Autor: Gabi

  • De-a Joaca-n ploaie

    De-a Joaca-n ploaie

    IMAG1039-01-01[1]Încă îmi aduc aminte de zilele cu ploaie din copilărie. Când mă întorceam acasă, alături de cei doi frați ai mei, ne bucuram împreună de ploaia ce umplea rigola cu un șuvoi zglobiu, capabil să transporte orice ar fi fost dornic să plutească. Căutăm atunci bețișoare, cutii de chibrite, încropeam bărci din hârtie și le așezam pe șuvoiul vesel ce se întindea lângă bordură. Și ce noroc aveam, șuvoiul avea aceleași direcție ca și noi.

    IMAG9294_1

    Apa, în general, ploaia și bălțile aduc culoare orașului și pigmentează cromatic și senzorial copilăria. Dacă răscolim cu grijă în memoriile noastre de adulți, mai mult ca sigur regăsim cel puțin o memorie plină de chicoteli, picioare ude si care include…cel puțin o baltă.

    Nici astăzi, când copiii de ieri sunt părinții de azi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Ai nevoie de aproximativ aceleași ingrediente pentru a te umple de chicoteli: o baltă, un copil și imaginație…nu pentru noi părinții, ci pentru copil.

    IMAG1185-01În căutările pe internet, draga mea soție a reușit să găsească echipamentul perfect pentru aventuri acvatice urbane. Așa au apărut în inventarul nostru vestimentar(al Sarei) atât “submarinul galben” (un fel de salopetă impermeabilă) cât și “crocodilul verde” (o pelerină verde, cu un crocodil pe ea…). Împreună cu cizmele de cauciuc, echipamentul oferă protecție aproape completă. Aproape…caci Sara adoră să sară, să tropăie și să alerge veselă prin bălțile orașului.

    IMAG9273_1
    De fiecare dată când scoatem “submarinul” prin oraș, știm că ne vom distra, că vom alergă liberi prin fiecare baltă întâlnită în cale. Știm că vom sări cât mai sus pentru că stropii din aterizare să ajungă cât mai departe. Știm că vom râde vesel și puternic, cu chicoteli și strigăte spontane de bucurie, căci bălțile sunt un regat feeric în care lumea este cu susul în jos din care sar stropi din când în când.

    De fiecare dată când scoatem “submarinul” prin oraș, dăm și o mână de ajutor adulților ce par oleacă necăjiți de ape. Chicotele, bucuria și ploaia de stropi ce pleacă de la pământ către cer, au o putere specială . Vedem zâmbetele reținute dar și pe cele curajoase, care mă abordează cu un: “bravo domle” bucuroși de spectacol. Sara îmi amintește cu fiecare pas, cu fiecare gest, despre simplitatea de fi. Îmi vorbește dincolo de cuvinte prin stări în care artificiile cognitivului nu își au rostul. Sara își trăiește prezentul în bucurie, fericire, iubire, așa cum noi, cei cu corpuri mari, din greu ne reamintim.

    IMAG9288

  • Ce ție nu-ți place altuia nu-i face…

    Ce ție nu-ți place altuia nu-i face…

    Ar trebui să fie un principiu pe cât de ușor de reținut pe atât de ușor de aplicat.

    Se întâmplă tot mai des să fiu nevoit să recurg la brațe întinse pentru a frâna abrupt efuziunile aparent afectoase ale participanților la traficul pedestru. Am citit “n” variante ale aceleași întâmplări (mamă cu copil la piept) și aproape fiecare “n” doamnă sau domn ce trece pe lângă, se simte îndreptățit să atingă copilul, numai pentru că va spune “ce copil frumos”.

    Ei bine, faptul că ecuația este oarecum schimbată, în sensul că avem un tata cu copil la piept, nu pare să influențeze rata de efuziuni posibile de exprimat prin atingeri. Oamenii chiar par să creadă că dacă alunecă în extazul observației despre cât de frumos este copilul li se deschide calea către orice își doresc atunci.

    Cea mai des întâlnită reacție, în cazul meu, pare să fie dorința de a obține o gratificație tactilă imediata…asa că își extind brațul. Sau, mai există și variante în care ei pot decide mai bine și mai sigur cât de îngrijit sau îmbrăcat sau echipat este copilul.

    Evident că am încercat diverse căi de evitare, de la piruete bruște la opritul cu privirea (știți, când va încruntați în așa fel încât provocați cel puțin ezitarea). Ei bine nu, perseverența brațului întins este obsesivă. Acesta se îndreaptă direct către copil și mai pare și dotat cu propria sa personalitate și are un singur obiectiv clar: atinge copilul!

    Ca o rachetă, brațul își urmărește ținta pe care, printr-un radar magic, nu o scapă din focus. De câteva luni însă, prin intermediul unui foarte drag prieten, am descoperit Aikido, iar sportul acesta mi-a adus acel plus de fluiditate în mișcarea necesară evitării, în felul acesta mă feresc să bruschez copilul prin manevrele de evitare. Iar pentru brațele cele mai insistente, tot Aikido mi-a adus o cale de a aminti articulațiilor că anumite mișcări pot provoca durere, nu mare, nici de lungă durată, însă suficientă pentru a atrage atenția asupra a ceea ce se întâmplă de fapt.
    În plus, am observat că apucatul brusc al obrajilor de adulți și a te schimonosi către ei ingaimind “mumoaso/mumosule” nu provoacă o bucurie prea mare…este însă mult mai eficient în atingerea obiectivului: Ce ție nu-ți place, dragă coleg/ă de trafic pedestru…

  • Întâlnirea care nu a avut loc

    Întâlnirea care nu a avut loc

    -Vai, ce ai mai clescut, ce mai faci Dariusucul? Cum a fost iarna ta?

    -Bineee faaac, am clescut, am făcut otita…la ambele ulechi, acum melg la gladi, glupa mica…si îmi place muult, tale muuuult. Dal tu, Vladuuut? Cum ești tu? Ai clescuuut și tu? Și tu gladi?

    -Daaa, și și eu otitaa, și eu ambele ulechi, iar stânga de două oli…of salmanul…uf, uf…

    IMAG8234

     

    Ei bine, dialogul de mai sus nu avut loc niciodată între copii și această nu pentru că nu și-ar fi dorit. Pur și simplu nu au avut loc de cele două bunici extrem de bucuroase să se revadă între ele. Însă cum lumea adulților este plină de mistere, cele două protagoniste nu și-au manifestat bucuria în mod direct…asa că am avut parte de “dialogul” de mai sus. Nici Vlad nici Darius nu au rostit vreun cuvânt.

    Fetița mea, în vârstă de 2 ani și o luna, care privea scenă vădit siderată (fără însă a-și asumă că știe ce înseamnă siderat) a întins brațul către o bunica și a rostit:

    -Vadut (Vlăduț), tati, mamaie e Vadut (Vlăduț)?

    IMAG0206

     

    Am fost tentat să folosesc prilejul ca pe o oportunitate pentru a-i deschide ochii către sociologie și antropologie, pigmentată cu psihologie socială. Am fost tentat să îi fac această introducere în engleză, căci tot facem asta des și are la dispoziție “Gata” pentru a-mi semnaliza când interesul său lingvistic a scăzut brusc.

    Dar nu am dat curs tentației, mai degrabă m-am decis să îi explic cum niciuna dintre cele două bunici nu erau nici Darius și nici Vlad. Am continuat demersul explicativ evocând cum, din păcate, noi ăștia cu corpuri mai mari care ne numim pompos adulți, vorbim deseori în locul copiilor și la fel de des de față cu copiii.

    IMAG0121

     

    Minunile astea micuțe cu motorașe în formare sunt de fapt adulți în devenire și, dacă nu ne prindem repejor, s-ar putea să fim surprinși de capacitatea și predispoziția lor pentru „copy paste”(vezi clasa politica cu doctorate pentru eventuale traduceri)…mai ales de viteza cu care acest lucru are loc.

    Așa că i-am spus fetiței mele că și eu mai am încă programate elemente de soft defectuos instalat, că și eu aș fi putut fi unul ce ignoră capacitatea de expresie a celor mici numai pentru că sunt chipurile mare. Dar lucrez la asta și încerc să opresc procesele automate cât de des reușesc eu.

    Și dacă vreodată voi vorbi în numele ei, să mă oprească cu iubire și prezență, căci fata este acolo și tata își simte prezența lângă ea.

  • Nu

    Nu

    Dragi părinți – NU – ca termen nu există, el nu poartă sens în nicio comunicare cu copiii de până la o anumită vârstă.

    Voi scrie mai amplu despre asta citând din cele descoperite de mine pe poteca evoluției mele de părinte.
    Până atunci, am pregătit mai jos oleacă de hrană pentru gânduri. Ce urmează sunt doar câteva fraze, aparent inocente, ce trec pe lângă noi adulții fără să creeze vreo nevoie de analiză. “Pâna la urmă așa am fost crescuți și noi și uite ce bine suntem cu toții”. Nu aparțin unui singur părinte și acolo unde frazele sunt adresate aceluiași copil, paragraful semnalizează această. Numele au fost schimbate.

    IMAG0368

     

    Cuvintele de mai jos nu sunt acuze, ele sunt doar observații a ceea ce se întâmplă de fapt cu noi, copiii noștri dar și in jurul nostru. Sper să ne dea constant de simțit căci această înseamnă să ne apropiem de noi înșine și de copilul pe care intenționam să îl îngrijim:

    -Nu ai voie acolo!

    -Ești în fustiță, păi e frumos?

    -Nu, ăla e nisip, trebuie să te spăl pe urmă.

    -Cati, nu auzi? Plecăm, eu m-am plictisit (bunica), Cati se întoarce și strecoară un Pa timid.

    IMAG0076

     

     

    Daria se urcă încet, negociind cu grijă fiecare gest, fiecare schimbare de greutate…reușește și începe să se împingă…cade, evaluează situația și se avântă în aceeași dorința de explorare…mama intervine brusc: – Asta nu, ai căzut suficient! Îi ia tricicleta și se îndepărtează. Daria privește…

    IMAG9989

     

    -Vrei acolo? Nu se poate, ești prea mică.

    -Vrei sa te sui acolo? Ai să vezi că nu se poate.

    -Nu se poate mamă, ești invers, nu se poate.

    -Cam mare pentru tine asta, hai că te țin eu.

    -De ce nu te ridici singur? Ești mare acum. (copilul are 14 luni, este ezitant și cere sprijin)

    -Avem simțul proprietății noi dar suntem generoși (copilul are 12 luni)

    -Nu așa ne jucăm, vrei să îți iau jucăria?

    -Unde ai învățat să te porți așa? Este o fetiță lângă tine, nu vezi? (băiețelul are 11 luni)

    – Ce ai mă, da’ ce ești lașă? (copilul are 16 luni)

    10 minute de observare a adulților din zona de joaca a parcului Lia Manoliu.

    Recunosc, în acest timp atenția mea nu fost 100% orientată către propriul meu copil.

  • Orice are un început…

    Orice are un început…

    La mine începutul este încă în dezbatere. Şi asta pentru că, fie îmi pun prea multe probleme, fie încerc să privesc din prea multe unghiuri. Acum realizez că încă nu am emis esenţialul, şi anume, Începutul la CE?

    La “parinţeala” aş spune, la taticie. Îmi pare relevantă întrebarea căci a fi tată diferit are undeva ascuns un declanşator. Dacă găsim acel declanşator suficient de bun, ar putea însemna ca experienţă mea de tată să nu fie una atât de izolată şi exotică aşa cum o percep şi o trăiesc eu.

    IMAG0144

     

    Deci începutul…sigur are legătură cu pregătirile din perioada gravidităţii, cu căutările despre o naştere altfel, un fel de întoarcere către început…şi da, probabil aţi ghicit…sigur a fost generat 100% de soţia mea!

    Este extrem de important să recunosc asta căci dincolo de propriul meu bagaj “tehnic” (fiind şcolit ca antropolog şi sociolog), educaţia copilăriei mele m-a de-responsabilizat de implicarea paternă. Mesajul copilăriei mele, despre parinţeala, lăsa totul în grijă mamei. Culmea este că mama muncea la fel de mult, sau uneori mai mult, decât tata. Dar cultura spunea şi încă spune că mama trebuie să facă totul, ori noi acasă eram deja 4 copii, în grija unor tineri părinţi ce încă nu aveau 30 de ani.

    IMAG7731

     

    Deci începutul are rădăcini în căutări, căutări la care am fost mai mult martor… Şi se înfiripează deja întrebarea naturală; Deci, până la urmă, ce este atât de diferit?

    Conştientizarea, prezenţa momentului, care la mine poate a atins o coarda sensibilă atunci când mi-am moşit propriul copil. Ochii deschişi pentru prima dată în viaţă lor, mă priveau pe mine, direct, fără să mă vadă dar mă priveau… De acolo au început căutările mele, menţinerea calităţii de martor pentru căutările soţiei şi implicarea în orice mişcare ce reprezenta o opoziţie la status quo. Aceasta înseamnă lecturi, conferinţe, prezentări, grupuri de social media, live sau oricum, toate având că subiect “viaţă altfel” deci şi “parinţeala altfel”.

    Atenţie însă căci dacă porneşti pe drumul acesta te vei trezi împotriva curentului. Într-adevăr rândurile „noastre” se îngroaşă în fiecare zi însă nu este uşor. Trebuie să citeşti, să participi, să te implici şi cred că cel mai important este să simţi şi să te contectezi, cu ţine, cu copilul din ţine şi copilul de lângă ţine…şi nu îţi uita soţia. De aici încolo vei regăsi gândurile mele, experienţele mele, lecturile mele, care toate împreună sper să te ajute să îţi fi alături, ţie şi familiei tale.

  • Toacă mică, toacă mare

    Toacă mică, toacă mare

    De cele mai multe ori, de fapt, aproape de fiecare data când noi, tată și fiică pășim în urbe, ne orientăm pașii către parc. Oricare dintre parcurile urbane disponibile ne sunt țintă iar, după o consultare prealabilă și o decizie de comun acord, ne aventurăm afară. Deși avem și preferințe, încercam totuși să schimbăm peisajul. Nu prea des însă, pentru a nu scurtcircuita relația cu rutina, dar nici prea rar pentru a evita blocaje în destinații repetitive. În orice caz, cel mai des mergem către parc, iar când nu acolo ne duc pașii, atunci ne hazardăm prin urbanisme.

    IMAG7998

     

     

    Într-una din aceste aventuri, am nimerit, total la întâmplare, în preajma bisericii Stavropoleos, la ceas de seară. Sara admira micile detalii ale universului, aplecată asupra lor, în timp ce acestea i se răsfirau la picioare. Eu îi eram alături răspunzând eventualelor întrebări, descoperind lumea prin ochii ei, încuviințând existența fiecărui mic detaliu prezentat de ea…”uite taatiii”.

    Măicuțele mănăstirii își vedeau de treburi, trecând pe lângă noi, zâmbind și adresându-ne câteva cuvinte. La un moment dat, una dintre măicuțe și-a făcut apariția cu o toacă în mână. Sara a văzut imediat obiectul și a plecat în urmărirea lui.

    IMAG8000

     

    Preț de câteva minute bune, măicuța a bătut toaca roată-n jurul bisericii, urmați de noi, discreți, dar suficient de vizibili. Am ascultat împreună sunetul lemnului lovit de mâna grijulie și smerită, iar la sfârșit Sara a întins mână direct către lemnul tocit, întrebându-se parcă cum de iese sunetul de acolo. Măicuța a zăbovit preț de câteva clipe, suficiente pentru a ne spune că aceasta este toaca mică, iar acolo sus, în turlă, este toaca mare…si urmează ca și aceasta să își facă auzit glasul.

    Am ascultat fascinat, toaca mică, toaca mare, pe urmă clopotul, cu zâna-n brațe.

    La plecare, în timp ce ne îndepărtăm de biserică ea își șoptea, ancorand în memorie noua sa experiență:

    – Toaca mică, toaca maie (mare), acoio (acolo) sus…copotu(clopotul)…sus tula(sus in turlă).
    Am uitat să îmi notez pe undeva ora la care acest frumos ritual începe, dar astfel a apărut o nouă destinație pe harta călătoriilor noastre din următoarele zile. După câteva încercări am reușit să ascultăm din nou ritualul, să urmăm discreți măicuța, pe măsură ce această făcea roată-n jurul bisericii, bătând la toaca mică.

    IMAG7997

     

    Am așteptat toaca mare și clopotul și am plecat îmbrățișați către casă, unde ne aștepta mama și bineînțeles “chaaapcie (lapte matern)…buuun”…

    Ca de fiecare dată, aventura noastră era împărtășită și cu mama, retrăirea fiind pigmentată cu sunetele zglobii și vesele.

    Tati

  • Joacă şi Emoţie (citat din Otilia Mantelers)

    Joacă şi Emoţie (citat din Otilia Mantelers)

    Joacă – dicţionarul plasează termenul în sfera de activităţi specifice doar copilăriei şi aici începe problema vieţii noastre de adulţi. A spune despre joacă că aparţine trecutului fiecărui adult este să îl privezi pe acesta de fiecare posibilitate de a se “minuna” în faţa universului ce îl incojoara.

    Noi, adulţii, tindem să trăim aşa, uităm să ne alimentăm imaginaţia sau să ne oprim preţ de o secundă măcar, pentru a ne minuna de tot ce ne înconjoară. Când şi dacă ne lăsăm prinşi de joc, timpul tinde să se oprească şi energia noastră se contopeşte cu aceea din jur, oamenii reacţionează altfel şi devin deschişi, stimulaţi parcă de trăirile noastre.

    IMAG6851

     

    Un tătic ce se hlizeşte în metrou şi îşi poartă în braţe mândreţea de fetiţă de doi anişori, stârneşte curiozitate dar şi dorinţa de participare. Ferestrele metroului, devenite oglinzi pe măsură ce acesta alunecă în tuneluri, refllecta zâmbete ascunse, mijite la colţ de buze, dornice să explodeze în ras.

    Îmi ţin zâna în braţe cu o singură mâna în timp ce cu braţul ce ne susţine pretind că alunec, că ne pierd pe amândoi acceleraţiei sau frânelor metroului. Recuperez echilibrul cu o mutră mirată de propria-mi reuşită şi asta stârneşte hohote şi chicoteli din partea zânei. Audienţa extinsă participa la spectacol, fiecare după cum îi permite personalitatea şi dispoziţia, unii chiar îmi oferă scaunul lor. Dar eu le refuz galanteria şi continui joaca cu a mea zână şi mă învârt în jurul barei de inox, în braţe cu dulcea povara ce nu îşi opreşte hohotul de fel.

    IMAG9924

     

    “Tati parţ” spunea ea râzând şi eu simulez surprinderea dar aprob, “Da, parţ”. “Aco-o, Tu Parţ” spune ea arătând către propriul fund, Acolo spun eu…şi râsul continuă. În jurul meu oamenii cred că au înţeles însă nici nu contează. Ei zâmbesc, noi radem şi cu toţii suntem în ale veseliei. Numai eu şi zâna ştim că Tu este de fapt Eu şi pârţul mic a scăpat inocent pe tonul ludic al momentului.

  • Trezirea…pentru mine fuse mai inceata :)

    Trezirea…pentru mine fuse mai inceata 🙂

    Nu știu cum este pentru alții, însă pentru mine conștientizarea taticiei fuse un proces ce mie îmi păru lung…tare lung…un proces ce continuă încă . 🙂

    A început probabil când cutreieram California în căutarea spiritualității, și burtica soției abia ce începea să se creioneze. Și deși fotografiam fiecare nouă cută în hainele viitoarei mămici, încă nu mă prindeam de taticie. A continuat pe parcursul speech-urilor lui Tolle în cele 4 zile de Mill Valley, a crescut subit când ne-am regăsit în intimitate cu grandpa Eckhart (cum îi spune zâna), pentru ca mai apoi să se estompeze în altfel de trăiri, din fericire tot legate de prezența.

    IMAG9759

     

    Am fost și sunt un tătic în devenire destul de statistic, răspunzând pozitiv la propunerile mamei, căci îmi părea cel mai natural lucru de făcut :). Ce nu făceam însă era să aduc propria inițiativă la masă căutărilor.

    Întâlnirile cu Eckhart Tolle, atât în Mill Valley cât și în Assisi, au rădăcini tot în căutările iubitei mele soții. Da, am fost atins și eu de transformare, de prezența, de energia momentului, dar nu eu căutam asta. Și da, a caută întâietate este un discurs ce poate sau chiar trimite către ego. În același timp însă, cred că trimite și către a recunoaște lucrurile pentru ceea ce sunt. În felul acesta, sper eu că ego-ul să nu fie cel care îți scrie ție acum.

    IMAG7819

     

    Deci, fusei dară un tătic în devenire oarecum prins în vălul neștiinței, al obișnuinței și cel mai periculos, probabil, în al prejudecatilor… Cea mai importantă prejudecată fiind, poate, trimiterea către mamă a întreg pachetului de responsabilități pentru cele ce urmează în ale parintelii. Căci, vezi doamne, noi (bărbații adicătelea) aducem painea…
    Cum necum, am început și eu să pășesc agale și timid pe lungă și întortocheată poteca a taticiei. Pot acum să va spun este o poveste tare zglobie . Un întreg univers se deschide atunci cand îți dorești pășești dincolo de perdeaua așteptărilor.