termen nu există, el nu poartă sens în nicio comunicare cu copiii de până la o anumită vârstă.

Voi scrie mai amplu despre asta citând din cele descoperite de mine pe poteca evoluției mele de părinte.
Până atunci, am pregătit mai jos oleacă de hrană pentru gânduri. Ce urmează sunt doar câteva fraze, aparent inocente, ce trec pe lângă noi adulții fără să creeze vreo nevoie de analiză. “Pâna la urmă așa am fost crescuți și noi și uite ce bine suntem cu toții”. Nu aparțin unui singur părinte și acolo unde frazele sunt adresate aceluiași copil, paragraful semnalizează această. Numele au fost schimbate.

Cuvintele de mai jos nu sunt acuze, ele sunt doar observații a ceea ce se întâmplă de fapt cu noi, copiii noștri dar și in jurul nostru. Sper să ne dea constant de simțit căci această înseamnă să ne apropiem de noi înșine și de copilul pe care intenționam să îl îngrijim:

-Nu ai voie acolo!

-Ești în fustiță, păi e frumos?

-Nu, ăla e nisip, trebuie să te spăl pe urmă.

-Cati, nu auzi? Plecăm, eu m-am plictisit (bunica), Cati se întoarce și strecoară un Pa timid.

Daria se urcă încet, negociind cu grijă fiecare gest, fiecare schimbare de greutate…reușește și începe să se împingă…cade, evaluează situația și se avântă în aceeași dorința de explorare…mama intervine brusc: – Asta nu, ai căzut suficient! Îi ia tricicleta și se îndepărtează. Daria privește…

-Vrei acolo? Nu se poate, ești prea mică.

-Vrei sa te sui acolo? Ai să vezi că nu se poate.

-Nu se poate mamă, ești invers, nu se poate.

-Cam mare pentru tine asta, hai că te țin eu.

-De ce nu te ridici singur? Ești mare acum. (copilul are 14 luni, este ezitant și cere sprijin)

-Avem simțul proprietății noi dar suntem generoși (copilul are 12 luni)

-Nu așa ne jucăm, vrei să îți iau jucăria?

-Unde ai învățat să te porți așa? Este o fetiță lângă tine, nu vezi? (băiețelul are 11 luni)

– Ce ai mă, da’ ce ești lașă? (copilul are 16 luni)

10 minute de observare a adulților din zona de joaca a parcului Lia Manoliu.

Recunosc, în acest timp atenția mea nu fost 100% orientată către propriul meu copil.

12 mai 2016