Categorie: Prin ochii mei
-
Nu știu ce am făcut bine ca să merit toate astea…
Spuneam această frază destul de frecvent și o făceam drept o formă de apreciere pentru experiențele generoase care mi-au colorat viața. Nu au venit toate odată și nici nu am fost mereu conștient de darurile existenței mele pe acest bulgăre călător prin univers. Multă vreme, asemenea lui, am gravitat în jurul propriei axe, încercând în felul meu, deseori stângaci, să aduc lumina și înțelegere acolo unde credeam eu că este nevoie.
Undeva, în jurul vârstei de 13 ani am avut prima mea mare conștientizare despre viața ce va fi să fie. Fără a ști de ce sau cum, eram convins că firul meu mă va îndepărta fizic de casă și de țara. Cum însă la aceea vreme comunismul era în floare și ușile toate închise, nu am vorbit despre asta. Mai târziu, ’89 m-a prins cu febrilitatea evenimentelor sale, iar ’90 m-a scos la drumul mare ce ducea către occident.
Au urmat ani de pribegie împănați cu experiențe multiple și încărcați cu un înțeles pe care aveam să îl percep mult mai târziu. Am traversat continente căutând ceea ce se află mereu în mine, dar la vremea aceea căutând numai în afara mea îmi era dificil să îmi percep interiorul. Anii au trecut și mi-au lăsat cadouri multiple, precum și teme…dar încă aveam pași de făcut către interior pentru a putea aduce sens și către exterior. Timpul s-a perindat și, făr’ de planificare, m-am trezit într-o nouă viață, unde de asta data focusul începea din lăuntrul meu și se revarsa în afară.
În acest nou univers și prin aceste noi experiențe mi-am cunoscut soția și calea mea a devenit mai clară și mai puțin impulsivă. Mai târziu, în timp ce îmi asistam soția la nașterea Sarei, aveam să îi întâlnesc și prima privire către marele univers, iar prima persoană asupra cărei s-au oprit ochii Sarei eram chiar eu. Și încet, dar mereu tot mai siguri, pașii mei mă conduceau Hai Hui prin experiență Taticiei. Dar nu numai. Mă duceau către mine pentru a mă deschide către cei din jurul meu.
Încă nu știu ce am făcut bine pentru a merita toate acestea, dar acum simt că întrebarea nici nu își mai cere obolul prin răspuns. Poteca vieții mele nu este nici unică și nici specială, cu toții suntem definiți prin frumos și profunzime, însă nu pentru toți această cale este și clară. Și uite așa, unul câte unul și fiecare în felul sau, decidem la un moment dat să prindem în mână firul clipei ce ne definește că oameni…și începem prin a ne dori să fim mai buni. De asta data nu doar demonstrativ pentru universul exterior, ci mai degrabă contemplativ, cu o ocheadă profundă către interiorul fiecăruia dintre noi care, fără să își propună implicit asta, ne unește pe toți.
Astăzi sunt încă pe poteca mea interioară și simt cum această mă leagă cu tot ceea ce este. Acum încep să înțeleg cum „a te schimbă pe tine, schimbă lumea din jurul tău”. Pașii mei nu sunt nici unici și nici prinși de sfera vreunui „special”, dar devin tot mai siguri în această mare hoinăreală care este pentru mine Hai Hui în Taticie, și tot mai mult Hai Hui în Univers.
-
Joaca’n joacă
Unforgetable…, mai țineți minte Nat King Cole? Am plecat de la el pentru că realizez că noi, drept părinți, suntem exact asta; de neuitat. Ceea ce poate însemna fie pozitiv, fie nu. Însă voi rămâne în sfera pozitivă. Privesc în spate, părinții mei sunt de neuitat, ai Gabrielei la fel…și realizez că ne îndreptăm către același atribut…și atunci mă întreb…și dacă pigmentăm „de neuitat” cu foarte multă joacă?
Am plecat de la el pentru că realizez că noi, drept părinți, suntem exact asta; de neuitat. Ceea ce poate însemna fie pozitiv, fie nu. Însă voi rămâne în sfera pozitivă. Privesc în spate, părinții mei sunt de neuitat, ai Gabrielei la fel…și realizez că ne îndreptăm către același atribut…și atunci mă întreb…și dacă pigmentăm „de neuitat” cu foarte multă joacă?
Probabil că orice tată este preocupat, la un moment dat, de joacă. Atât joacă cu copilul de lângă el, cât și cu cel din el. Așa că nici eu nu fac excepție și trebuie să recunosc că deseori mă regăseam în pană de inspirație și blocaj. Atunci când un astfel de blocaj intervenea, o lăsam pe Sara să decidă iar decizia ei se manifesta în funcție de vârstă și inspirația din acel moment.
Când însă mă regăseam sub aura inspirației ideile curgeau, așa că m-am gândit să redau o parte dintre ele, mai ales că pentru noi doi, Sara și cu mine, joaca ne-a plantat ditamai zâmbete pe chipuri. Am să abordez situațional jocurile „inventate” de noi, astfel încât, dacă vi se potrivesc și vouă, să le puteți utiliza în funcție de context. Fiecare joc va avea propriul sau articol, încerc astfel să abordez cât mai detaliat elementele importante ale momentului.
Jocul „Stop și Gata”
Ideea mi-a venit împachetată în observația că Sara a început să manifeste nevoia de control în dinamica interacțiunii dintre noi. Această nevoie se manifesta atât prin dorința unui anumit tip de acțiune cât și a modului în care această avea loc. Așa că, plecând de la ideea de „rough play” (zbenguială pur și simplu) am introdus mecanismul Stop, care odată rostit îmi provoca mie o „înghețare” totală (adică nu mă mai mișc deloc). Aceasta îi permitea Sarei să scape din înlănțuirea brațelor mele și să dispară din cameră, căci eu eram blocat prin Stop. De îndată ce Sara se afla în „siguranța” distanței, cuvântul „Gata”, îmi reda libertatea mișcării. Astfel, îmi reluăm mișcarea plecând din starea în care mă aflăm atunci când Sara a spus Stop și descopeream mirat și teatral dispariția ei.
Jocul acesta a început de ceva vreme, pe când Sara experimenta vorbirea cu ajutorul unui singur cuvânt odată. Pe măsură ce Sara evolua, elemente noi au apărut, fără însă să modifice dimensiunea control a acțiunii de care ea se bucură. Astfel, pentru că se dezvoltase deja gustul escaladei, o prindeam pe Sara în brațe în așa fel încât evadarea prin Stop să conțină escalade și salturi de la mici înălțimi. Chicotele și râsetele zglobii ce umpleau casa în momentele astea erau pentru noi măsura succesului exercițiilor, atât în sfera ludică cât și a mobilității și controlului.
Stop și Gata este un punct de început în dinamica dintre tata și copil, un loc al diferenței de abordare între jocul copilului și mama. Are inclus în el “rough play”-ul (hârjoană) essential dezvoltărilor fizice sic el mai important vine cu un mecanism de control important pentru copil. Îi este suficient de dificil să se supune diverselor bariere ce îi apar pe scara evoluției personale. Aici însă copilul va face uz cu chibzuială ludică de mecanismele oferite. Și va rog să mă credeți că niciodată Sara nu a “abuzat” controlul temporar, ba dimpotrivă. Și-a dezvoltat, prin joc, elemente noi, care să îi convină etapei pe care tocmai o traversează.
Jocul a început în jurul vârstei de 1 an și șase luni – inițial a avut menirea să îi permită Sarei să oprească adresările mele într-o altă limbă(îi vorbeam în Engleză și în Franceză, iar cu ajutorul lui Stop Sara mă putea opri).
-
La câteva click-uri distanță…de emoție
Recunoșteam în articolul precedent că erez și pentru a fi consecvent pe filonul recunoașterilor, am să elaborez în continuare. Vă spuneam că ultima perioadă a adus schimbări în dinamica familiei, implicit în relația cu Sara. Facem mereu împreună toți pașii premergători schimbărilor, aceasta însemnând că anunțăm schimbarea, discutăm despre ceea ce urmează și încercăm să abordăm fiecare pas prin prisma pozitivului.
Un astfel de „pozitiv” ar fi fost posibilitatea contactului prin mediile virtuale atunci când eu eram la câteva mii de km distanță, contact care chipurile ar fi adus o oarecare conexiune între mine și cele două zâne. Probabil că ați remarcat ghilimelele atribuite ultimului cuvânt „pozitiv”. Ei bine, ele se află acolo pentru a-mi reaminti relativitatea acestuia în funcție de context și audiență. Pentru mine, conexiunea online a însemnat o cale de a-mi ostoi dorul, similar și pentru Gabriela, dar diferit pt Sara.
Sara a reacționat intodeauna altfel, atunci când eram conectați online, iar ceea ce este notabil încă de la început este că aceste conexiuni virtuale au fost intodeauna intențiile noastre, nu ale Sarei. O întrebăm dacă vrea, iniția Gabriela sau eu, dar ea nu a manifestat dorință proprie de a ne conecta online.
Acum trebuie să vă spun că Sara cunoaște modul virtual de comunicare, îi este familiar și a mai fost folosit de noi în diferite ocazii, însă rar. Ar fi fost deci natural să îi permitem să deschidă singură ușa online, însă nu am făcut-o.
Sara, în momentele noastre de comunicare virtuală, era mai mult absența. Fie își continua jocul sau dispărea deseori din cadru, fie își manifesta „dorința” de comunicare, ieșind voit din cadru și comunicând numai prin răspunsuri la întrebările mele. Este foarte probabil ca pentru ea să fi fost mai bine să îi fi lăsat alegerea să inițieze și să manifeste ea dorința de comunicare. Și această pentru că, noi adulții, avem o înțelegere limitată față de universul emoțional pe care îl traversează copilul, atât în absența celui drag cât și în prezența virtuală.
Evident că această observație este doar atât, o observație și nu un adevăr universal. Totuși, consider importantă tema de gândire în așa fel încât intențiile noastre pozitive să nu paveze neapărat o cale nefericită prin alegeri. Așa că, împreună cu Gabriela, am decis că poteca cea mai sigură este aceea a alegerii. Ca atare Sara va decide când și cum ne vom conecta atunci când distanța o cere. Pentru noi, Gabriela și eu, subiectul s-a înfiripat natural, atât prin ceea ce am simțit cât și ceea ce am observat independent. Rezultatul discuției este prezent printre aceste rânduri și reflectă importanța ascultării, a comunicării și a observației prin prezența a ceea ce are loc.
-
La câteva cuvinte distanță…de emoție
Recunosc că greșesc, chiar suficient de des, fie că o fac prin acțiuni, fie prin cuvinte. În ultima vreme s-a întâmplat prin cuvinte. Dar în mod sigur vă întrebați ce înseamnă că greșesc și probabil față de cine. Ei bine față de Sara, față de Gabriela (căci ea va trebui să „administreze” rezultatul, acum când eu sunt plecat cu săptămâna).
Să vă explic mai în detaliu, în așa fel încât să vă ajute și pe voi în situații similare.
Despre acțiuni țesute din emoția trecutului am mai vorbit. Fie este vorba de propriile temeri față de momente ce sunt percepute prin prisma temerilor proiectate, fie prin întreruperi de activități date de automatisme, deci lipsă de prezența. De pildă Sara se joacă, singură sau cu mama, iar tata apare de nicăieri și îi întrerupe jocul, căci din păcate era atât de neatent și prins de el încât a lăsat cursul minții să întrerupă acțiunea ei. Sau, prea des dacă mă întrebați pe mine, mi se întâmplă să mă conectez la un eveniment trecut, să îl aduc în prezent și să o întrerup pe Sara din acțiunile sale.
Astfel de întreruperi și apariții bruște în peisajul jocului ludic rup cursivitatea acțiunilor și observațiilor pe care Sara le face singură. Este vremea independenței pentru ea și orice întrerupere duce la pierderea firului și se poate solda cu renunțare. Renunțare la a mai face „singuia”(singură) și implicit la a descoperi și înțelege prin propriile experiențe. Profesorul Colceag evocă lucrul acesta destul de des în conferințele și scrierile sale.
Cuvintele sunt alte căi prin care aduc confuzie și emoție în momente care oricum sunt încărcate prin context. Recent a trebuit să părăsesc țara pentru perioade de timp destul de lungi și, din păcate, frecvent. A fost prima scindare de amploare în relația mea cu Sara (la cei 3 ani proaspăt împliniți).
Un sprijin în comunicarea cu ea pe perioadele absenței a venit prin intermediul tehnologiei și a comunicarilor video live. Numai că, prins de propriile-mi gânduri și emoții, mi s-a întâmplat destul de des să aleg cuvinte ce aduc confuzie și emoție. Prins de absența conectării, foloseam „mai este puțin” fără însă a realiză că pentru Sara, puțin are deja un înțeles clar (de dimensiunea minutelor). Exemple sunt multiple, uzitam „sunt la ușă” (adică la ușa apartamentului în care locuiam), lucru ce se soldă cu fugă ei la ușa casei, sperând să îl regăsească pe tata…
Și uite așa, prin evitarea prezenței în aici și acum, ajungem să creăm oportunități pentru experiențe mai puțin plăcute și care au nevoie de adresare ulterioară. Cuvintele izvorâte în momentul conștient au curgeri line, se încarcă cu bucuria prezentului și reflectă ce simțim noi, ce simte cel de lângă noi. Atunci când ne pierdem în zgomotul automat al unei minți bombardate cu informații inutile suntem predispuși distanței. Chiar și distanței față de noi, nu numai față de interlocutorul nostru.
Dar ne revenim atunci când ne dăm seama cât de departe riscăm să alunecăm față de noi înșine. Când realizăm că până și copilul din noi își dorește o comunicare și conectare cu copilul de lângă noi.
-
D. Siegel Strategia Nr. 2 Numește pentru a stăpâni (emoția)
Strategia a doua, propusă de D. Siegel, pleacă de la aceeași nevoie de conexiune dintre părțile creierului. Dacă în prima strategie adultul se conectează emoțional cu ceea ce simte copilul, iar mai apoi redirecționează, cu a doua îl ajută să își numească emoțiile și să le înțeleagă. În timp, copiii vor învăța să se înțeleagă prin propriile emoții și să le comunice celor din jur.
D. Siegel ne dezvăluie mecanismele emoționale ce au loc în partea dreaptă a creierului și înțelesul adus de partea stânga a creierului, cele două părți aflate în colaborare aduc vindecare și înțelegere.
Încă observ cum atunci când un copil se lovește de ceva, unii adulți lovesc obiectul. Cumva, prin acest comportament, adultul îi atribuie obiectului responsabilitate pentru ceea ce tocmai a avut loc. Însă copiii au nevoie de ajutor ca să înțeleagă acțiuni și consecințe…de pildă privim pe unde mergem, sau mersul cu spatele are anumite riscuri, sau nu ai văzut piciorul de la mobilă și te-ai împiedicat.
Frica adulților față de crizele emoționale a condus la construcția multiplelor mecanisme de oprire a emoției și implicit a crizei, din păcate și a vindecării. Problema care se naște din această abordare este absența înțelegerii a ceea ce tocmai a avut loc.
Sara a descoperit mersul cu spatele, așa că, suficient de des, se lansează în explorarea pașilor în revers. Evident că deși nu avansează cu viteza luminii, pașii șovaielnici și reacțiile încete îi provoacă mici intersecții cu obiecte aflate în calea sa în revers. În astfel de momente, experiența Sarei se îmbogățește în textură, durerea îi semnalizează că sunt părți ale corpului nu tocmai bucuroase de experiență. Mai mult, frustrarea creată de această aparentă lipsă de abilitate îi complică peisajul emoțional, așa că din râsul născut din ludicul experienței, scot capul plânsul și lacrimile profunde. Ce am învățat eu până acum mă face să realizez că o astfel de experiență, abordată stângaci, poate conduce la renunțarea de a mai încerca, de a mai explora, de a se mai expune necunoscutului. Evident că mă preocupa siguranța Sarei, dar nu aș lăsa această preocupare să primeze nevoilor ei de independența și explorare. Așa că, îmbrățișați și uzi de lacrimi, povestim succesiunea evenimentelor ce ne-au condus aici, în „țara emoțiilor puternice” :).
Copiii au nevoie să „povestească” ceea ce a avut loc, în felul acesta învață să își identifice emoțiile și cum să se poarte în prezența lor, practic își construiesc legătura dintre cele două emisfere.
Numirea emoțiilor calmează activitatea din emisfera dreaptă, pentru că astfel copiii își înțeleg reacțiile. Ajutorul adus prin identificarea durerilor și temerilor conduce la micșorarea lor și prezervă dorința naturală de a-și explora universul perceput. Povestirile îi ajută pe copii să învețe consecințele acțiunilor și legăturile dintre emoția resimțită și eveniment, indiferent de natura lui.
Sara încă practică mersul cu spatele, mai nou și mersul cu ochii închiși. Dar în același timp își dezvoltă și abilități de orientare și memorie, așa că intersecțiile subite sunt tot mai rare. Atunci când însă au loc, ne luăm în brațe și ne scăldăm oleacă în lacrimi, povestind ceea ce tocmai a avut loc. Asta dacă nu e Gabriela cu noi, căci altfel povestea cea mai dulce are intodeauna loc în brațele ei de mamă.
-
„Nu ai de ce să îți faci griji”-cu Cristela Georgescu
Suntem doi adulți ale căror corpuri au atins deja maturitatea și un „adult”, care încă își aduce aminte cum funcționează „treaba asta cu corporalitatea” și al cărui corp este în creștere.
Noi trei suntem personaje active în propria noastră călătorie și eforturile noastre sunt concentrate pe aducerea și menținerea bucuriei de a fi în preajma noastră. Evident, aceasta deocamdată încă ne cere efort sporit și conștiență, efortul fiind direcționat pe multiple paliere menite să ne ajute în a fi mai buni, mai calzi, mai deschiși, mai bucuroși. Așa că, de fiecare data când se ivește câte o oportunitate de a fi prin preajma celor ce au deja experiență și o împărtășesc cu bucurie, ne ivim și noi deschiși către ocazia noilor experiențe și, mai ales, trăiri. O astfel de oportunitate este dată de intalinirile cu Cristela (Georgescu) și contribuțiile ei la un „om” mai bun, deci și la un „noi” mai bun. O face deschis, cald, blând și cu un zâmbet ce reflectă bucuria de a fi în acel moment, alături de alte ființe umane.
„Nu ai de ce să îți faci griji” este doar o denumire dată unei întâlniri. Întâlnire, însă, ce stabilește și concentrează abil și cu căldură, legătura dintre noi, ființele umane întrupate aici pe pământ, dintre percepțiile noastre, proiecțiile noastre despre aceste percepții și alegerile pe care le facem ulterior. Ușa larg deschisă de către sufletul Cristelei te lasă să privești viața în ochi de dincolo de…”griji”. Cineva spunea odată că: „pericolul poate fi ceva real însă frica este doar o proiecție mentală”.
Cristela ne spune că avem nevoie să acceptăm că frica și-a găsit casă în noi, ce putem face însă în plus este să înlocuim nevoia de control cu încrederea. Evident nu este vorba de trivial sau ignoranța, mai degrabă este vorba de ceea ce Eckhart (Tolle) numește: „acceptă ceea ce este așa cum este”; cu alte cuvinte nu ceda gândurilor automate, care oricum nu își au originea în Sursă ici în automatisme vechi. Privește-ți viața cu seninătate și bucurie, este ceea ce trăiești în „aici și acum” indiferent de miriadele de interpretări posibile.
Cuvintele Cristelei sunt izvorâte din experiență personală și din dorința de a se informa permanent, astfel încât de fiecare data când Cristela acumulează suficiente informații, le împărtășește cu oamenii din jur. Este adevărat că la conferințe locurile sunt limitate însă înainte de orice Cristela este prezentă online, comunică și informează iar cel mai important este că ne adduce aminte cât de importantă este comunitatea.
Nu mă voi hazarda în redarea sau discuția subiectelor abordate de către Cristela. Sunt sigur că pe parcursul timpului ea însăși va continua discuțiile prin intermediul blogului său. Vă pot spune însă că experiența prezenței în sala înțesată cu oameni deschiși a fost una profundă. Mă bucur că am fost acolo, mă bucur că tot acolo m-am regăsit cu oameni dragi, oameni buni pe care viața ți-i așterne pe poteca ta pentru că sigur ai ceva de învățat de la ei și din relația cu ei.
Cristela mi-a readus smerenia bucuriei de fi, aici și acum. Nu o pierdusem, însă trecând prin preajma ei am simțit cum devine tot mai puternică. Mă bucură că Sara și Gabriela au fost și ele alături. Împreună putem să lucrăm la noi înșine și cum spunea și Gandhi, putem schimba lumea schimbându-ne pe noi.
-
Copilărie călătoare!
Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți. Le place foarte mult să fie informați, incluși în planificare, pregătiți cu mult înainte de plecare. Noi am descoperit asta din timp, așa încât atunci când „munca mea” impunea deplasări, Sara știa de dinainte și în felul acesta sincopele din mica noastră rutină erau acceptate mai ușor.
Acum, când „Saia (Sara) e maie (mare)”, la cei 2 ani și 9 luni, este mult mai ușoară pregătirea. În primul rând pentru că am obișnuit-o astfel, am inclus-o în discuțiile premergătoare, i-am explicat ce va urma, cu ce vom călători, cât va dura, cu cine ne vom întâlni etc. În fine, avea acces complet la tot traseul. Ne-am uitat pe hărți împreună, am privit avioanele ce brăzdau cerul și pe măsură ce plecarea se apropia, ne bucuram împreună de ceea ce urma să aibă loc.Am întâlnit foarte des, în lecturile de specialitate, dar și pe la conferințele și cursurile la care am participat, informația despre cum copiii au nevoie de trei săptămâni ca se deschidă și să se acomodeze cu orice nouă locație. Va dați seama că vacanțele scurte și ieșirile de weekend, mai ales în absența pregătirii prealabile, tind către agitație. Plecările noastre nu au fost niciodată de trei săptămâni, dar pregătirile au ajutat-o pe Sara să își scurteze perioada de adaptare.
În ziua plecării Sara este deja încărcată cu ceea ce va urmă să se întâmple și pentru că nu existau mistere și mistificări, ne descria tocmai ea etapele, cu bucurie și entuziasm. Enumerarea mijloacelor de transport a fost o joacă, dar și felul ei de a ne arăta că a fost atentă, că știe ce se întâmplă. Așa că drumul cu taxiul până la aeroport a fost presărat cu veselie, pigmentat cu bucurie și curiozitate. Aeroportul a devenit un loc de joacă enorm, ce-i drept înțesat de reguli, dar totuși, când privești adulții din mijlocul zâmbetului copilăriei, lucrurile alunecă sinuos în lumea căldurii umane.Alfie Kohn își începe conferințele sale cu o istorioară anecdotică ce reflectă atitudinea societății în general, atunci când se regăsește blocată în mijloace de transport ce conțin și copii. Oamenii tind să privească copilăria din „sferele înalte” ale adultului și de cele mai multe ori uită prețul piperat pe care îl plătesc pentru aceasta. Uită bucuria spontană, zâmbetul, empatia și căldura, așa că dacă văd copii în avion expresiile tind să se schimbe…căci copiii…știți voi…
Pentru noi însă avionul a fost o nouă oportunitate de a explora prin joacă, peisajul ce se deschidea parcă chiar sub picioarele noastre. Este drept că Sara a ieșit din centură în timpul decolării însă nu aș fi împiedicat-o nici în ruptul capului, atât de mult a bucurat-o fereastra și universul ce alerga nebun pentru a rămâne în urmă. Și recunosc și că aterizarea a avut loc în parametri similari precum decolarea.Zborul a decurs minunat, și pentru că pregătirea a avut loc, Sara a fost partenerul de călătorie perfect. Am râs toți trei atunci când autobuzul a plecat de sub nasul nostru și am fost nevoiți să așteptăm „doar” 50 min pentru următorul, ne-am bucurat când următorul a sosit. Am râs pe peronul gării numărând trenurile și spunând mereu că „asta nu e pentru noi” și când în sfârșit cel potrivit a sosit, ne-am înghesuit cu bucurie în el găsind loc „chiar la fereastră”. Orele de somn obișnuite s-au dizolvat sub puternicile impresii ale noului, ale bucuriei regăsirii celor dragi, iar Sara a parcurs tot traseul sub semnul veseliei.
Sigur că schimbările aduc cu ele o tentă de disconfort în rutina ei, dar plânsul și râsul de descărcare și vindecare ajută foarte mult. În plus, prezența noastră, căldura celor dragi și „noul” pregătit din timp, i-au dat Sarei cheia către liniște, bucurie și siguranță. Există momente ce au particularitățile lor, momente ce reflectă nevoia de întoarcere la familiar și totuși, acestea cântăresc mai ușor decât o pană atunci când în talerul celălalt al balanței se află bucuria, căldura și prezența celor dragi.„Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți”…așa că tratați copiii precum egalii voștri, veți avea numai de câștigat 🙂
Detalii „tehnice”:Vârstă Sara: – 2 ani și 9 luni
Timing anunțare schimbare: – cu cât acordați mai mult timp adaptării cu atât mai bine. Cel puțin două săptămâni înainte de schimbare ar fi însă o demarcație importantă.
Frecvență anunț: – în fiecare zi, apelați la jocuri pentru a face informația mai plăcută. Includeți detalii cât mai reale, folosiți hărți, imagini etc.
-
Bunele intenții
Cred cu tot sufletul că toți oamenii sunt în esența buni. Ceea ce însă schimbă cursul în unii dintre aceștia sunt circumstanțele și lipsa de prezentă. Mai cred că toți părinții își iubesc copiii, prea mulți însă o fac așa cum au fost ei iubiți, iar asta uneori înseamnă lipsă de iubire.
Considerând obsesia umanității cu imortalitatea prin genealogie, mă uimește cât de inexistentă este pregătirea noastră umană dar și formală în a fi părinți. Astăzi putem accesa o multitudine de canale ce ne pot opri din inconștiență și totuși nu o facem, chiar dacă avem libertatea de a alege sau în profunzimea noastră simțim nevoia de a fi mai buni prin învățare specifică.Nu există cursuri formale, impuse, pentru viața de cuplu, pentru prietenie, pentru parințeala au aparut tot mai multe cursuri dar continuam sa facem ceea ce s-a ni făcut, iar din când în când apar valuri de trezire. O fi defect profesional, o fi obișnuință, cert este că observ, îmi observ propriul comportament, al Sarei, dar și el celor din jur.
Pe măsură ce avansez pe calea „taticiei conștiente” îmi dau seama cât de important este să păstrăm cel puțin două elemente ca parte constantă în A Fi.Prima este prezența, adică acea conștientă că ești acolo, lângă copilul tău. Prin ea îți primești toate informațiile de la copilul tău, eviți astfel proiecțiile mentale și diversele interpretări despre ceea ce are loc, subtitrări mentale ce apar datorită absenței, a pierderii prezentului în schimbul zgomotului mental.
A doua este informarea, atât despre „parințeala”, cât și despre etapele de dezvoltare ale copilului. Combinația informării cu prezența ne așează pe noi, părinții, exact acolo unde trebuie să fim, cel mai important efect fiind oprirea automatismelor comportamentale care sunt îngăduite, căci chipurile sunt ancorate în bune intenții.
Observ laudele și pedepsele. Primul meu gând este Alfie Kohn și condiționarea comportamentului, dar și stabilirea unor tipuri comportamentale situate între pedeapsă și recompensa. Evident că, trăind înconjurați de o astfel de practică, pare imposibil să eviți mimetismul, sau poate prin prezența, reacția noastră poate fi una născută din ceea ce observăm și nu din exterior.
Observ șantajul emoțional și/sau comportamental care constrânge libertatea copilului și îi lasă un mare mister față de ce tocmai a avut loc. Lipsa de explicație pe limbajul audienței schimbă nivelul comunicării și atunci ne adresăm de sus în jos, adică din turnul de cleștar al unor presupuse cunoștințe, prevăzut cu o ușă închisă pentru cei cu corpul încă în creștere.
Observ limitele abrupte, fără explicații, aplicate pentru un comportament care cu cinci minute mai înainte era permisibil. Nu e greu de imaginat reacția copilului și confuzia sa. Încă descopăr partea asta cu limitele am aflat tot mai multe de la conferința Otiliei Mantelers. Intenționez să revin cu un post complet pe subiect, căci îl consider extrem de important.
Observ lipsa de participare, copiii strigă, cheamă și vor să își implice părinții, dar răspunsurile lor întârzie. Prea prinși în conversații sau în gânduri reacționează numai în urma unor semnale codate de propria lor copilărie; pericol (sau construcția mentală a acestuia), zgomot etc. Copiii în tot acest timp sunt încă sub imperiul bucuriei, desigur își doresc conectare, de cele mai multe ori doar succintă. Preț de câteva secunde vor să reflecte în părinți noile lor abilități. Mulți din cei mari nici măcar nu își mai dau seamă că copiilor nu le scăpa nimic.
Observ vorbitul peste copil, în numele lui, tăind abrupt încercările lor de a se exprimă, de a-și găsi echilibrul în cuvinte. Oamenii mari păr deseori prinși de o grabă imaginară și atunci vorbesc mereu. Că un fel de subtitrare vocală pentru un film ce are loc în față lor, traduc în cuvinte orice, de la intenții până la gesturi, de la acțiune până la imobilizare…în așa fel încât deseori mă întreb, oare cum sunt eu pentru Sara?
La început o întrerupeam din activități presupunând nevoia ei de ajutor, acum „Saia (Sara) singuia (singură)” îmi arată stația unde cobor eu din automatismele proprii. Sara astăzi nici că pare foarte interesată de prezența mea. După ce finalizează ilustrarea noilor abilități se abandonează jocului cu partenerii disponibili. Mă cheamă doar pentru noi ilustrații sau propunerea de a schimbă locul de joacă (din toboganul gonflabil în trambulină sau viceversa). Dar mai privește câteodată scurt, mie mi se pare ca îmi zâmbește, după care se întoarce în universul copilăriei.
Așa că revin asupra mea, părinte, iubit, soț, etc, multiple identități pe care încerc să le întroduc într-una singură. Eu, cel conectat cu sinele profund, cel ce observă fără judecată și cel ce răspunde chemării de conexiune, cu copilul de lângă mine, cu cel din mine. Iubitor, responsabil și mai ales, atât de des cât pot susține acum, prezent. Așa că evită pe cât poți „bunele intenții” căci acestea doar te îndepărtează de sinele profund și te aruncă în labirintul minții superficiale, acolo unde gândurile sunt toate pe pilot automat.
