Etichetă: scoala
-
Nu știu ce am făcut bine ca să merit toate astea…
Spuneam această frază destul de frecvent și o făceam drept o formă de apreciere pentru experiențele generoase care mi-au colorat viața. Nu au venit toate odată și nici nu am fost mereu conștient de darurile existenței mele pe acest bulgăre călător prin univers. Multă vreme, asemenea lui, am gravitat în jurul propriei axe, încercând în felul meu, deseori stângaci, să aduc lumina și înțelegere acolo unde credeam eu că este nevoie.
Undeva, în jurul vârstei de 13 ani am avut prima mea mare conștientizare despre viața ce va fi să fie. Fără a ști de ce sau cum, eram convins că firul meu mă va îndepărta fizic de casă și de țara. Cum însă la aceea vreme comunismul era în floare și ușile toate închise, nu am vorbit despre asta. Mai târziu, ’89 m-a prins cu febrilitatea evenimentelor sale, iar ’90 m-a scos la drumul mare ce ducea către occident.
Au urmat ani de pribegie împănați cu experiențe multiple și încărcați cu un înțeles pe care aveam să îl percep mult mai târziu. Am traversat continente căutând ceea ce se află mereu în mine, dar la vremea aceea căutând numai în afara mea îmi era dificil să îmi percep interiorul. Anii au trecut și mi-au lăsat cadouri multiple, precum și teme…dar încă aveam pași de făcut către interior pentru a putea aduce sens și către exterior. Timpul s-a perindat și, făr’ de planificare, m-am trezit într-o nouă viață, unde de asta data focusul începea din lăuntrul meu și se revarsa în afară.
În acest nou univers și prin aceste noi experiențe mi-am cunoscut soția și calea mea a devenit mai clară și mai puțin impulsivă. Mai târziu, în timp ce îmi asistam soția la nașterea Sarei, aveam să îi întâlnesc și prima privire către marele univers, iar prima persoană asupra cărei s-au oprit ochii Sarei eram chiar eu. Și încet, dar mereu tot mai siguri, pașii mei mă conduceau Hai Hui prin experiență Taticiei. Dar nu numai. Mă duceau către mine pentru a mă deschide către cei din jurul meu.
Încă nu știu ce am făcut bine pentru a merita toate acestea, dar acum simt că întrebarea nici nu își mai cere obolul prin răspuns. Poteca vieții mele nu este nici unică și nici specială, cu toții suntem definiți prin frumos și profunzime, însă nu pentru toți această cale este și clară. Și uite așa, unul câte unul și fiecare în felul sau, decidem la un moment dat să prindem în mână firul clipei ce ne definește că oameni…și începem prin a ne dori să fim mai buni. De asta data nu doar demonstrativ pentru universul exterior, ci mai degrabă contemplativ, cu o ocheadă profundă către interiorul fiecăruia dintre noi care, fără să își propună implicit asta, ne unește pe toți.
Astăzi sunt încă pe poteca mea interioară și simt cum această mă leagă cu tot ceea ce este. Acum încep să înțeleg cum „a te schimbă pe tine, schimbă lumea din jurul tău”. Pașii mei nu sunt nici unici și nici prinși de sfera vreunui „special”, dar devin tot mai siguri în această mare hoinăreală care este pentru mine Hai Hui în Taticie, și tot mai mult Hai Hui în Univers.
-
Articol tradus „Aha Parenting” Toddler la 2 ani (partea 2 din 2)
Planul de joaca pentru o copilarie amuzanta/ distractiva
- Lasa-ti copilul sa fie in control la training-ul de olita
Cu totii ies din scutece mai devreme sau mai tarziu. Luptele cu copilul tau despre corpul sau nu le vei castiga niciodata. Antrenamentul la toaleta poate fi o experienta foarte „empowering” pentru copilul tau, un pas important catre independenta, dar depinde de reactia ta ca parinte. Daca copilul nu arata niciun interes in acest sens gaseste oportunitati pentru ca el sa fie in preajma copiilor ce folosesc toaleta si isi va dori foarte rapid sa ii imite.
- Da la o parte lupa de putere
Nu ai nevoie sa ii dovedesti ca ai dreptate. Copilul tau incearca sa afirme ca este o persoana reala cu ceva putere in aceasta lume. Acest lucru este perfect normal. Lasa-ti copilul sa spuna Nu de fiecare data cand poti face acest lucru fara a compromite siguranta, sanatatea sau drepturile altor persoane. Te vei bucura sa afli ca daca crizele de furie sunt o exoresie a lipsei de putere, toddler-ii care simt o oarecare doza de control in viata lor au putine crize de furie.
- Previne crizele de furie
In primul rand afla ca crizele de furie sunt normale pentru copiii de varsta asta. In aldoilea rand, pentru ca cele mai multe crize se intampla cand copiii sunt infometati sau obositi gandeste-te inainte. Hraneste-i si pune-i la somn, un program de somn ferm, reconectare cu tine, timp lejer, linistit, fara stimulare media – orice iti trebuie pentru a te calma si a te odihni – previn cele mai multe crize si readuc pe pamant/ impamantenesc copiii care aluneca.
Invata sa spui nu – tie insuti! Nu inghesui in program ultimul task (errand). Nu tari dupa tine un copil infometat pana la magazin. Fa ce poti si amana asta pana maine.
- Foloseste joaca pentru a „administra” toddler-ul tau
Copiilor nu le place sa li se impuna comenzi mai mult decat iti place tie. Ceea ce iubesc ei este sa se joace. Vrei cooperare? Zboara-ti copilul pana la baie. Ajuta-l sa-si termine laptele pretinzand ca esti un catelus care iubeste laptele. Pune-ti copilul in scaunul de masina pretinzand ca esti stewardesa si te pregatesti de decolare. Concureaza-ti copilul cine ajunge primul la masina.
- Nu lua personal
Copilul gau te va respinge cateodata sau iti va face rau intr-un fel sau altul. Nu o lua personal. Copilul tau invata cum sa-si moduleze furia. Aceasta este o oportunitate sa creasca si sa si invete in acelasi timp.
- Prevede timp in programul tau pentru nevoile copilului sa exploreze lumea
Acesta este job-ul sau pana la urma, sa exploreze, sa experimenteze, sa invete. In felul acesta creierul sau se dezvolta. A-i grabi pe copii este unul dintre cele mai comune declansatoare la crize ce pot fi altfel evitate.
- Cultiva empatia cu copilul tau.
Abilitatile sociale incep cu empatia. Copiii incep sa dezvolte empatie pentru altii (deci si abilitatea de a impartasi, de a nu lovi etc) pe masura ce ei insisi se simt intelesi.
- Nu obliga copilul sa imparta.
Aceasta de fapt intarzie dezvoltarea abilitatii de a imparti! Copiii au nevoie sa se simta in siguranta in propria lor proprietate inainte de a putea imparti. Mai degraba introduce conceptul de a sta la rand („este randul Alinei sa foloseasca galeata, dupa aceea va fi randul tau”). Ajuta-ti copilul sa-si astepte randul cu empatie. Ajuta-ti copilul sa isi puna deoparte jucaria sa favorita inainte de vizita altui copil. Cand copilul imparte din bunatatea propriei sale inimi da-i putere sa faca aceasta alegere din nou prin observatii cu voce tare dere efectul acestei alegeri: ” Ia uite ce fericit e Mihai ca i-a venit randul sa se joace cu jucaria ta”.
- Foloseste „disciplina” in functie de varsta.
Pentru copii de varsta asta aceasta inseamna limite empatice, informare, redirectionare si ajutor cu emotii. Cercetarile au comparat doua grupuri de toddleri care erau considerati a avea un comportament similar. Cercetatorii au observat copiii cand parintii ii lovesc. Copiiicare au fost loviti au avut un comportament mult mai grav un an mai tarziu decat copiii care nu au fost loviti. Chiar si a striga la copii (cearta) are un efect negativ si cauzeaza impietrirea emotiilor si necooperarea. La aceasta varsta incepe violenta: nu cumva iti inveti copiii ca aceasta inseamna dreptate?
- Fii persoana ce vrei sa devina copilul tau.
Copiii invata sa interactioneze cu altii prin experimentarea relatiilor si mai apoi prin recrearea lor. Retine ca copilul tau invata ambele laturi ale relatiei in care se afla. Daca iti doresti ca acesta sa nu aiba crize de furie sa nu ai nici tu crize de furie fata de el. Daca tu ridici vocea la copil inveti copilul prin exemplu ca a ridica vocea e ok.
- Elimina mediile electronice vizuale
Academia Americana de Pediatrie (AAP) recomanda ca copiii sub 2 ani sa nu se uite la TV sau video pentru ca au alte lucruri importante de dezvoltare de facut si pentru ca au un impact asupra dezvoltarii creierului. AAP recomanda ca copiii mai mari sa priveasca cel mult o ora sau doua pe zi de programe tv educationale si neviolente. Recomandam TV si filme numai pentru ocazii speciale. Stim ca vi s-a spus ca Sesame Street este bun pentru copii, dar cercetarile arata ca influenteaza negativ dezvoltarea creierului si reduce capacitatea de atentie. Incepe o dependenta o copiii care sunt mai sensibili la aceasta. Cand vor fi mai mari isi vor dori sa priveasca mai mult TV. Si inainte ca acestia sa devina mult mai mari te vei intreba de ce stau cu mana pe telecomanda in fata TV in loc sa citeasca o carte. Fara sa mai mentionam ca te-ai oprit deja din abilitatea de a-i monitoriza ce anume sa priveasca la TV in jurul varstei de 8 ani.
- A manca este slujba copilului.
Tu aduci hrana sanatoasa. Copilul se hraneste singur. Pune un plastic sub scaunul inalt. Nu fi obsedat de cat mananca copilul. Fii fara grija, copiii nu se autoinfometeaza. Multi copii sunt prea preocupati in timpul zilei ca sa mai si manance suficient. Asa ca cer mancare la ora de somn. Asta poate sa conduca un parinte catre o criza, sau ea poate fi evitata daca Introduci o gustare in program – care de cele mai multe ori ii ajuta pe copii sa se calmeze si sa doarma mai bine. Daca te asiguri ca gustarea este sanatoasa elimini presiunea mesei de seara si te poti bucura mai mult langa copilul tau fara sa il fortezi sa manance. Poti combina cu povesti de noapte buna in caz ca nu ai suficient timp.
- Uita despre stimularea creierului copilului tau prin invatarea alfabetului.
Munca intelectuala a toddler-ilor tine de explorare, observarea lumii, a vorbi si a fi ascultat, a fi acceptat, validat si luat in considerare. Autoadministrarea emotionala pune bazele pentru dezvoltarea intelectuala. Nu e niciodata prea devreme sa dezvolti iubire de carti dar aceasta nu se intampla prin invatarea alfabetului. Daca iti doresti ca copilul tau sa iubeaca lectura atunci citeste-i si spune-i povesti.
- Previne miorlaiala.
Miorlaiala este o expresie a copilului tau despre emotiile legate de lipsa de putere. Poate deveni o obisnuinta. Pentru a trage un sut miorlaielii evita sa creezi oportunitati de invatare pentru copilul tau cum ca miorlaiala iti aduce ceea ce vrei. Cu alte cuvinte incearca sa eviti sa transformi miorlaiala in necesitate, iar daca totusi se intampla evita rasplata ei. Mai degraba ajuta-ti copilul cu aceste emotii de lipsa de putere.
- Foloseste rutina.
Copiii dezvolta autodisciplina partial prin traiul intr-o rutina sigura, predictibila si structurata unde stiu la ce sa se astepte. Camd le intrerupem rutina cu calatorii, cum ar fi o vizita la bunici sau pur si simpla o exceptie pentru propria ta dispozitie poti sa te astepti la tantrumuri, dificultati de adormire si tot felul de alte provocari.
Bunica bineinteles merita vizita, dar alegerea intreruperilor cu intelepciune face parte din parenting protectiv.
- Da-le oportunitatea sa experimenteze competenta.
Copiii au mai putine crize si coopereaza mai mult cand se simt in putere. Cum poti sa iti ajuti copilul sa isi dezvolte sentimentul de putere?
Trei cai: asculta copilul, lasa copilul sa ia decizii oricand este posibil si da-i prilejul sa experimenteze competenta.
Toddlerii au nevoie de experiente zilnice cu munca pentru a castiga incredere in propriile lor capacitati si pentru a incepe sa gandeasca despre ei ca fiind oameni competenti. Nu ma refer la munca grea, ci munca in spiritul Mariei Montessori si a lui Tom Sawyer care ii facea pe ceilalti copii sa creada ca a varui gardul e cel mai bun joc din lume. Cu alte cuvinte toddlerii IUBESC sa inteleaga cum functioneaza casa si sa participe. IUBESC sa contribuie. IUBESC sa invete.
Invita-ti toddler-ul sa se implice in orice faci. Da, ajutorul primit iti va face munca mai dificila, dar asa copilul va invata deprinderi pentru viitor si in plus va si conectati.
Ce fel de sarcini poate face in jurul casei? Poate sta pe un scaun sau o bancuta in bucatarie ca sa te ajute. Te poate ajuta cand iti faci cumparaturile. Te poate ajuta in curte.
Specific:
– isi pot face singuri gustari cum ar fi sa isi decojeaca fructe sau sa decojeasca un ou sau sa isi faca minisandwish-uri cu crakeri.
– te pot ajuta sa speli oalele si tigaile sau orice vas are nu se sparge
– pot spala legumele in chiuveta
– pot sterge masa
– te pot ajuta sa cureti frigiderul
– te pot ajuta sa pregatesti masa
– te pot ajuta sa cureti masa
– te pot ajuta sa stinga sau sa aprinda lumina
– pot sterge praful
– pot curata cada (pe dianuntru, desculti!)
– pot imperechea sosetele in timp ce tu impaturesti hainele
– poate sorta hainele (care haine curate apartin carui membru al familiei?)
– te poate ajuta sa scoti hainele din masina de spalat si sa le puna in uscator, sa le scoata din uscator sau se le puna la uscat
– poate alege singur fructele la aprozar
– poate spala masa sau podeaua
Aceste activitati sunt mult mai educative si stisfacatoare decat TV si sunt indragiste de cei mai multi copii. Dupa terminarea sarcinii copilul spune „Eu am facut asta!” si se simte o persoana mult mai capabila si mao puternica. (Compara asta cu cum se simt dupa ce se uita la TV). Desigur, este mult mai multa munca pentru parinte decat daca ar face asta singur. Nu asta este insa ideea. Toddlerii si prescolarii are se simt competenti si puternici nu au nevoie sa isi arate puterea prin a fi contra. Ei sunt mult mai increzatori. Si sunt mult mai de ajutor! Asta este ceea ce eu numesc un castig cu beneficii pentru ambele parti.
(articolul original in link-ul de mai jos)
http://www.ahaparenting.com/Ages-stages/toddlers/toddlers-terrific-twos
-
Articol tradus „Aha Parenting” Toddler la 2 ani (partea 1 din 2)
Toddlers: planul de joc pentru varsta teribila de 2 ani
Cum poti sa fii alaturi de toddler-ul tau si sa ramai un parinte pozitiv?
Cei mai multi copii devin mai dificili in jurul varstei de 14 luni. Aceasta se datoreaza unui salt urias de dezvoltare ce intervine la aceasta varsta. Ei nu mai sunt usor de amuzat/ distrat. Realizeaza ca esti o persoana separata care poate cateodata, dar nu atat de des, sa fie influentata in a face lucrurile asa cum isi doresc ei.
Ei realizeaza ca au o oarecare influenta in lume, dar nu foarte multa putere. Si incep sa experimenteze pentru a descoperi cum pot sa isi rezolve nevoile si sa isi indeplineasca dorintele.
Perioada asta poate fi innebunitoare pentru parinti sau poate fi un timp minunat sa iti privesti copilul cum infloreste. Cat de dificila poate fi etapa la 15 la 36 de luni depinde cel putin partial de atitudinea parintilor. Rebeliunea copilului tau va fi invers proportionala cu libertatea pe care acesta o primeste pentru a-si vedea de propria dezvoltare. Cat de mult i se permite sa exploreze, cat de mult i se permite sa isi creeze propriul ritm, cat de mult este in control in propria sa lume pentru a descoperi ca este o persoana competenta?
Multe din acestea depind de parinti. Esti sensibil la pregatirea copilului tau pentru independenta, il spijini fara sa il impingi? Poti aprecia incercarile copilului tau in a fi independent fara a le lua ca insulte personale? Poti sa cedezi o parte din control in asa fel incat copilul tau sa isi dezvolte un sens de stapanire a propriului sau univers? Poti sa impui orice limita care este necesara pentru siguranta copilului si sanantatea ta mintala in timp ce empatizezi cu dezamagirile copilului ca nu primeste ceea ce vrea?
Etapele de dezvoltare ale toddler-ului tau:
– dezvoltare fizica si a creierului rapida
– dezvoltare rapida a vocabularului si a regulilor de vorbire
– invatarea a cum sa mentina conexiunea cu tine ca parinte in timp ce iti impune nevoile si dorintele lui
– dezvoltarea sensului de sine ca persoana puternoca si competenta ce actioneaza in aceasta lume
– invatrea ca si alti copii sunt oameni si ca trebuie sa relationeze cu ei in siguranta fara a avea nevoie sa fie agresivi cu acestia
Provocarea ta ca parinte:
– sa iti pastrezi sanatatea mintala in timp ce copilul tau se exprima tot mai mult si se arunca in lume.
Prioritatile tale ca parinte:
- Siguranta copilului tau in timp ce acesta exploreaza.
- Renuntarea la control pentru ca copilul sa poata dezvolta stapanire peste propria sa lume.
- Sa te bucuri de independenta ce infloreste impreuna cu curiozitatea copilului.
- Mentine-te pozitiv!
„Primii 3 ani din viata stabilesc structura pentru toate viitoarele relatii”. John Bowlby
CE NEVOI AU TODDLER-ii DE LA PARINTI
- Validarea propriului sine
Au nevoie sa invete ca exista lucruri de care sunt responsabili cum ar fi propriul lor corp, si au nevoie sa se simta pe sine drept competenti si puternici.
- Structura, limita, rutina si siguranta
Toddler-ii incep sa si ta ca este un intreg univers in afara lor. Pana chiar si propriile sentimente par sa ii depaseasca cateodata. Au nevoie sa stie ca parintele este responsabil si ca ii tine in siguranta – protejandu-i de lumea exterioara, de propriile mari emotii si absenta autocontrolului.
- Ajutor in intelegerea si structurarea timpului
…astfel incat sa se simta cat mai putin lipsiti de control si loviti de circumstante („dupa pranz o sa dormim si dupa aceea o sa mergem la bunica”). Toddler-ii au nevoe sa stie exact la ce sa se astepte si se descurca mult mai bine cu o rutina bine definita.
- Empatia ta
Priveste asta din lunctul sau de vedere si vei vedea ca are sens. Chiar daca nu poti face ceea ce copilul isi doreste il poti ajuta sa coopereze daca intelegi si simpatizezi (?) cu suferinta ta.
(articolul original in link-ul de mai jos)
http://www.ahaparenting.com/Ages-stages/toddlers/toddlers-terrific-twos
-
Joaca’n joacă
Unforgetable…, mai țineți minte Nat King Cole? Am plecat de la el pentru că realizez că noi, drept părinți, suntem exact asta; de neuitat. Ceea ce poate însemna fie pozitiv, fie nu. Însă voi rămâne în sfera pozitivă. Privesc în spate, părinții mei sunt de neuitat, ai Gabrielei la fel…și realizez că ne îndreptăm către același atribut…și atunci mă întreb…și dacă pigmentăm „de neuitat” cu foarte multă joacă?
Am plecat de la el pentru că realizez că noi, drept părinți, suntem exact asta; de neuitat. Ceea ce poate însemna fie pozitiv, fie nu. Însă voi rămâne în sfera pozitivă. Privesc în spate, părinții mei sunt de neuitat, ai Gabrielei la fel…și realizez că ne îndreptăm către același atribut…și atunci mă întreb…și dacă pigmentăm „de neuitat” cu foarte multă joacă?
Probabil că orice tată este preocupat, la un moment dat, de joacă. Atât joacă cu copilul de lângă el, cât și cu cel din el. Așa că nici eu nu fac excepție și trebuie să recunosc că deseori mă regăseam în pană de inspirație și blocaj. Atunci când un astfel de blocaj intervenea, o lăsam pe Sara să decidă iar decizia ei se manifesta în funcție de vârstă și inspirația din acel moment.
Când însă mă regăseam sub aura inspirației ideile curgeau, așa că m-am gândit să redau o parte dintre ele, mai ales că pentru noi doi, Sara și cu mine, joaca ne-a plantat ditamai zâmbete pe chipuri. Am să abordez situațional jocurile „inventate” de noi, astfel încât, dacă vi se potrivesc și vouă, să le puteți utiliza în funcție de context. Fiecare joc va avea propriul sau articol, încerc astfel să abordez cât mai detaliat elementele importante ale momentului.
Jocul „Stop și Gata”
Ideea mi-a venit împachetată în observația că Sara a început să manifeste nevoia de control în dinamica interacțiunii dintre noi. Această nevoie se manifesta atât prin dorința unui anumit tip de acțiune cât și a modului în care această avea loc. Așa că, plecând de la ideea de „rough play” (zbenguială pur și simplu) am introdus mecanismul Stop, care odată rostit îmi provoca mie o „înghețare” totală (adică nu mă mai mișc deloc). Aceasta îi permitea Sarei să scape din înlănțuirea brațelor mele și să dispară din cameră, căci eu eram blocat prin Stop. De îndată ce Sara se afla în „siguranța” distanței, cuvântul „Gata”, îmi reda libertatea mișcării. Astfel, îmi reluăm mișcarea plecând din starea în care mă aflăm atunci când Sara a spus Stop și descopeream mirat și teatral dispariția ei.
Jocul acesta a început de ceva vreme, pe când Sara experimenta vorbirea cu ajutorul unui singur cuvânt odată. Pe măsură ce Sara evolua, elemente noi au apărut, fără însă să modifice dimensiunea control a acțiunii de care ea se bucură. Astfel, pentru că se dezvoltase deja gustul escaladei, o prindeam pe Sara în brațe în așa fel încât evadarea prin Stop să conțină escalade și salturi de la mici înălțimi. Chicotele și râsetele zglobii ce umpleau casa în momentele astea erau pentru noi măsura succesului exercițiilor, atât în sfera ludică cât și a mobilității și controlului.
Stop și Gata este un punct de început în dinamica dintre tata și copil, un loc al diferenței de abordare între jocul copilului și mama. Are inclus în el “rough play”-ul (hârjoană) essential dezvoltărilor fizice sic el mai important vine cu un mecanism de control important pentru copil. Îi este suficient de dificil să se supune diverselor bariere ce îi apar pe scara evoluției personale. Aici însă copilul va face uz cu chibzuială ludică de mecanismele oferite. Și va rog să mă credeți că niciodată Sara nu a “abuzat” controlul temporar, ba dimpotrivă. Și-a dezvoltat, prin joc, elemente noi, care să îi convină etapei pe care tocmai o traversează.
Jocul a început în jurul vârstei de 1 an și șase luni – inițial a avut menirea să îi permită Sarei să oprească adresările mele într-o altă limbă(îi vorbeam în Engleză și în Franceză, iar cu ajutorul lui Stop Sara mă putea opri).
-
La câteva click-uri distanță…de emoție
Recunoșteam în articolul precedent că erez și pentru a fi consecvent pe filonul recunoașterilor, am să elaborez în continuare. Vă spuneam că ultima perioadă a adus schimbări în dinamica familiei, implicit în relația cu Sara. Facem mereu împreună toți pașii premergători schimbărilor, aceasta însemnând că anunțăm schimbarea, discutăm despre ceea ce urmează și încercăm să abordăm fiecare pas prin prisma pozitivului.
Un astfel de „pozitiv” ar fi fost posibilitatea contactului prin mediile virtuale atunci când eu eram la câteva mii de km distanță, contact care chipurile ar fi adus o oarecare conexiune între mine și cele două zâne. Probabil că ați remarcat ghilimelele atribuite ultimului cuvânt „pozitiv”. Ei bine, ele se află acolo pentru a-mi reaminti relativitatea acestuia în funcție de context și audiență. Pentru mine, conexiunea online a însemnat o cale de a-mi ostoi dorul, similar și pentru Gabriela, dar diferit pt Sara.
Sara a reacționat intodeauna altfel, atunci când eram conectați online, iar ceea ce este notabil încă de la început este că aceste conexiuni virtuale au fost intodeauna intențiile noastre, nu ale Sarei. O întrebăm dacă vrea, iniția Gabriela sau eu, dar ea nu a manifestat dorință proprie de a ne conecta online.
Acum trebuie să vă spun că Sara cunoaște modul virtual de comunicare, îi este familiar și a mai fost folosit de noi în diferite ocazii, însă rar. Ar fi fost deci natural să îi permitem să deschidă singură ușa online, însă nu am făcut-o.
Sara, în momentele noastre de comunicare virtuală, era mai mult absența. Fie își continua jocul sau dispărea deseori din cadru, fie își manifesta „dorința” de comunicare, ieșind voit din cadru și comunicând numai prin răspunsuri la întrebările mele. Este foarte probabil ca pentru ea să fi fost mai bine să îi fi lăsat alegerea să inițieze și să manifeste ea dorința de comunicare. Și această pentru că, noi adulții, avem o înțelegere limitată față de universul emoțional pe care îl traversează copilul, atât în absența celui drag cât și în prezența virtuală.
Evident că această observație este doar atât, o observație și nu un adevăr universal. Totuși, consider importantă tema de gândire în așa fel încât intențiile noastre pozitive să nu paveze neapărat o cale nefericită prin alegeri. Așa că, împreună cu Gabriela, am decis că poteca cea mai sigură este aceea a alegerii. Ca atare Sara va decide când și cum ne vom conecta atunci când distanța o cere. Pentru noi, Gabriela și eu, subiectul s-a înfiripat natural, atât prin ceea ce am simțit cât și ceea ce am observat independent. Rezultatul discuției este prezent printre aceste rânduri și reflectă importanța ascultării, a comunicării și a observației prin prezența a ceea ce are loc.
-
La câteva cuvinte distanță…de emoție
Recunosc că greșesc, chiar suficient de des, fie că o fac prin acțiuni, fie prin cuvinte. În ultima vreme s-a întâmplat prin cuvinte. Dar în mod sigur vă întrebați ce înseamnă că greșesc și probabil față de cine. Ei bine față de Sara, față de Gabriela (căci ea va trebui să „administreze” rezultatul, acum când eu sunt plecat cu săptămâna).
Să vă explic mai în detaliu, în așa fel încât să vă ajute și pe voi în situații similare.
Despre acțiuni țesute din emoția trecutului am mai vorbit. Fie este vorba de propriile temeri față de momente ce sunt percepute prin prisma temerilor proiectate, fie prin întreruperi de activități date de automatisme, deci lipsă de prezența. De pildă Sara se joacă, singură sau cu mama, iar tata apare de nicăieri și îi întrerupe jocul, căci din păcate era atât de neatent și prins de el încât a lăsat cursul minții să întrerupă acțiunea ei. Sau, prea des dacă mă întrebați pe mine, mi se întâmplă să mă conectez la un eveniment trecut, să îl aduc în prezent și să o întrerup pe Sara din acțiunile sale.
Astfel de întreruperi și apariții bruște în peisajul jocului ludic rup cursivitatea acțiunilor și observațiilor pe care Sara le face singură. Este vremea independenței pentru ea și orice întrerupere duce la pierderea firului și se poate solda cu renunțare. Renunțare la a mai face „singuia”(singură) și implicit la a descoperi și înțelege prin propriile experiențe. Profesorul Colceag evocă lucrul acesta destul de des în conferințele și scrierile sale.
Cuvintele sunt alte căi prin care aduc confuzie și emoție în momente care oricum sunt încărcate prin context. Recent a trebuit să părăsesc țara pentru perioade de timp destul de lungi și, din păcate, frecvent. A fost prima scindare de amploare în relația mea cu Sara (la cei 3 ani proaspăt împliniți).
Un sprijin în comunicarea cu ea pe perioadele absenței a venit prin intermediul tehnologiei și a comunicarilor video live. Numai că, prins de propriile-mi gânduri și emoții, mi s-a întâmplat destul de des să aleg cuvinte ce aduc confuzie și emoție. Prins de absența conectării, foloseam „mai este puțin” fără însă a realiză că pentru Sara, puțin are deja un înțeles clar (de dimensiunea minutelor). Exemple sunt multiple, uzitam „sunt la ușă” (adică la ușa apartamentului în care locuiam), lucru ce se soldă cu fugă ei la ușa casei, sperând să îl regăsească pe tata…
Și uite așa, prin evitarea prezenței în aici și acum, ajungem să creăm oportunități pentru experiențe mai puțin plăcute și care au nevoie de adresare ulterioară. Cuvintele izvorâte în momentul conștient au curgeri line, se încarcă cu bucuria prezentului și reflectă ce simțim noi, ce simte cel de lângă noi. Atunci când ne pierdem în zgomotul automat al unei minți bombardate cu informații inutile suntem predispuși distanței. Chiar și distanței față de noi, nu numai față de interlocutorul nostru.
Dar ne revenim atunci când ne dăm seama cât de departe riscăm să alunecăm față de noi înșine. Când realizăm că până și copilul din noi își dorește o comunicare și conectare cu copilul de lângă noi.
-
Taticiile mele uneori stângace
Încă de la începuturile mobilității Sarei, am avut norocul să descoperim o lecție extrem de importantă pentru dezvoltarea echilibrată a copiilor. Pentru noi această însemna dezvoltarea armonioasă a Sarei. Pe scurt, fiecare „stângăcie” ce își găsea calea prin preajma ei, se bucura de reluare, întrebări, răspunsuri, reconstituiri hilare, deci și integrări ale experiențelor.
Daniel Siegel, MD, Phd, dezvăluie structura creierului și modul în care se dezvoltă conexiuni între emisfere. Astfel, pentru cei mai mulți dintre noi, emisfera dreaptă este teritoriul emoțiilor, iar cea stânga a logicii, partea superioară a creierului corespunde universului acțiunilor, iar cea inferioară instinctelor primare. Ce îmi scăpa însă mie era integrarea experiențelor drept unealtă de dezvoltare a creierului, implicit a modului prin care părți ale acestuia sunt ajutate să își dezvolte legături și să colaboreze între ele.
Creierul copilului creează trasee noi prin fiecare experiență nouă. Toate împreună vor determină structura creierului. Noi, părinții, avem o contribuție importantă prin crearea experiențelor care ajută la dezvoltarea unui creier integrat, atât pe orizontală cât și pe verticală.
Ce înseamnă însă această integrare? De pildă, alegerea noastră ca părinți să vorbim Sarei despre experiențele ei îi dezvoltă memoria. Dacă însă suntem și mai curajoși și abordăm sentimentele, îi dezvoltăm inteligența emoțională, o ajutăm să își înțeleagă sentimentele proprii și pe ale celor din jur.
Refacerea simplă a unei împiedicări are rezultate benefice multiple. Pentru Sara, „împiedicarea” mea voită o ajută să înțeleagă propria sa cădere. Îi arată „normalitatea” și firescul unui astfel de eveniment, precum și lecțiile implicite. Pentru mine rezultatul exercițiului este ludic, căci mă împiedic și cad (de exemplu) deseori în locuri publice, încercând să evit bălțile, căci nu am costumația Sarei. Pentru stradă sigur a ieșit o combinație ciudată între hilar și curiozitate, privirile trecătorilor îmi erau reper pentru prestația mea, dar Sara era audiența target. Faptul că „jocul” conducea la integrarea experiențelor sale îmi era și este suficient.
Încă îmi aduc aminte de practica lovirii obiectului de către adulți, căci mi se împleticise printre picioare și eu am căzut. Mai văd încă și astăzi această practică a „deturnării atenției”, practică izvorâtă din puțul nesecat al tradiției și ale cărui rezultate se pierd în miriadele de mimetisme ce noi astăzi numim cultură. În adevăr, această înstrăinare îi creează copilului un mare semn de întrebare căruia îi este imposibil să-i atribuie vreun răspuns coerent, așa că ne privește pe noi, adulții, cum lovim obiecte sau mobilier și clamam victorie în ale pedepsirilor.
Va imaginați cât de ciudați putem apărea în fața noii generații? Evident că nu, altfel cum am putut să uităm experiența și să ajungem adulți în pragul repetărilor mimetice.
Copiii au nevoie de empatie. Noi, cei ce nu suntem prinși în jocul emoțiilor, atunci când copilul de lângă noi este, avem nevoie să ne conectăm mai întâi emoțional și mai apoi cerebral. În „The whole brain child” D. Siegel prezintă 12 strategii pentru o dezvoltare armonioasă a creierului copilului de lângă noi (și de ce nu a copilului din noi). Voi reveni mai amplu pe subiect căci Siegel ar trebui să fie bază minima de formare pentru orice formă de parenting…
-
„Nu ai de ce să îți faci griji”-cu Cristela Georgescu
Suntem doi adulți ale căror corpuri au atins deja maturitatea și un „adult”, care încă își aduce aminte cum funcționează „treaba asta cu corporalitatea” și al cărui corp este în creștere.
Noi trei suntem personaje active în propria noastră călătorie și eforturile noastre sunt concentrate pe aducerea și menținerea bucuriei de a fi în preajma noastră. Evident, aceasta deocamdată încă ne cere efort sporit și conștiență, efortul fiind direcționat pe multiple paliere menite să ne ajute în a fi mai buni, mai calzi, mai deschiși, mai bucuroși. Așa că, de fiecare data când se ivește câte o oportunitate de a fi prin preajma celor ce au deja experiență și o împărtășesc cu bucurie, ne ivim și noi deschiși către ocazia noilor experiențe și, mai ales, trăiri. O astfel de oportunitate este dată de intalinirile cu Cristela (Georgescu) și contribuțiile ei la un „om” mai bun, deci și la un „noi” mai bun. O face deschis, cald, blând și cu un zâmbet ce reflectă bucuria de a fi în acel moment, alături de alte ființe umane.
„Nu ai de ce să îți faci griji” este doar o denumire dată unei întâlniri. Întâlnire, însă, ce stabilește și concentrează abil și cu căldură, legătura dintre noi, ființele umane întrupate aici pe pământ, dintre percepțiile noastre, proiecțiile noastre despre aceste percepții și alegerile pe care le facem ulterior. Ușa larg deschisă de către sufletul Cristelei te lasă să privești viața în ochi de dincolo de…”griji”. Cineva spunea odată că: „pericolul poate fi ceva real însă frica este doar o proiecție mentală”.
Cristela ne spune că avem nevoie să acceptăm că frica și-a găsit casă în noi, ce putem face însă în plus este să înlocuim nevoia de control cu încrederea. Evident nu este vorba de trivial sau ignoranța, mai degrabă este vorba de ceea ce Eckhart (Tolle) numește: „acceptă ceea ce este așa cum este”; cu alte cuvinte nu ceda gândurilor automate, care oricum nu își au originea în Sursă ici în automatisme vechi. Privește-ți viața cu seninătate și bucurie, este ceea ce trăiești în „aici și acum” indiferent de miriadele de interpretări posibile.
Cuvintele Cristelei sunt izvorâte din experiență personală și din dorința de a se informa permanent, astfel încât de fiecare data când Cristela acumulează suficiente informații, le împărtășește cu oamenii din jur. Este adevărat că la conferințe locurile sunt limitate însă înainte de orice Cristela este prezentă online, comunică și informează iar cel mai important este că ne adduce aminte cât de importantă este comunitatea.
Nu mă voi hazarda în redarea sau discuția subiectelor abordate de către Cristela. Sunt sigur că pe parcursul timpului ea însăși va continua discuțiile prin intermediul blogului său. Vă pot spune însă că experiența prezenței în sala înțesată cu oameni deschiși a fost una profundă. Mă bucur că am fost acolo, mă bucur că tot acolo m-am regăsit cu oameni dragi, oameni buni pe care viața ți-i așterne pe poteca ta pentru că sigur ai ceva de învățat de la ei și din relația cu ei.
Cristela mi-a readus smerenia bucuriei de fi, aici și acum. Nu o pierdusem, însă trecând prin preajma ei am simțit cum devine tot mai puternică. Mă bucură că Sara și Gabriela au fost și ele alături. Împreună putem să lucrăm la noi înșine și cum spunea și Gandhi, putem schimba lumea schimbându-ne pe noi.
-
Copilărie călătoare!
Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți. Le place foarte mult să fie informați, incluși în planificare, pregătiți cu mult înainte de plecare. Noi am descoperit asta din timp, așa încât atunci când „munca mea” impunea deplasări, Sara știa de dinainte și în felul acesta sincopele din mica noastră rutină erau acceptate mai ușor.
Acum, când „Saia (Sara) e maie (mare)”, la cei 2 ani și 9 luni, este mult mai ușoară pregătirea. În primul rând pentru că am obișnuit-o astfel, am inclus-o în discuțiile premergătoare, i-am explicat ce va urma, cu ce vom călători, cât va dura, cu cine ne vom întâlni etc. În fine, avea acces complet la tot traseul. Ne-am uitat pe hărți împreună, am privit avioanele ce brăzdau cerul și pe măsură ce plecarea se apropia, ne bucuram împreună de ceea ce urma să aibă loc.Am întâlnit foarte des, în lecturile de specialitate, dar și pe la conferințele și cursurile la care am participat, informația despre cum copiii au nevoie de trei săptămâni ca se deschidă și să se acomodeze cu orice nouă locație. Va dați seama că vacanțele scurte și ieșirile de weekend, mai ales în absența pregătirii prealabile, tind către agitație. Plecările noastre nu au fost niciodată de trei săptămâni, dar pregătirile au ajutat-o pe Sara să își scurteze perioada de adaptare.
În ziua plecării Sara este deja încărcată cu ceea ce va urmă să se întâmple și pentru că nu existau mistere și mistificări, ne descria tocmai ea etapele, cu bucurie și entuziasm. Enumerarea mijloacelor de transport a fost o joacă, dar și felul ei de a ne arăta că a fost atentă, că știe ce se întâmplă. Așa că drumul cu taxiul până la aeroport a fost presărat cu veselie, pigmentat cu bucurie și curiozitate. Aeroportul a devenit un loc de joacă enorm, ce-i drept înțesat de reguli, dar totuși, când privești adulții din mijlocul zâmbetului copilăriei, lucrurile alunecă sinuos în lumea căldurii umane.Alfie Kohn își începe conferințele sale cu o istorioară anecdotică ce reflectă atitudinea societății în general, atunci când se regăsește blocată în mijloace de transport ce conțin și copii. Oamenii tind să privească copilăria din „sferele înalte” ale adultului și de cele mai multe ori uită prețul piperat pe care îl plătesc pentru aceasta. Uită bucuria spontană, zâmbetul, empatia și căldura, așa că dacă văd copii în avion expresiile tind să se schimbe…căci copiii…știți voi…
Pentru noi însă avionul a fost o nouă oportunitate de a explora prin joacă, peisajul ce se deschidea parcă chiar sub picioarele noastre. Este drept că Sara a ieșit din centură în timpul decolării însă nu aș fi împiedicat-o nici în ruptul capului, atât de mult a bucurat-o fereastra și universul ce alerga nebun pentru a rămâne în urmă. Și recunosc și că aterizarea a avut loc în parametri similari precum decolarea.Zborul a decurs minunat, și pentru că pregătirea a avut loc, Sara a fost partenerul de călătorie perfect. Am râs toți trei atunci când autobuzul a plecat de sub nasul nostru și am fost nevoiți să așteptăm „doar” 50 min pentru următorul, ne-am bucurat când următorul a sosit. Am râs pe peronul gării numărând trenurile și spunând mereu că „asta nu e pentru noi” și când în sfârșit cel potrivit a sosit, ne-am înghesuit cu bucurie în el găsind loc „chiar la fereastră”. Orele de somn obișnuite s-au dizolvat sub puternicile impresii ale noului, ale bucuriei regăsirii celor dragi, iar Sara a parcurs tot traseul sub semnul veseliei.
Sigur că schimbările aduc cu ele o tentă de disconfort în rutina ei, dar plânsul și râsul de descărcare și vindecare ajută foarte mult. În plus, prezența noastră, căldura celor dragi și „noul” pregătit din timp, i-au dat Sarei cheia către liniște, bucurie și siguranță. Există momente ce au particularitățile lor, momente ce reflectă nevoia de întoarcere la familiar și totuși, acestea cântăresc mai ușor decât o pană atunci când în talerul celălalt al balanței se află bucuria, căldura și prezența celor dragi.„Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți”…așa că tratați copiii precum egalii voștri, veți avea numai de câștigat 🙂
Detalii „tehnice”:Vârstă Sara: – 2 ani și 9 luni
Timing anunțare schimbare: – cu cât acordați mai mult timp adaptării cu atât mai bine. Cel puțin două săptămâni înainte de schimbare ar fi însă o demarcație importantă.
Frecvență anunț: – în fiecare zi, apelați la jocuri pentru a face informația mai plăcută. Includeți detalii cât mai reale, folosiți hărți, imagini etc.
