Blog

O vizita la stomatolog

Pentru neofitul din mine în ale stomatologiei, dinții au reprezentat, mai toată viața mea, o zonă care genera temeri și durere fizică, asta pentru că nu am știut multă vreme să îi apreciez. Și consecințele s-au făcut vizibile în timp, atât mental cât și fizic. Dar nu despre mine vă voi vorbi astăzi, deși istoricul părinților se poate transmite copiilor prin diverse căi.

Pe lângă formarea să medicală în acest domeniu, Gabriela a căutat să afle cât mai multe informații despre cauza și tratamentul cariilor dentare și din alte surse decât cele alopate. La un moment dat va reveni și ea cu un articol pe subiect, de această dată cu vocea specialistului.

Aparențele estetice ale dinților pot uneori să transmită informații eronate audienței voluntare sau involuntare. Se pare că mai este cale de parcurs până când noi, oamenii, ne vom opri din aruncatul cu sfaturi puerile și inutile. Mult prea des mă întâlnesc cu această “norma” a sfaturilor inutile ce își au sorgintea, cel mai des, în experiențele altora. Până la urmă pot depăși și astfel de momente însă de multe ori se consumă energie inutilă pe subiecte ce sunt cel mai des necunoscute profunde.

Pe la vreo 2 ani și ceva ai Sarei dințișorii ei au început să dezvolte o ușoară demineralizare. Cauzele pot fi multiple, însă nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre aventura noastră pe calea soluțiilor în tratarea lor. Pentru mine, așa cum spuneam anterior, dinții au fost mai degrabă sursă de teamă, deci este lesne de înțeles că cel mai des am apelat la expertul familiei, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă.

Gabriela, după o îndelungă chibzuire a decis că, odată ce împlinește 3 ani, un dinte al Sarei să fie tratat. Am pregătit cu calm, răbdare și multe explicații terenul cu ceva timp înainte. Acasă avem un craniu uman din plastic, cu dinți, creier și ochi, o oglindă dentară și pe mamă și tata drept pacienți. Sara verifică dinții noștri, făcând manevre învățate de la mama. În felul acesta învață despre ce va fi să fie. Gabriela pregătește un articol mai amplu pe subiect căci conține lecții importante pentru fiecare părinte.

Frica noastră față de dentist se naște fie din experiențe neplăcute din trecut, fie din construcții mentale…Sara nu are frică și nici construcții mentale despre stomatologie, așa că este datoria noastră să nu i le producem. Facem asta prin tratarea subiectului cu naturalețe, deschidere și adaptarea informației în funcție de vârsta ei. Nu mințim, nu colorăm adevărul, dar creăm povești explicative despre ceea ce se întâmplă. Nu ratăm ocazia de a ilustra că lipsa spălatului pe dinți nu ajută la situație, dar nici nu dramatizăm. Până la urmă, tratarea Sarei drept egalul nostru ne ajută pe toți trei.

Nu se produc miracole, dar se produce înțelegere și respect reciproc. Nu trebuie să ne grăbim dacă nu este cazul, oricum șanse sunt să ne aflăm în față unui fapt împlinit. Așa cum va spuneam anterior, Gabriela va reveni cu un articol util, pentru cei ce traversează situații similare.

Cu iubire și conexiune facem totul în trei. Sara, dar mai mult noi învățam în fiecare zi. Am întrebat-o pe Sara cum a fost la dentist și concluzia ei a fost că i-a plăcut, până la etajul 1, unde s-a jucat în sala de așteptare…căci la doi a avut loc tratamentul. 🙂 Dar este dornică de a merge și a treia oară, înțelegând că e nevoie de o răbdare și mai îndelungată pentru punerea „plastilinei definitive”.

25 ianuarie 2017
Vocea Alexandrei

I know you’re tired but come, this is the way.

~ Rumi

Pe Rumi l-am descoperit nu de foarte multă vreme în căutările mele despre sine, sens și sentimente.

Când Gabriel mi-a propus să scriu un articol pentru blogul lui despre parinteala s-a nimerit să văd acest citat și neștiind despre ce să scriu mai exact, pentru că temele care ar putea fi aduse în discuție sunt multe și cam tot atâtea încă în desfășurare, mi s-a părut un bun punct de pornire.

Mă numesc Alexandra, am avut o copilărie cu de toate, unii ar putea spune că mai puțin fericită decât a altora, însă, mie, per total, mi se pare chiar decentă. Am terminat facultatea de limbi străine, am plecat de la nimic și am ajuns să am joburi importante bine plătite, o imagine de sine bună și apoi l-am întâlnit pe el. Tatăl copilului meu, iubirea vieții mele de atunci ( cea care eram atunci), ulterior soțul meu, pentru că, în final, să fie doar fostul meu soț și tatăl lui C.

Sunt o mamă divorțată cu un copil și chiar dacă financiar până la 2,7 ani ai copilului nu am avut griji, pentru că tatăl lui s-a ocupat să avem tot ce ne trebuie, a fost greu.

A fost greu pentru că la 7 luni ale lui C, de ziua mea de naștere, tatăl lui mi-a explicat că el ‘nu mai simte’ și îmi propune să ne creștem copilul în regim de colegi de apartament.

În momentul acela m-am simțit deșert, și nu goală și pustie cum este desetul, ci spulberată în katraliarde de mici particule, la fel cum nenumăratele particulele de nisip alcătuiesc cel mai mare deșert care există.

Ne-am separat din seara aceea, 18 decembrie, iar câteva luni mai târziu pe 13 iulie am semnat divorțul definitiv la notar.

Au fost doi ani de travaliu cu contracții de expulzie la 30 de secunde :)-prin comparație-singură ( nu aveam altă familie înafară de el) cu o depresie post natală serioasă datorată faptului că nu am ‘fost în stare’ să-mi nasc copilul natural, ci cu cezariană de urgență, nu am alăptat primele 2-3-4 zile și cu toată lumea pe care mi-o cladisem spulberată.

Cel mai tare m-a durut faptul că C va crește într-o familie destrămată, mă consolam însă cu gândul că măcar nu o să ne bălăcărim cum ‘se face’, dar s-a spulberat și mitul acesta :). Până acum 4-5 luni, în negarea și disperarea mea de a nu-mi crește copilul separat de tatăl lui am crezut că e doar o perioadă și o să treacă, că o să fim o familie așa cum ar fi trebuit să fim de la început. În pofida zvonurilor că el și-a refăcut viață, zvonuri pe care mi le-a negat vehement de fiecare data și pe care am ales să le cred de fiecare data, la fel de vehement, până în ultimul moment.

Am înțeles ce s-a întâmplat când am mers și am vorbit cu ea. Ea mi-a spus tot, ea, prietena mea. Și atunci am înțeles că nu îmi doresc un astfel de om în viața mea, fie el și tatăl copilului meu. Din acel moment am renunțat la orice urmă de idee de familie cu el, nu din răzbunare, nu din orgoliu, nu din ego, doar din respect pentru mine și iubire față de mine însămi.

La punctul acesta nu am ajuns așa oricum, să ne înțelegem :). Am avut , cum spuneam, 2 ani de travaliu emoțional atât de puternic încât pe parcursul lui, de vreo 3 ori, am fost la un pas să renunț la tot. Simțeam că nu mai pot, nu mai știam cine sunt, de ce și cel mai tare mă gadeam cât de mult rău am să îi fac oare copilului meu dacă pe omul pe care l-am iubit atât l-am distrus în așa fel. În toată perioadă asta el se dădea doar lovit și îmi reproșa continuu și constant că și constant că totul e din vina mea, că eu nu am făcut cutare, sau că eu am făcut cutare și 2 ani m-am trezit în fiecare dimineață singură cu copilul lângă mine, amintindu-mi că mi-am și i-am distrus familia și oare ce o să mai distrug în continuare?

În toată nebunia, m-am întrebat, am plâns și am strigat la dumnezei, budiști, alahi, ce-or fi ei, pe unde or fi, să mă ajute cineva să înțeleg ce se întâmplă cu viață mea, de ce trec prin asta, de ce trece copilul meu prin asta, de ce în general. Ce am de făcut, ce am de învățat, care e rolul meu în nebunia asta că fac orice numai să scap.

Și nu am urlat la ei până am răgușit degeaba. Încet și în ritmul în care eram în stare să accept și să diger, au început să îmi apăra oameni, instrumente, idei, care încet, dar sigur m-au dus în punctul în care am putut să depășesc situația, să o accept și să o integrez.

Asta însă retroactiv, pentru că fiecare nouă zi aduce noi provocări. Însă mă raportez complet diferit la ele, neintervenționist, cu tot calmul de care pot da dovadă în circumstanțele date, în contextul în care, nu cu multă vreme în urmă, cedăm nervos și îmi săreau toate doagele:). Sunt foarte mândră de mine și am acceași părere bună despre mine că înainte de toată povestea.

Evident că sunt multe aspecte de șlefuit, dar primul pas a fost făcut, m-am regăsit, știu cine sunt că femeie și că mamă și de acum înainte drumul este doar în sus.

Ca o concluzie, după ce s-a dus și s-au dus toate și a ieșit soarele și pe stradă mea, de fapt el nu mi-a făcut un rău atunci de ziua mea, mi-a făcut un cadou, iar ea chiar mi-a fost prietenă până la capăt și o spun fără nici o urmă de ironie sau sarcasm. El m-a eliberat, vă spun sincer eu nu aș fi ieșit din relația aceea oricât de greu mi-ar fi fost pentru că eu mergeam cu angajamentul luat prin taina căsătoriei până în pânzele albe. ‘La bine și la rău” deși știam că ce trăiam era rău și cu toate astea aș fi putut aștepta toată viața ‘binele’. Iar ea, numai o prietenă adevărată cu o iubire necondiționată pentru mine putea să îmi ia locul acela deloc de râvnit…M-a scos din micimea care devenisem în umbră și în speranța că îi întru în grații lui, mi-a redat practic viața și îi mulțumesc pentru asta!

E foarte important că tu să fii bine, să te echilibrezi că să poți merge departe, poți gândi limpede îți poți puiul.

Si revenind la introducere…

I know you’re tired come, this the way”- acum, după 2 ani, divorț și regăsire de sine, din punct de vedere al unei mame singure, pot să spun cu mâna pe inimă, spre folosul altora care sunt în stadii diferite ale procesului : știu că sunteți obosite, dar continuați, această este calea.

16 ianuarie 2017
Taticiile mele uneori stângace

Încă de la începuturile mobilității Sarei, am avut norocul să descoperim o lecție extrem de importantă pentru dezvoltarea echilibrată a copiilor. Pentru noi această însemna dezvoltarea armonioasă a Sarei. Pe scurt, fiecare „stângăcie” ce își găsea calea prin preajma ei, se bucura de reluare, întrebări, răspunsuri, reconstituiri hilare, deci și integrări ale experiențelor.

Daniel Siegel, MD, Phd, dezvăluie structura creierului și modul în care se dezvoltă conexiuni între emisfere. Astfel, pentru cei mai mulți dintre noi, emisfera dreaptă este teritoriul emoțiilor, iar cea stânga a logicii, partea superioară a creierului corespunde universului acțiunilor, iar cea inferioară instinctelor primare. Ce îmi scăpa însă mie era integrarea experiențelor drept unealtă de dezvoltare a creierului, implicit a modului prin care părți ale acestuia sunt ajutate să își dezvolte legături și să colaboreze între ele.

Creierul copilului creează trasee noi prin fiecare experiență nouă. Toate împreună vor determină structura creierului. Noi, părinții, avem o contribuție importantă prin crearea experiențelor care ajută la dezvoltarea unui creier integrat, atât pe orizontală cât și pe verticală.

Ce înseamnă însă această integrare? De pildă, alegerea noastră ca părinți să vorbim Sarei despre experiențele ei îi dezvoltă memoria. Dacă însă suntem și mai curajoși și abordăm sentimentele, îi dezvoltăm inteligența emoțională, o ajutăm să își înțeleagă sentimentele proprii și pe ale celor din jur.

Refacerea simplă a unei împiedicări are rezultate benefice multiple. Pentru Sara, „împiedicarea” mea voită o ajută să înțeleagă propria sa cădere. Îi arată „normalitatea” și firescul unui astfel de eveniment, precum și lecțiile implicite. Pentru mine rezultatul exercițiului este ludic, căci mă împiedic și cad (de exemplu) deseori în locuri publice, încercând să evit bălțile, căci nu am costumația Sarei. Pentru stradă sigur a ieșit o combinație ciudată între hilar și curiozitate, privirile trecătorilor îmi erau reper pentru prestația mea, dar Sara era audiența target. Faptul că „jocul” conducea la integrarea experiențelor sale îmi era și este suficient.

Încă îmi aduc aminte de practica lovirii obiectului de către adulți, căci mi se împleticise printre picioare și eu am căzut. Mai văd încă și astăzi această practică a „deturnării atenției”, practică izvorâtă din puțul nesecat al tradiției și ale cărui rezultate se pierd în miriadele de mimetisme ce noi astăzi numim cultură. În adevăr, această înstrăinare îi creează copilului un mare semn de întrebare căruia îi este imposibil să-i atribuie vreun răspuns coerent, așa că ne privește pe noi, adulții, cum lovim obiecte sau mobilier și clamam victorie în ale pedepsirilor.

Va imaginați cât de ciudați putem apărea în fața noii generații? Evident că nu, altfel cum am putut să uităm experiența și să ajungem adulți în pragul repetărilor mimetice.

Copiii au nevoie de empatie. Noi, cei ce nu suntem prinși în jocul emoțiilor, atunci când copilul de lângă noi este, avem nevoie să ne conectăm mai întâi emoțional și mai apoi cerebral. În „The whole brain child” D. Siegel prezintă 12 strategii pentru o dezvoltare armonioasă a creierului copilului de lângă noi (și de ce nu a copilului din noi). Voi reveni mai amplu pe subiect căci Siegel ar trebui să fie bază minima de formare pentru orice formă de parenting…

4 ianuarie 2017
„Nu ai de ce să îți faci griji”-cu Cristela Georgescu

Suntem doi adulți ale căror corpuri au atins deja maturitatea și un „adult”, care încă își aduce aminte cum funcționează „treaba asta cu corporalitatea” și al cărui corp este în creștere.

Noi trei suntem personaje active în propria noastră călătorie și eforturile noastre sunt concentrate pe aducerea și menținerea bucuriei de a fi în preajma noastră. Evident, aceasta deocamdată încă ne cere efort sporit și conștiență, efortul fiind direcționat pe multiple paliere menite să ne ajute în a fi mai buni, mai calzi, mai deschiși, mai bucuroși. Așa că, de fiecare data când se ivește câte o oportunitate de a fi prin preajma celor ce au deja experiență și o împărtășesc cu bucurie, ne ivim și noi deschiși către ocazia noilor experiențe și, mai ales, trăiri. O astfel de oportunitate este dată de intalinirile cu Cristela (Georgescu) și contribuțiile ei la un „om” mai bun, deci și la un „noi” mai bun. O face deschis, cald, blând și cu un zâmbet ce reflectă bucuria de a fi în acel moment, alături de alte ființe umane.

„Nu ai de ce să îți faci griji” este doar o denumire dată unei întâlniri. Întâlnire, însă, ce stabilește și concentrează abil și cu căldură, legătura dintre noi, ființele umane întrupate aici pe pământ, dintre percepțiile noastre, proiecțiile noastre despre aceste percepții și alegerile pe care le facem ulterior. Ușa larg deschisă de către sufletul Cristelei te lasă să privești viața în ochi de dincolo de…”griji”. Cineva spunea odată că: „pericolul poate fi ceva real însă frica este doar o proiecție mentală”.

Cristela ne spune că avem nevoie să acceptăm că frica și-a găsit casă în noi, ce putem face însă în plus este să înlocuim nevoia de control cu încrederea. Evident nu este vorba de trivial sau ignoranța, mai degrabă este vorba de ceea ce Eckhart (Tolle) numește: „acceptă ceea ce este așa cum este”; cu alte cuvinte nu ceda gândurilor automate, care oricum nu își au originea în Sursă ici în automatisme vechi. Privește-ți viața cu seninătate și bucurie, este ceea ce trăiești în „aici și acum” indiferent de miriadele de interpretări posibile.

Cuvintele Cristelei sunt izvorâte din experiență personală și din dorința de a se informa permanent, astfel încât de fiecare data când Cristela acumulează suficiente informații, le împărtășește cu oamenii din jur. Este adevărat că la conferințe locurile sunt limitate însă înainte de orice Cristela este prezentă online, comunică și informează iar cel mai important este că ne adduce aminte cât de importantă este comunitatea.

Nu mă voi hazarda în redarea sau discuția subiectelor abordate de către Cristela. Sunt sigur că pe parcursul timpului ea însăși va continua discuțiile prin intermediul blogului său. Vă pot spune însă că experiența prezenței în sala înțesată cu oameni deschiși a fost una profundă. Mă bucur că am fost acolo, mă bucur că tot acolo m-am regăsit cu oameni dragi, oameni buni pe care viața ți-i așterne pe poteca ta pentru că sigur ai ceva de învățat de la ei și din relația cu ei.

Cristela mi-a readus smerenia bucuriei de fi, aici și acum. Nu o pierdusem, însă trecând prin preajma ei am simțit cum devine tot mai puternică. Mă bucură că Sara și Gabriela au fost și ele alături. Împreună putem să lucrăm la noi înșine și cum spunea și Gandhi, putem schimba lumea schimbându-ne pe noi.

12 decembrie 2016
Copilărie călătoare!

Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți. Le place foarte mult să fie informați, incluși în planificare, pregătiți cu mult înainte de plecare. Noi am descoperit asta din timp, așa încât atunci când „munca mea” impunea deplasări, Sara știa de dinainte și în felul acesta sincopele din mica noastră rutină erau acceptate mai ușor.

Acum, când „Saia (Sara) e maie (mare)”, la cei 2 ani și 9 luni, este mult mai ușoară pregătirea. În primul rând pentru că am obișnuit-o astfel, am inclus-o în discuțiile premergătoare, i-am explicat ce va urma, cu ce vom călători, cât va dura, cu cine ne vom întâlni etc. În fine, avea acces complet la tot traseul. Ne-am uitat pe hărți împreună, am privit avioanele ce brăzdau cerul și pe măsură ce plecarea se apropia, ne bucuram împreună de ceea ce urma să aibă loc.

Am întâlnit foarte des, în lecturile de specialitate, dar și pe la conferințele și cursurile la care am participat, informația despre cum copiii au nevoie de trei săptămâni ca se deschidă și să se acomodeze cu orice nouă locație. Va dați seama că vacanțele scurte și ieșirile de weekend, mai ales în absența pregătirii prealabile, tind către agitație. Plecările noastre nu au fost niciodată de trei săptămâni, dar pregătirile au ajutat-o pe Sara să își scurteze perioada de adaptare.

În ziua plecării Sara este deja încărcată cu ceea ce va urmă să se întâmple și pentru că nu existau mistere și mistificări, ne descria tocmai ea etapele, cu bucurie și entuziasm. Enumerarea mijloacelor de transport a fost o joacă, dar și felul ei de a ne arăta că a fost atentă, că știe ce se întâmplă. Așa că drumul cu taxiul până la aeroport a fost presărat cu veselie, pigmentat cu bucurie și curiozitate. Aeroportul a devenit un loc de joacă enorm, ce-i drept înțesat de reguli, dar totuși, când privești adulții din mijlocul zâmbetului copilăriei, lucrurile alunecă sinuos în lumea căldurii umane.

Alfie Kohn își începe conferințele sale cu o istorioară anecdotică ce reflectă atitudinea societății în general, atunci când se regăsește blocată în mijloace de transport ce conțin și copii. Oamenii tind să privească copilăria din „sferele înalte” ale adultului și de cele mai multe ori uită prețul piperat pe care îl plătesc pentru aceasta. Uită bucuria spontană, zâmbetul, empatia și căldura, așa că dacă văd copii în avion expresiile tind să se schimbe…căci copiii…știți voi…

Pentru noi însă avionul a fost o nouă oportunitate de a explora prin joacă, peisajul ce se deschidea parcă chiar sub picioarele noastre. Este drept că Sara a ieșit din centură în timpul decolării însă nu aș fi împiedicat-o nici în ruptul capului, atât de mult a bucurat-o fereastra și universul ce alerga nebun pentru a rămâne în urmă. Și recunosc și că aterizarea a avut loc în parametri similari precum decolarea.

Zborul a decurs minunat, și pentru că pregătirea a avut loc, Sara a fost partenerul de călătorie perfect. Am râs toți trei atunci când autobuzul a plecat de sub nasul nostru și am fost nevoiți să așteptăm „doar” 50 min pentru următorul, ne-am bucurat când următorul a sosit. Am râs pe peronul gării numărând trenurile și spunând mereu că „asta nu e pentru noi” și când în sfârșit cel potrivit a sosit, ne-am înghesuit cu bucurie în el găsind loc „chiar la fereastră”. Orele de somn obișnuite s-au dizolvat sub puternicile impresii ale noului, ale bucuriei regăsirii celor dragi, iar Sara a parcurs tot traseul sub semnul veseliei.

Sigur că schimbările aduc cu ele o tentă de disconfort în rutina ei, dar plânsul și râsul de descărcare și vindecare ajută foarte mult. În plus, prezența noastră, căldura celor dragi și „noul” pregătit din timp, i-au dat Sarei cheia către liniște, bucurie și siguranță. Există momente ce au particularitățile lor, momente ce reflectă nevoia de întoarcere la familiar și totuși, acestea cântăresc mai ușor decât o pană atunci când în talerul celălalt al balanței se află bucuria, căldura și prezența celor dragi.

„Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți”…așa că tratați copiii precum egalii voștri, veți avea numai de câștigat 🙂

Detalii „tehnice”:

Vârstă Sara: – 2 ani și 9 luni

Timing anunțare schimbare: – cu cât acordați mai mult timp adaptării cu atât mai bine. Cel puțin două săptămâni înainte de schimbare ar fi însă o demarcație importantă.

Frecvență anunț: – în fiecare zi, apelați la jocuri pentru a face informația mai plăcută. Includeți detalii cât mai reale, folosiți hărți, imagini etc.

21 noiembrie 2016
Despre „Limite cu blândețe”

(mai mult…)

7 noiembrie 2016
Bunele intenții

Cred cu tot sufletul că toți oamenii sunt în esența buni. Ceea ce însă schimbă cursul în unii dintre aceștia sunt circumstanțele și lipsa de prezentă. Mai cred că toți părinții își iubesc copiii, prea mulți însă o fac așa cum au fost ei iubiți, iar asta uneori înseamnă lipsă de iubire.

Considerând obsesia umanității cu imortalitatea prin genealogie, mă uimește cât de inexistentă este pregătirea noastră umană dar și formală în a fi părinți. Astăzi putem accesa o multitudine de canale ce ne pot opri din inconștiență și totuși nu o facem, chiar dacă avem libertatea de a alege sau în profunzimea noastră simțim nevoia de a fi mai buni prin învățare specifică.

Nu există cursuri formale, impuse, pentru viața de cuplu, pentru prietenie, pentru parințeala au aparut tot mai multe cursuri dar continuam sa facem ceea ce s-a ni făcut, iar din când în când apar valuri de trezire. O fi defect profesional, o fi obișnuință, cert este că observ, îmi observ propriul comportament, al Sarei, dar și el celor din jur.

Pe măsură ce avansez pe calea „taticiei conștiente” îmi dau seama cât de important este să păstrăm cel puțin două elemente ca parte constantă în A Fi.

Prima este prezența, adică acea conștientă că ești acolo, lângă copilul tău. Prin ea îți primești toate informațiile de la copilul tău, eviți astfel proiecțiile mentale și diversele interpretări despre ceea ce are loc, subtitrări mentale ce apar datorită absenței, a pierderii prezentului în schimbul zgomotului mental.

A doua este informarea, atât despre „parințeala”, cât și despre etapele de dezvoltare ale copilului. Combinația informării cu prezența ne așează pe noi, părinții, exact acolo unde trebuie să fim, cel mai important efect fiind oprirea automatismelor comportamentale care sunt îngăduite, căci chipurile sunt ancorate în bune intenții.

Observ laudele și pedepsele. Primul meu gând este Alfie Kohn și condiționarea comportamentului, dar și stabilirea unor tipuri comportamentale situate între pedeapsă și recompensa. Evident că, trăind înconjurați de o astfel de practică, pare imposibil să eviți mimetismul, sau poate prin prezența, reacția noastră poate fi una născută din ceea ce observăm și nu din exterior.

Observ șantajul emoțional și/sau comportamental care constrânge libertatea copilului și îi lasă un mare mister față de ce tocmai a avut loc. Lipsa de explicație pe limbajul audienței schimbă nivelul comunicării și atunci ne adresăm de sus în jos, adică din turnul de cleștar al unor presupuse cunoștințe, prevăzut cu o ușă închisă pentru cei cu corpul încă în creștere.

Observ limitele abrupte, fără explicații, aplicate pentru un comportament care cu cinci minute mai înainte era permisibil. Nu e greu de imaginat reacția copilului și confuzia sa. Încă descopăr partea asta cu limitele am aflat tot mai multe de la conferința Otiliei Mantelers. Intenționez să revin cu un post complet pe subiect, căci îl consider extrem de important.

Observ lipsa de participare, copiii strigă, cheamă și vor să își implice părinții, dar răspunsurile lor întârzie. Prea prinși în conversații sau în gânduri reacționează numai în urma unor semnale codate de propria lor copilărie; pericol (sau construcția mentală a acestuia), zgomot etc. Copiii în tot acest timp sunt încă sub imperiul bucuriei, desigur își doresc conectare, de cele mai multe ori doar succintă. Preț de câteva secunde vor să reflecte în părinți noile lor abilități. Mulți din cei mari nici măcar nu își mai dau seamă că copiilor nu le scăpa nimic.

Observ vorbitul peste copil, în numele lui, tăind abrupt încercările lor de a se exprimă, de a-și găsi echilibrul în cuvinte. Oamenii mari păr deseori prinși de o grabă imaginară și atunci vorbesc mereu. Că un fel de subtitrare vocală pentru un film ce are loc în față lor, traduc în cuvinte orice, de la intenții până la gesturi, de la acțiune până la imobilizare…în așa fel încât deseori mă întreb, oare cum sunt eu pentru Sara?

La început o întrerupeam din activități presupunând nevoia ei de ajutor, acum „Saia (Sara) singuia (singură)” îmi arată stația unde cobor eu din automatismele proprii. Sara astăzi nici că pare foarte interesată de prezența mea. După ce finalizează ilustrarea noilor abilități se abandonează jocului cu partenerii disponibili. Mă cheamă doar pentru noi ilustrații sau propunerea de a schimbă locul de joacă (din toboganul gonflabil în trambulină sau viceversa). Dar mai privește câteodată scurt, mie mi se pare ca îmi zâmbește, după care se întoarce în universul copilăriei.

Așa că revin asupra mea, părinte, iubit, soț, etc, multiple identități pe care încerc să le întroduc într-una singură. Eu, cel conectat cu sinele profund, cel ce observă fără judecată și cel ce răspunde chemării de conexiune, cu copilul de lângă mine, cu cel din mine. Iubitor, responsabil și mai ales, atât de des cât pot susține acum, prezent. Așa că evită pe cât poți „bunele intenții” căci acestea doar te îndepărtează de sinele profund și te aruncă în labirintul minții superficiale, acolo unde gândurile sunt toate pe pilot automat.

25 octombrie 2016
Lumea lui „destul”

Ideea de a scrie despre „destul” mi-a venit de la o intersecție de gânduri personale cu gânduri ce nu-mi aparțin.

Ideea din spatele lui „destul” este relativ simplă și totuși aparent incredibil de complexă. Se referă la temerile noastre de adulți, sosesc în diferite culori atrăgătoare și sunt suficient de abile pentru a ne scoate din prezent.

De exemplu (în cazul părinților): mănâncă „destul” de mult?; este „destul” de bine stimulat/ă?; are „destule” activități afară?, etc.

Ideea din gândurile celuilalt era denumită „planeta frică”, făcea referință la universul unui copil de aproximativ 14-15 ani.
Intersecția s-a creat prin recunoașterea unor gânduri relativ similare, construite mental, în principal din proiecții cognitive, deci departe de a fi observații pertinente a celui/cele ce ni se află în grijă. Am realizat automatismul din spatele lor, ușurința și atractivitatea cu care sunt create pentru a ne cuceri și a ne rupe din ceea ce are loc de fapt în jurul nostru.

Întâmplarea a făcut să mă aflu în metrou, deci oportunitate amplă de a observă oamenii prinși sub imperiul unor astfel de proiecții. Mai târziu, același tip de comportament s-a regăsit și la locul de joacă, unde din ce în ce mai des observ înlocuirea părinților cu bunicii.

Cum am ajuns aici? Cum de ne-am rupt de prezent pentru a-l refuza și a ne refugia în proiecții? Ce ne aduc ele bun? Căci în afara atractivității temporare, temerile nu sunt reale… Da, uneori există pericole, face parte din procesul de descoperire și negociere cu universul, dar temerile nu sunt reale, nu aduc soluții, căci evenimentul presupus de acestea nu a avut loc și poate că nici nu va avea vreodată…

Lumea lui „destul” este amplă și una dintre rădăcini este conectată cu comparația, o falsă concurență cu cei din jur, dar foarte des întâlnită. Se regăsește în pseudo măsurători antropomorfice, copilul de lângă tine este „evaluat” și „apreciat” subiectiv, dar asta nu oprește apariția sfaturilor. Apare în compararea abilităților și deprinderilor manifestate la locul de joacă, copiii fiind inundați cu aprecieri sau admonestări în funcție de automatismele ce dețin controlul în acel moment. Încet alunecă către situația părinților și statutul social…etc.

Încă suficient de des mi se întâmplă și mie, nu să dau sfaturi sau să mă implic, dar să alunec în brațele lui „destul”. Și totuși, cu una din primele lecții învățate de la Tolle( Eckhart Tolle), mă întreb dacă respir și în acel moment atractivitatea lui „destul” se estompează și tot mai des acesta dispare. Încerc acum să îi dau un sens pozitiv întrebându-mă tot mai frecvent dacă sunt „destul” de prezent pentru a prinde și foșnetul de toamnă din mijlocul frunzelor ce se desprind din coroane.

„Tati uite” strigat de Sara mă readuce lângă ea cu aceeași forță, în cazul în care lumea lui „destul” mă mai invită să vizitez…voi cum va descurcați?

17 octombrie 2016
Mamaie Maiia (Maria)

Străbunica Sarei va avea în curând 87 de ani. A trecut timpul peste ea brăzdându-i chipul cu urmele sale, însă, în pofida trecerii, se înviorează la fiecare vizită a Sarei.

Copilărie în toată splendoarea ei, o punte între generații de care ne amintim cu bucuria primei zăpezi.

Mamaie Maiia (Maria) și căsuța sa au valențele copilăriei împlinite, locul în care Sara învață bucuria vieții în mai toate formele sale. Fiecare anotimp îi conferă Sarei o nouă poartă către cunoaștere și această are de fiecare data loc sub cortina zglobie a jocului neîngrădit, liber și asumat în libertatea sa.

Pentru că încurajăm explorarea independența, Sara se mișcă în deplină libertate, trecând în revistă mai toate animalele din curte.

Labus, mai sălbatic oleacă, s-a prins repede că e ceva cu ea și pentru că nu multă lume îi călca pragul, a răsturnat-o o data pe Sara cu toată bucuria lui.

Sara știe deja că nu toți „hamii” (cum numește ea cățeii) sunt foarte activi în ale socializării, dar la mamaie a plecat veselă în explorare, ignorând noroiul, dar și „hamul” parcat la un capăt de lanț.

Plăcerea ei cea mai mare rămâne însă hrănirea păsăretului. Așa că la fiecare vizită, înarmată cu grăunte sau pâine, pleacă la întâlnirea cu micul stol. Cocoșul încă îi da de furcă și mai aproape de fiecare data îi fură pâinea din mână, forțând un „heeei” alungit și apăsat drept reacție.

După somnul de prânz, Sara și tata pleacă în zăvoi, acolo unde un cu totul altfel de univers așteaptă să își dezvăluie straiele sezonului. Îmbrățișările de copac, privitul cerului și ascultarea frunzișului din coroanele dezmierdate de vânt, fac parte din acompaniamentul experienței. Sara întreabă atunci când nu își găsește singură răspuns, sau se pierde în explorare, pășind curioasă peste poteci.

Viața la țara are bucuria să, precum și multitudinea de calități aferente, de aceea cu greu îmi pot imagina un spațiu mai potrivit copilăriei.

Orașul și zumzetul sau asurzitor oferă doar răspunsuri superficiale unor întrebări ce de multe ori nu apucă a fi întrebate. Deconectarea de natură, zgomotul și agitația constanta ne împiedică să ne simțim pe noi înșine, darămite conexiuni cu ceea ce este.

Mamaia Maiia a învățat să accepte modul nostru diferit de a o crește pe Sara și s-a adaptat cu rapiditate. „Sara pot să te pup?” poate fi adresat acum fără așteptări, căci Sara oricum se bucură de căldura umană și mai ales de iubirea ce izvorăște dintr-un suflet „înțelepțit” de trecerea a 86 de primăveri.

Copiii au nevoie de o astfel de libertate, au nevoie să se simtă nestingheriți și să exploreze fiecare cotlon, chiar dacă petele de pe haine se adună rapid. Modernitatea a creat soluții și pentru asta și, totuși, cea mai frecventă atenționare la locurile de joacă rămâne: „să nu te murdărești”. Hainele Sarei sunt pline de urme, fie ale cocoșului ce i-a furat pâinea din mână, fie ale rostogolului provocat de Labus. În pofida urmelor ele strălucesc sub lumina zâmbetului adus de bucuria explorării nestingherite în curtea la Mamaie Maiia.

10 octombrie 2016
Sara, ești în siguranță cu tata!

-Atenție, acolo NU…nu, nici acolo!

Independența se construiește prin încredere. Mai întâi noi ca părinți să ne încredem în noi, cu încrederea această să ne încredem în copiii noștri și ei se vor încrede în ei.

Copilul are nevoie de spațiu, de libertate și nu de indicații care oricum mai mult ne vin din condiționări decât din prezentă. Dincolo de temerile noastre se află iceberg-ul comportamentului automat, așa că deseori interdicțiile, constrângerile și dorință de control vine mai degrabă din această zonă decât din conștientă momentului sau din iubire.

Când eram mic eram copilul cel mai comod din cartier, dolofan de la ședere și lectură, mă urneam numai dacă ceva era cu adevărat interesant. Eram mai degrabă un observator, fascinat de tot ce mișcă, atâta vreme cât nu trebuia să mă mișc eu. Pe măsură ce am crescut lucrurile au început să se schimbe și m-am metamorfozat în maimuță. Mă urcam pe orice, natural sau artificial, încercam orice ascensiune, doar că mai și cădeam…des și „de sus”… Șezutul meu la lectură își arată în acea perioadă costul în îndemânarea mea…și era scump.

Astăzi, memoria repetatelor mele încercări cu forța gravitației își arată un altfel de cost…în teamă. Nu că aș cădea eu, ci…Sara, care se pare că o moștenește pe Gabriela în mobilitate și abilitate.

Se mai oprește și pentru a observa, însă puțin, doar pentru a învață o tehnică nouă, după care începe imediat să o aplice.

Și uite așa, în față blocului, Sara a descoperit cum se poate cățăra pe scări pentru a ajunge pe o platformă înaltă, echipată la capete cu tobogane. Minunat îmi zic, iaca ce repede învață, mustăcind cu bucurie pentru noile sale abilități.

Și da, îmi era teamă și mai și interveneam, dar știam cât de important este pentru ea să facă singură, așa că redeveneam rapid observator.

Într-o astfel de zi a escaladei, Sara a decis că viteza este un element nou, demn de interesul său, așa că nu numai că se cățăra cu rapiditate dar se și lansa în fugă pe platformă de lemn ridicată la 2 metri deasupra solului. Numai că viteză are și costul sau. Sara, lansată în cursă pe platforma de lemn a ratat cu totul frânarea la capătul ei și a părăsit câmpul meu vizual pentru a ateriza direct pe pământ.

Este uluitor câtă informație poți procesa în fracțiuni de secundă, câte proiecții mentale îți trec pe ecranele din cap…în același timp în care tu alergi către copilul tău căzut de la înălțime.

Ei bine, da, uneori temerile prind viață, Sara a căzut iar eu alergam către ea.

Am luat-o în brațe în timp ce ea plângea. Printre hohote și mângâieri i-am trecut în revistă întregul corp, asigurându-mă că totul e ok.

A plâns o vreme în brațele mele, după care s-a liniștit și s-a cuibărit. În tot acest timp îi ascultăm suspinele și îi șopteam că sunt acolo, cu ea, pentru ea. Printre cuvintele ce îmi ieșeau i-am spus și:-Sara e în siguranță cu tata.

Brusc s-a oprit din plâns, m-a privit în ochi și mi-a replicat:

-Nu, Saia (Sara) nu e în siguianta cu tata”, după care și-a lăsat căpșorul pe umărul meu și a continuat plânsul.

Dincolo de teamă este încrederea, în ceea ce este așa cum este, în sine, în cei din jur…

Temerile noastre sunt de cele mai multe ori, simple ori laborioase proiecții ale unor posibile pericole, doar că proiecțiile prind controlul destul de rapid. Ține de noi să ieșim din proiecții și să ne concentrăm pe ceea ce este, așa cum este. Sara a căzut și probabil va mai avea oportunitatea în preajmă mea. Ține de mine să nu dau curs temerii, Sara e în siguranță cu tata, nu însă și cu temerile lui.

P.S. Gabriela nu are temerile mele, cu ea Sara nu a căzut niciodată, în schimb cu mine au existat 3 astfel de aterizări până acum, coincidența nu-i așa? 🙂

Sara: 2 ani si cinci luni

3 octombrie 2016