Cu ceva vreme în urmă, cred că Sara se apropia de pragul celor doi anișori sau chiar îi trecuse, a intrat într-o etapă a emoțiilor afișate fizic. Într-un anume fel ne așteptam la acest capitol, atât Otilia (Mantelers) cât și mulți alți specialiști evocau celebrii doi ani la copii.
Pentru Sara perioada a început cu modul în care negocia prezența limitelor, iar în această perioadă le întâlnea tot mai des. Nu erau blocaje temperamentale sau superficiale din partea partea noastră, ci își aveau sorgintea în atenția vis a vis de siguranță ei.
În orice caz, la un moment dat și din fericire pentru o perioadă foarte scurtă, Sara a descoperit că a se lovi cu căpșorul de perete provoacă o recție dublă, una la noi și o alta la ea. Pentru noi, metoda cea mai caldă de a răspunde ne-a fost inspirată de Otilia. Se rezumă la simpla îmbrățișare cu căldură și afirmarea dorinței noastre de a o proteja. Îi spuneam „Sara, eu te iubesc și nu pot să te las să îți faci rău” (în diverse variante încărcate cu căldură și iubire) și o împiedicăm pur și simplu, ferm dar cu blândețe, să continue. Îi asiguram comfortul prezenței iubirii și îi afirmăm dorința noastră de a-i fi alături în această nouă încercare.
Pentru Sara, reacția îi punea la dispoziție o cale temporară de a-și ventila frustrările și emoțiile adunate de-a lungul zilei. Era mica sa supapa prin care își descărca stângăciile, căderile și mai toate elementele din jurul ei ce păreau să îi pună piedici. În foarte scurt timp ea a depășit acest capitol, navigând în brațele noastre către emoții mai prielnice zâmbetelor și chicotelilor.
Totuși, nevoia ei de a descărca emoții nu s-a stins cu desăvârșire. Pe măsură ce evoluția îi deschide tot mai multe căi pentru a înțelege universul la fel de multe surse de frustrări au apărut. Dorințele ei tot mai complexe întâlnesc uneori reacții ale nostre potrivnice chemării momentului ales de ea.
Plecând de la diverse limite, anunțate în prealabil, negociate împreună și aplicate atunci când le-a sosit sorocul, Sara și-a dezvoltat o nouă cale de descărcare. De asta dată micuțele sale mâini sau picioare se transformau în mici proiectile furioase ațintite asupra celui/celei ce îi așternea în cale o limită. Descărcările subite erau ca furtunile de vară, apăreau de nicăieri și brusc se tuna și fulgera. Folosind apropierea, îmbrățișarea și căldura, afirmam aceeași dorință de protecție, clamând încărcați de iubire că nu vom continuă pe această cale. Nevoia de a iubire și comfort face parte din alambicata manifestare a emoției, iar consecvența Gabrielei în reacții îi este far Sarăi, arătându-i calea la limanul plin de iubire părintească. Eu, în masculinitatea mea mai degrabă construită social, mă prind mai greu uneori și îmi trebuie o secundă de echilibru pentru a mă lansa pe calea deschisă de Otilia.
Sara, de altfel, sesizează diferențele de reacție dintre mine și Gabriela și pare dornică să mă ajute:
-Tati, te-am lovit…!
Dacă totuși nu mă prind o privește pe mama, doar, doar să mă prind și să mă lansez cu brațe deschise către aceeași cale plină de iubire, ajutând-o să își regăsească bucuria.
Pentru fiecare etapă a creșterii există un întreg univers emoțional ce se deschide. Cum suntem membri ai unei societăți ce abordează discursul emoțional doar cu ocazia alegerilor, înțeleg tot mai bine discrepanța dintre dorința de a fi mai bun/bună (ca părinte) și capacitatea de a realiza asta. Și nu ține de exterior ci mai degrabă de acel declic interior în care “Eu Stiu” este dintr-o data pus sub semnul întrebării și purcezi agale, în ritm propriu, pe calea re-învățării.
Norocul nostru este că nu trebuie să inventăm roata, au făcut-o deja alții, ci mai degrabă să descifrăm experiențele predecesorilor noștri porniți oleacă înainte pe acest nou drum plin de iubire.
Pentru mine, tătic în vremurile noastre, nu pot decât să le mulțumesc că au pornit înainte și mai apoi au împărtășit generos din cunoștințele lor.
De multe ori noi, adulții, privim același lucru și avem impresii diferite. Până aici nimic nou, căci noi, ăștia cu corpul deja format, avem practică atât în etichetare cât și în rapiditatea cu care privim universul din jurul nostru doar prin ochi „maturi”, adică lejer opacizați de obișnuință. Nu ne mai minunam, nu ne mai lăsăm surprinși și ținem cu tărie la „ochelarii de adulți”, căci, vezi doamne, ei ne valideaza atât trecutul cât și proiecția de viitor însă evită cumva prezentul.
Și totuși, dacă uităm puțin de toate aceste noțiuni amalgamate și ne aplecăm asupra copilului din noi, ce se adresează deseori copilului de lângă noi, descoperim șansa de a ne minuna din nou.
Când plecăm în explorare, pentru că Sarei încă îi lipsesc noțiunile de trecut, trăim experiențe în Acum și Aici, dar inspirate de universul de lângă noi și personaje fie create spontan, fie aduse din zile ce au trecut.
Asta nu înseamnă însă că ea nu face diferența între ceva ce a fost și ceva care este. Ba dimpotrivă. Numai că ea își trage din trecut doar informația necesară ce poate fi de tipul orientării, al evenimentelor sau al sezonului. Evident că există mai multe variante, însă exercițiul Sarei nu conține emoția trecutului, ci doar strictul necesar pentru momentul din Aici și Acum. Un altfel de prezența de care ea încă nu este conștientă, dar pe care noi, ăștia cu corpul mare, trebuie să o protejăm.
Și uite așa, atunci când privim același lucru, Sara vede și simte mai mult decât tata, căci pentru ea obiectul sau insecta are propria să poveste, pe care Sara o descifrează cu bucurie și continuă minunare. Am făcut și facem un efort constant în evitarea etichetelor și asta se traduce prin simplă alegere în a exprima „cum se cheamă” un anumit lucru versus „ce este”. Căci, oricum, ceea ce noi credem că Este tinde să fie adevărat doar între anumite limite. 🙂
Deseori mă întrebam, încă de când Sara avea doar câteva luni de experiență printre noi, cum să abordez emoțiile ce vor apărea pe calea ei.
