I know you’re tired but come, this is the way.
~ Rumi
Pe Rumi l-am descoperit nu de foarte multă vreme în căutările mele despre sine, sens și sentimente.
Când Gabriel mi-a propus să scriu un articol pentru blogul lui despre parinteala s-a nimerit să văd acest citat și neștiind despre ce să scriu mai exact, pentru că temele care ar putea fi aduse în discuție sunt multe și cam tot atâtea încă în desfășurare, mi s-a părut un bun punct de pornire.
Mă numesc Alexandra, am avut o copilărie cu de toate, unii ar putea spune că mai puțin fericită decât a altora, însă, mie, per total, mi se pare chiar decentă. Am terminat facultatea de limbi străine, am plecat de la nimic și am ajuns să am joburi importante bine plătite, o imagine de sine bună și apoi l-am întâlnit pe el. Tatăl copilului meu, iubirea vieții mele de atunci ( cea care eram atunci), ulterior soțul meu, pentru că, în final, să fie doar fostul meu soț și tatăl lui C.
Sunt o mamă divorțată cu un copil și chiar dacă financiar până la 2,7 ani ai copilului nu am avut griji, pentru că tatăl lui s-a ocupat să avem tot ce ne trebuie, a fost greu.
A fost greu pentru că la 7 luni ale lui C, de ziua mea de naștere, tatăl lui mi-a explicat că el ‘nu mai simte’ și îmi propune să ne creștem copilul în regim de colegi de apartament.
În momentul acela m-am simțit deșert, și nu goală și pustie cum este desetul, ci spulberată în katraliarde de mici particule, la fel cum nenumăratele particulele de nisip alcătuiesc cel mai mare deșert care există.
Ne-am separat din seara aceea, 18 decembrie, iar câteva luni mai târziu pe 13 iulie am semnat divorțul definitiv la notar.
Au fost doi ani de travaliu cu contracții de expulzie la 30 de secunde :)-prin comparație-singură ( nu aveam altă familie înafară de el) cu o depresie post natală serioasă datorată faptului că nu am ‘fost în stare’ să-mi nasc copilul natural, ci cu cezariană de urgență, nu am alăptat primele 2-3-4 zile și cu toată lumea pe care mi-o cladisem spulberată.
Cel mai tare m-a durut faptul că C va crește într-o familie destrămată, mă consolam însă cu gândul că măcar nu o să ne bălăcărim cum ‘se face’, dar s-a spulberat și mitul acesta :). Până acum 4-5 luni, în negarea și disperarea mea de a nu-mi crește copilul separat de tatăl lui am crezut că e doar o perioadă și o să treacă, că o să fim o familie așa cum ar fi trebuit să fim de la început. În pofida zvonurilor că el și-a refăcut viață, zvonuri pe care mi le-a negat vehement de fiecare data și pe care am ales să le cred de fiecare data, la fel de vehement, până în ultimul moment.
Am înțeles ce s-a întâmplat când am mers și am vorbit cu ea. Ea mi-a spus tot, ea, prietena mea. Și atunci am înțeles că nu îmi doresc un astfel de om în viața mea, fie el și tatăl copilului meu. Din acel moment am renunțat la orice urmă de idee de familie cu el, nu din răzbunare, nu din orgoliu, nu din ego, doar din respect pentru mine și iubire față de mine însămi.
La punctul acesta nu am ajuns așa oricum, să ne înțelegem :). Am avut , cum spuneam, 2 ani de travaliu emoțional atât de puternic încât pe parcursul lui, de vreo 3 ori, am fost la un pas să renunț la tot. Simțeam că nu mai pot, nu mai știam cine sunt, de ce și cel mai tare mă gadeam cât de mult rău am să îi fac oare copilului meu dacă pe omul pe care l-am iubit atât l-am distrus în așa fel. În toată perioadă asta el se dădea doar lovit și îmi reproșa continuu și constant că și constant că totul e din vina mea, că eu nu am făcut cutare, sau că eu am făcut cutare și 2 ani m-am trezit în fiecare dimineață singură cu copilul lângă mine, amintindu-mi că mi-am și i-am distrus familia și oare ce o să mai distrug în continuare?
În toată nebunia, m-am întrebat, am plâns și am strigat la dumnezei, budiști, alahi, ce-or fi ei, pe unde or fi, să mă ajute cineva să înțeleg ce se întâmplă cu viață mea, de ce trec prin asta, de ce trece copilul meu prin asta, de ce în general. Ce am de făcut, ce am de învățat, care e rolul meu în nebunia asta că fac orice numai să scap.
Și nu am urlat la ei până am răgușit degeaba. Încet și în ritmul în care eram în stare să accept și să diger, au început să îmi apăra oameni, instrumente, idei, care încet, dar sigur m-au dus în punctul în care am putut să depășesc situația, să o accept și să o integrez.
Asta însă retroactiv, pentru că fiecare nouă zi aduce noi provocări. Însă mă raportez complet diferit la ele, neintervenționist, cu tot calmul de care pot da dovadă în circumstanțele date, în contextul în care, nu cu multă vreme în urmă, cedăm nervos și îmi săreau toate doagele:). Sunt foarte mândră de mine și am acceași părere bună despre mine că înainte de toată povestea.
Evident că sunt multe aspecte de șlefuit, dar primul pas a fost făcut, m-am regăsit, știu cine sunt că femeie și că mamă și de acum înainte drumul este doar în sus.
Ca o concluzie, după ce s-a dus și s-au dus toate și a ieșit soarele și pe stradă mea, de fapt el nu mi-a făcut un rău atunci de ziua mea, mi-a făcut un cadou, iar ea chiar mi-a fost prietenă până la capăt și o spun fără nici o urmă de ironie sau sarcasm. El m-a eliberat, vă spun sincer eu nu aș fi ieșit din relația aceea oricât de greu mi-ar fi fost pentru că eu mergeam cu angajamentul luat prin taina căsătoriei până în pânzele albe. ‘La bine și la rău” deși știam că ce trăiam era rău și cu toate astea aș fi putut aștepta toată viața ‘binele’. Iar ea, numai o prietenă adevărată cu o iubire necondiționată pentru mine putea să îmi ia locul acela deloc de râvnit…M-a scos din micimea care devenisem în umbră și în speranța că îi întru în grații lui, mi-a redat practic viața și îi mulțumesc pentru asta!
E foarte important că tu să fii bine, să te echilibrezi că să poți merge departe, poți gândi limpede îți poți puiul.
Si revenind la introducere…
I know you’re tired come, this the way”- acum, după 2 ani, divorț și regăsire de sine, din punct de vedere al unei mame singure, pot să spun cu mâna pe inimă, spre folosul altora care sunt în stadii diferite ale procesului : știu că sunteți obosite, dar continuați, această este calea.
Acum, când „Saia (Sara) e maie (mare)”, la cei 2 ani și 9 luni, este mult mai ușoară pregătirea. În primul rând pentru că am obișnuit-o astfel, am inclus-o în discuțiile premergătoare, i-am explicat ce va urma, cu ce vom călători, cât va dura, cu cine ne vom întâlni etc. În fine, avea acces complet la tot traseul. Ne-am uitat pe hărți împreună, am privit avioanele ce brăzdau cerul și pe măsură ce plecarea se apropia, ne bucuram împreună de ceea ce urma să aibă loc.
În ziua plecării Sara este deja încărcată cu ceea ce va urmă să se întâmple și pentru că nu existau mistere și mistificări, ne descria tocmai ea etapele, cu bucurie și entuziasm. Enumerarea mijloacelor de transport a fost o joacă, dar și felul ei de a ne arăta că a fost atentă, că știe ce se întâmplă. Așa că drumul cu taxiul până la aeroport a fost presărat cu veselie, pigmentat cu bucurie și curiozitate. Aeroportul a devenit un loc de joacă enorm, ce-i drept înțesat de reguli, dar totuși, când privești adulții din mijlocul zâmbetului copilăriei, lucrurile alunecă sinuos în lumea căldurii umane.
Sigur că schimbările aduc cu ele o tentă de disconfort în rutina ei, dar plânsul și râsul de descărcare și vindecare ajută foarte mult. În plus, prezența noastră, căldura celor dragi și „noul” pregătit din timp, i-au dat Sarei cheia către liniște, bucurie și siguranță. Există momente ce au particularitățile lor, momente ce reflectă nevoia de întoarcere la familiar și totuși, acestea cântăresc mai ușor decât o pană atunci când în talerul celălalt al balanței se află bucuria, căldura și prezența celor dragi.
Detalii „tehnice”:
Considerând obsesia umanității cu imortalitatea prin genealogie, mă uimește cât de inexistentă este pregătirea noastră umană dar și formală în a fi părinți. Astăzi putem accesa o multitudine de canale ce ne pot opri din inconștiență și totuși nu o facem, chiar dacă avem libertatea de a alege sau în profunzimea noastră simțim nevoia de a fi mai buni prin învățare specifică.
Pe măsură ce avansez pe calea „taticiei conștiente” îmi dau seama cât de important este să păstrăm cel puțin două elemente ca parte constantă în A Fi.
De exemplu (în cazul părinților): mănâncă „destul” de mult?; este „destul” de bine stimulat/ă?; are „destule” activități afară?, etc.
Întâmplarea a făcut să mă aflu în metrou, deci oportunitate amplă de a observă oamenii prinși sub imperiul unor astfel de proiecții. Mai târziu, același tip de comportament s-a regăsit și la locul de joacă, unde din ce în ce mai des observ înlocuirea părinților cu bunicii.
Mamaie Maiia (Maria) și căsuța sa au valențele copilăriei împlinite, locul în care Sara învață bucuria vieții în mai toate formele sale. Fiecare anotimp îi conferă Sarei o nouă poartă către cunoaștere și această are de fiecare data loc sub cortina zglobie a jocului neîngrădit, liber și asumat în libertatea sa.
Labus, mai sălbatic oleacă, s-a prins repede că e ceva cu ea și pentru că nu multă lume îi călca pragul, a răsturnat-o o data pe Sara cu toată bucuria lui.
Plăcerea ei cea mai mare rămâne însă hrănirea păsăretului. Așa că la fiecare vizită, înarmată cu grăunte sau pâine, pleacă la întâlnirea cu micul stol. Cocoșul încă îi da de furcă și mai aproape de fiecare data îi fură pâinea din mână, forțând un „heeei” alungit și apăsat drept reacție.
Viața la țara are bucuria să, precum și multitudinea de calități aferente, de aceea cu greu îmi pot imagina un spațiu mai potrivit copilăriei.
Mamaia Maiia a învățat să accepte modul nostru diferit de a o crește pe Sara și s-a adaptat cu rapiditate. „Sara pot să te pup?” poate fi adresat acum fără așteptări, căci Sara oricum se bucură de căldura umană și mai ales de iubirea ce izvorăște dintr-un suflet „înțelepțit” de trecerea a 86 de primăveri.
-Atenție, acolo NU…nu, nici acolo!
Când eram mic eram copilul cel mai comod din cartier, dolofan de la ședere și lectură, mă urneam numai dacă ceva era cu adevărat interesant. Eram mai degrabă un observator, fascinat de tot ce mișcă, atâta vreme cât nu trebuia să mă mișc eu. Pe măsură ce am crescut lucrurile au început să se schimbe și m-am metamorfozat în maimuță. Mă urcam pe orice, natural sau artificial, încercam orice ascensiune, doar că mai și cădeam…des și „de sus”… Șezutul meu la lectură își arată în acea perioadă costul în îndemânarea mea…și era scump.
Se mai oprește și pentru a observa, însă puțin, doar pentru a învață o tehnică nouă, după care începe imediat să o aplice.
Este uluitor câtă informație poți procesa în fracțiuni de secundă, câte proiecții mentale îți trec pe ecranele din cap…în același timp în care tu alergi către copilul tău căzut de la înălțime.
Dincolo de teamă este încrederea, în ceea ce este așa cum este, în sine, în cei din jur…
