Categorie: Haioase

Mamaie Maiia (Maria)

Străbunica Sarei va avea în curând 87 de ani. A trecut timpul peste ea brăzdându-i chipul cu urmele sale, însă, în pofida trecerii, se înviorează la fiecare vizită a Sarei.

Copilărie în toată splendoarea ei, o punte între generații de care ne amintim cu bucuria primei zăpezi.

Mamaie Maiia (Maria) și căsuța sa au valențele copilăriei împlinite, locul în care Sara învață bucuria vieții în mai toate formele sale. Fiecare anotimp îi conferă Sarei o nouă poartă către cunoaștere și această are de fiecare data loc sub cortina zglobie a jocului neîngrădit, liber și asumat în libertatea sa.

Pentru că încurajăm explorarea independența, Sara se mișcă în deplină libertate, trecând în revistă mai toate animalele din curte.

Labus, mai sălbatic oleacă, s-a prins repede că e ceva cu ea și pentru că nu multă lume îi călca pragul, a răsturnat-o o data pe Sara cu toată bucuria lui.

Sara știe deja că nu toți „hamii” (cum numește ea cățeii) sunt foarte activi în ale socializării, dar la mamaie a plecat veselă în explorare, ignorând noroiul, dar și „hamul” parcat la un capăt de lanț.

Plăcerea ei cea mai mare rămâne însă hrănirea păsăretului. Așa că la fiecare vizită, înarmată cu grăunte sau pâine, pleacă la întâlnirea cu micul stol. Cocoșul încă îi da de furcă și mai aproape de fiecare data îi fură pâinea din mână, forțând un „heeei” alungit și apăsat drept reacție.

După somnul de prânz, Sara și tata pleacă în zăvoi, acolo unde un cu totul altfel de univers așteaptă să își dezvăluie straiele sezonului. Îmbrățișările de copac, privitul cerului și ascultarea frunzișului din coroanele dezmierdate de vânt, fac parte din acompaniamentul experienței. Sara întreabă atunci când nu își găsește singură răspuns, sau se pierde în explorare, pășind curioasă peste poteci.

Viața la țara are bucuria să, precum și multitudinea de calități aferente, de aceea cu greu îmi pot imagina un spațiu mai potrivit copilăriei.

Orașul și zumzetul sau asurzitor oferă doar răspunsuri superficiale unor întrebări ce de multe ori nu apucă a fi întrebate. Deconectarea de natură, zgomotul și agitația constanta ne împiedică să ne simțim pe noi înșine, darămite conexiuni cu ceea ce este.

Mamaia Maiia a învățat să accepte modul nostru diferit de a o crește pe Sara și s-a adaptat cu rapiditate. „Sara pot să te pup?” poate fi adresat acum fără așteptări, căci Sara oricum se bucură de căldura umană și mai ales de iubirea ce izvorăște dintr-un suflet „înțelepțit” de trecerea a 86 de primăveri.

Copiii au nevoie de o astfel de libertate, au nevoie să se simtă nestingheriți și să exploreze fiecare cotlon, chiar dacă petele de pe haine se adună rapid. Modernitatea a creat soluții și pentru asta și, totuși, cea mai frecventă atenționare la locurile de joacă rămâne: „să nu te murdărești”. Hainele Sarei sunt pline de urme, fie ale cocoșului ce i-a furat pâinea din mână, fie ale rostogolului provocat de Labus. În pofida urmelor ele strălucesc sub lumina zâmbetului adus de bucuria explorării nestingherite în curtea la Mamaie Maiia.

10 octombrie 2016
Țară, țară vrem ostași,

Nu știu cât de familiar este jocul acesta pentru toate generațiile de părinți, eu l-am prins și se pare că și-a găsit loc și în timpul prezentei generații.

Se întâmplă să vizităm destul de des părculețul de lângă o școală (aparent bine percepută la nivel social). Într-una din astfel de vizite Sara a avut parte de o mică demonstrație a jocului.

Era probabil în perioada „școlii altfel” judecând după ținutele profesoarelor dar și după absența uniformelor. Câteva clase de copii au luat cu asalt locul de joacă, s-au împărțit pe grupulețe și da-i la joacă.

Un grup de băieți a devenit brusc interesat de demontarea aparaturii de joacă și pentru că nu existau unelte atunci uzitau ce le era mai la îndemână. Astfel o bancă a renunțat bucuroasă la câteva din scândurile sale pentru a le dona jocului de-a pârghia. Scândura era înfiptă printre elementele jocurilor instalate în așa fel încât dezasamblarea să aibă loc în pocnete și strigăte de biruința.

Mai spre centrul zonei, un grup de băieți și fete jucau „țară țară vrem ostași”. Însă nu oricum căci grupul era mixt și băieții erau prinși în ale lor…adică, posedau un fel de etajeră pentru a ilustra forța de care corpurile lor încă mici era capabilă. Și jocul era plin de chicoteli (la băieți) și teamă la fete, căci acestea erau pur și simplu spulberate de forța greutății corpurilor lansate cu viteză pe brațele lor firave. Se lăsa cu căzături și tăvăleli, cu vânătăi și ciufuleli, cu lacrimi și încercări de a negocia cu băieții dinamica jocului.

Mai departe grupul de băieți auto-responsabilizati cu demontarea parcului, au demarat o acțiune cu valențe istorice. Își imaginau acum că retrăiesc trecutul nostru belicos și se trosneau prietenește cu scândurile sau orice alt element utilizabil dar care nu era fixat de ceva.

Atmosfera caldă a copilăriei era în plină desfășurare, convingând mai multe mame localnice și copiii acestora să elibereze zona în pripă. În tot acest timp Sara explora leagănul și privea din când în când aterizările în grup ale fetelor. Totul relativ calm până când un „strămoș” plin de credință a intrat, înarmat și explorând limitele maxime ale corzilor vocale din dotare, în spațiul intim al Sarei, trezind astfel în mine toate instinctele posibile…așa că am decis că e momentul să pun Stop.

Grupul de profesoare era ușor de reperat după norul dens de fum ce le înconjura zona. Discursul meu a trecut în revistă distrugerea dar și pericolul, ilustrând aterizările forțate ale fetelor dar și strigătele de bătălie ale belicosilor noștri strămoși. Am fost ascultat cu blândețe și înclinații afirmative din cap, au trecut în revistă rapid mai toate prejudecățile despre diferențele dintre sexe numai pentru a se întoarce rapid la recrearea norului dens ce dădea atmosferei un aer aparte.

Numai că una dintre „profe” a remarcat prezența telefonului și a celor câteva fotografii făcute. Brusc discuția a devenit interesată de prezența mea pentru că mai apoi să îi scape „să nu fie și asta vreun jurnalist”. Așa că au decis că copilăria și al sau „dolce far niente” a luat sfârșit…au tras semnalul de alarmă și s-au bulucit în clase. În urma lor, norul se risipea agale, aproape dotat cu un aer poetic.

Eu am rămas să strâng pungile golite de chimicale cu aparentă nutritivă încercând să îi explic Sarei intervenția mea. Sara, din înălțimea celor 2 ani și 3 luni, îmi explica cu bucurie:
-Fetiteie buuuf și buuuf, … și eiau tistee (și erau triste), iai băieții …uuuu și oauuu…și uuuu și buf. Tati, da’ aia eia joc?(era joc)

(Sara are 2 ani si 5 luni)

5 septembrie 2016
Sara, tu simți că te iubesc?

Recunosc că originalitatea întrebării nu îmi aparține. În fapt, Gabriela a adresat întrebarea Sarei și răspunsul ei m-a uimit.

Gabriela a realizat că acțiunile care pentru noi reprezintă declarații de iubire pot să nu fie interpretate astfel de către copil datorită lipsei de specific în comunicare. Cu alte cuvinte copiii noștri nu le integrează ca mesaje de iubire decât dacă îndeplinim un minim de condiții.

Prima ar fi conexiunea cu copilul, intrarea în lumea acestuia cu întreg evantaiul de conținut pe care această îl presupune. Copiii au nevoie de eventuale traduceri uneori, altfel acțiunile noastre pot curge în jurul lor fără vreun impact notabil.

A două condiție este contactul fizic. La aproape fiecarea îmbrățișare Sara îmi arată aprecierea, dar și durata contactului dintre noi, căci o recentă etapă este aceea de „Saia este maie (mare), a chescut maaaaie acum” (a crescut mare acum), deci are control.

O a treia condiție, generată de prima, este observarea nevoii copilului în acel moment. Putem să rezolvăm și alte mici probleme, un ton nepotrivit sau vreun refuz anterior, însă conexiunea este cu „Aici și Acum”, iar din aceasta extragem nevoia curentă a copilului de lângă noi.

După ce am adresat și eu aceeași întrebare Sarei, răspunsul ei a fost copie fidelă răspunsului dat mamei:

-Nu!

Acesta a fost primit cu o tresasire în inimă, dar imediat urmat de o altă întrebare:

-Sara, ce poate face tata ca tu să simți că te iubesc?

Răspunsul ei din nou copie fidelă, a fost:

-O inimă maaaaie (mare).

Așa că am desenat împreună inimi mari și inimi mici, toate pentru a răspunde nevoii generate de conectarea dintre noi.

Mulțumesc, Otilia (Mantelers). Alături de alți părinți, la cursurile tale, am realizat importanța participării conectate la evoluția copilului de lângă noi și al celui din noi.

Mulțumesc Gabriela, iată un nou filon de taticie veselă descoperit prin tine.

16 august 2016
De-a Joaca-n ploaie

Încă îmi aduc aminte de zilele cu ploaie din copilărie. Când mă întorceam acasă, alături de cei doi frați ai mei, ne bucuram împreună de ploaia ce umplea rigola cu un șuvoi zglobiu, capabil să transporte orice ar fi fost dornic să plutească. Căutăm atunci bețișoare, cutii de chibrite, încropeam bărci din hârtie și le așezam pe șuvoiul vesel ce se întindea lângă bordură. Și ce noroc aveam, șuvoiul avea aceleași direcție ca și noi.

Apa, în general, ploaia și bălțile aduc culoare orașului și pigmentează cromatic și senzorial copilăria. Dacă răscolim cu grijă în memoriile noastre de adulți, mai mult ca sigur regăsim cel puțin o memorie plină de chicoteli, picioare ude si care include…cel puțin o baltă.

Nici astăzi, când copiii de ieri sunt părinții de azi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Ai nevoie de aproximativ aceleași ingrediente pentru a te umple de chicoteli: o baltă, un copil și imaginație…nu pentru noi părinții, ci pentru copil.

În căutările pe internet, draga mea soție a reușit să găsească echipamentul perfect pentru aventuri acvatice urbane. Așa au apărut în inventarul nostru vestimentar(al Sarei) atât “submarinul galben” (un fel de salopetă impermeabilă) cât și “crocodilul verde” (o pelerină verde, cu un crocodil pe ea…). Împreună cu cizmele de cauciuc, echipamentul oferă protecție aproape completă. Aproape…caci Sara adoră să sară, să tropăie și să alerge veselă prin bălțile orașului.

De fiecare dată când scoatem “submarinul” prin oraș, știm că ne vom distra, că vom alergă liberi prin fiecare baltă întâlnită în cale. Știm că vom sări cât mai sus pentru că stropii din aterizare să ajungă cât mai departe. Știm că vom râde vesel și puternic, cu chicoteli și strigăte spontane de bucurie, căci bălțile sunt un regat feeric în care lumea este cu susul în jos din care sar stropi din când în când.

De fiecare dată când scoatem “submarinul” prin oraș, dăm și o mână de ajutor adulților ce par oleacă necăjiți de ape. Chicotele, bucuria și ploaia de stropi ce pleacă de la pământ către cer, au o putere specială . Vedem zâmbetele reținute dar și pe cele curajoase, care mă abordează cu un: “bravo domle” bucuroși de spectacol. Sara îmi amintește cu fiecare pas, cu fiecare gest, despre simplitatea de fi. Îmi vorbește dincolo de cuvinte prin stări în care artificiile cognitivului nu își au rostul. Sara își trăiește prezentul în bucurie, fericire, iubire, așa cum noi, cei cu corpuri mari, din greu ne reamintim.

12 mai 2016
Ce ție nu-ți place altuia nu-i face…

Ar trebui să fie un principiu pe cât de ușor de reținut pe atât de ușor de aplicat.

Se întâmplă tot mai des să fiu nevoit să recurg la brațe întinse pentru a frâna abrupt efuziunile aparent afectoase ale participanților la traficul pedestru. Am citit “n” variante ale aceleași întâmplări (mamă cu copil la piept) și aproape fiecare “n” doamnă sau domn ce trece pe lângă, se simte îndreptățit să atingă copilul, numai pentru că va spune “ce copil frumos”.

Ei bine, faptul că ecuația este oarecum schimbată, în sensul că avem un tata cu copil la piept, nu pare să influențeze rata de efuziuni posibile de exprimat prin atingeri. Oamenii chiar par să creadă că dacă alunecă în extazul observației despre cât de frumos este copilul li se deschide calea către orice își doresc atunci.

Cea mai des întâlnită reacție, în cazul meu, pare să fie dorința de a obține o gratificație tactilă imediata…asa că își extind brațul. Sau, mai există și variante în care ei pot decide mai bine și mai sigur cât de îngrijit sau îmbrăcat sau echipat este copilul.

Evident că am încercat diverse căi de evitare, de la piruete bruște la opritul cu privirea (știți, când va încruntați în așa fel încât provocați cel puțin ezitarea). Ei bine nu, perseverența brațului întins este obsesivă. Acesta se îndreaptă direct către copil și mai pare și dotat cu propria sa personalitate și are un singur obiectiv clar: atinge copilul!

Ca o rachetă, brațul își urmărește ținta pe care, printr-un radar magic, nu o scapă din focus. De câteva luni însă, prin intermediul unui foarte drag prieten, am descoperit Aikido, iar sportul acesta mi-a adus acel plus de fluiditate în mișcarea necesară evitării, în felul acesta mă feresc să bruschez copilul prin manevrele de evitare. Iar pentru brațele cele mai insistente, tot Aikido mi-a adus o cale de a aminti articulațiilor că anumite mișcări pot provoca durere, nu mare, nici de lungă durată, însă suficientă pentru a atrage atenția asupra a ceea ce se întâmplă de fapt.
În plus, am observat că apucatul brusc al obrajilor de adulți și a te schimonosi către ei ingaimind “mumoaso/mumosule” nu provoacă o bucurie prea mare…este însă mult mai eficient în atingerea obiectivului: Ce ție nu-ți place, dragă coleg/ă de trafic pedestru…

12 mai 2016
Întâlnirea care nu a avut loc

-Vai, ce ai mai clescut, ce mai faci Dariusucul? Cum a fost iarna ta?

-Bineee faaac, am clescut, am făcut otita…la ambele ulechi, acum melg la gladi, glupa mica…si îmi place muult, tale muuuult. Dal tu, Vladuuut? Cum ești tu? Ai clescuuut și tu? Și tu gladi?

-Daaa, și și eu otitaa, și eu ambele ulechi, iar stânga de două oli…of salmanul…uf, uf…

Ei bine, dialogul de mai sus nu avut loc niciodată între copii și această nu pentru că nu și-ar fi dorit. Pur și simplu nu au avut loc de cele două bunici extrem de bucuroase să se revadă între ele. Însă cum lumea adulților este plină de mistere, cele două protagoniste nu și-au manifestat bucuria în mod direct…asa că am avut parte de “dialogul” de mai sus. Nici Vlad nici Darius nu au rostit vreun cuvânt.

Fetița mea, în vârstă de 2 ani și o luna, care privea scenă vădit siderată (fără însă a-și asumă că știe ce înseamnă siderat) a întins brațul către o bunica și a rostit:

-Vadut (Vlăduț), tati, mamaie e Vadut (Vlăduț)?

Am fost tentat să folosesc prilejul ca pe o oportunitate pentru a-i deschide ochii către sociologie și antropologie, pigmentată cu psihologie socială. Am fost tentat să îi fac această introducere în engleză, căci tot facem asta des și are la dispoziție “Gata” pentru a-mi semnaliza când interesul său lingvistic a scăzut brusc.

Dar nu am dat curs tentației, mai degrabă m-am decis să îi explic cum niciuna dintre cele două bunici nu erau nici Darius și nici Vlad. Am continuat demersul explicativ evocând cum, din păcate, noi ăștia cu corpuri mai mari care ne numim pompos adulți, vorbim deseori în locul copiilor și la fel de des de față cu copiii.

Minunile astea micuțe cu motorașe în formare sunt de fapt adulți în devenire și, dacă nu ne prindem repejor, s-ar putea să fim surprinși de capacitatea și predispoziția lor pentru „copy paste”(vezi clasa politica cu doctorate pentru eventuale traduceri)…mai ales de viteza cu care acest lucru are loc.

Așa că i-am spus fetiței mele că și eu mai am încă programate elemente de soft defectuos instalat, că și eu aș fi putut fi unul ce ignoră capacitatea de expresie a celor mici numai pentru că sunt chipurile mare. Dar lucrez la asta și încerc să opresc procesele automate cât de des reușesc eu.

Și dacă vreodată voi vorbi în numele ei, să mă oprească cu iubire și prezență, căci fata este acolo și tata își simte prezența lângă ea.

12 mai 2016
Nu

Dragi părinți – NU – ca termen nu există, el nu poartă sens în nicio comunicare cu copiii de până la o anumită vârstă.

Voi scrie mai amplu despre asta citând din cele descoperite de mine pe poteca evoluției mele de părinte.
Până atunci, am pregătit mai jos oleacă de hrană pentru gânduri. Ce urmează sunt doar câteva fraze, aparent inocente, ce trec pe lângă noi adulții fără să creeze vreo nevoie de analiză. “Pâna la urmă așa am fost crescuți și noi și uite ce bine suntem cu toții”. Nu aparțin unui singur părinte și acolo unde frazele sunt adresate aceluiași copil, paragraful semnalizează această. Numele au fost schimbate.

Cuvintele de mai jos nu sunt acuze, ele sunt doar observații a ceea ce se întâmplă de fapt cu noi, copiii noștri dar și in jurul nostru. Sper să ne dea constant de simțit căci această înseamnă să ne apropiem de noi înșine și de copilul pe care intenționam să îl îngrijim:

-Nu ai voie acolo!

-Ești în fustiță, păi e frumos?

-Nu, ăla e nisip, trebuie să te spăl pe urmă.

-Cati, nu auzi? Plecăm, eu m-am plictisit (bunica), Cati se întoarce și strecoară un Pa timid.

Daria se urcă încet, negociind cu grijă fiecare gest, fiecare schimbare de greutate…reușește și începe să se împingă…cade, evaluează situația și se avântă în aceeași dorința de explorare…mama intervine brusc: – Asta nu, ai căzut suficient! Îi ia tricicleta și se îndepărtează. Daria privește…

-Vrei acolo? Nu se poate, ești prea mică.

-Vrei sa te sui acolo? Ai să vezi că nu se poate.

-Nu se poate mamă, ești invers, nu se poate.

-Cam mare pentru tine asta, hai că te țin eu.

-De ce nu te ridici singur? Ești mare acum. (copilul are 14 luni, este ezitant și cere sprijin)

-Avem simțul proprietății noi dar suntem generoși (copilul are 12 luni)

-Nu așa ne jucăm, vrei să îți iau jucăria?

-Unde ai învățat să te porți așa? Este o fetiță lângă tine, nu vezi? (băiețelul are 11 luni)

– Ce ai mă, da’ ce ești lașă? (copilul are 16 luni)

10 minute de observare a adulților din zona de joaca a parcului Lia Manoliu.

Recunosc, în acest timp atenția mea nu fost 100% orientată către propriul meu copil.

12 mai 2016
Orice are un început…

La mine începutul este încă în dezbatere. Şi asta pentru că, fie îmi pun prea multe probleme, fie încerc să privesc din prea multe unghiuri. Acum realizez că încă nu am emis esenţialul, şi anume, Începutul la CE?

La “parinţeala” aş spune, la taticie. Îmi pare relevantă întrebarea căci a fi tată diferit are undeva ascuns un declanşator. Dacă găsim acel declanşator suficient de bun, ar putea însemna ca experienţă mea de tată să nu fie una atât de izolată şi exotică aşa cum o percep şi o trăiesc eu.

Deci începutul…sigur are legătură cu pregătirile din perioada gravidităţii, cu căutările despre o naştere altfel, un fel de întoarcere către început…şi da, probabil aţi ghicit…sigur a fost generat 100% de soţia mea!

Este extrem de important să recunosc asta căci dincolo de propriul meu bagaj “tehnic” (fiind şcolit ca antropolog şi sociolog), educaţia copilăriei mele m-a de-responsabilizat de implicarea paternă. Mesajul copilăriei mele, despre parinţeala, lăsa totul în grijă mamei. Culmea este că mama muncea la fel de mult, sau uneori mai mult, decât tata. Dar cultura spunea şi încă spune că mama trebuie să facă totul, ori noi acasă eram deja 4 copii, în grija unor tineri părinţi ce încă nu aveau 30 de ani.

Deci începutul are rădăcini în căutări, căutări la care am fost mai mult martor… Şi se înfiripează deja întrebarea naturală; Deci, până la urmă, ce este atât de diferit?

Conştientizarea, prezenţa momentului, care la mine poate a atins o coarda sensibilă atunci când mi-am moşit propriul copil. Ochii deschişi pentru prima dată în viaţă lor, mă priveau pe mine, direct, fără să mă vadă dar mă priveau… De acolo au început căutările mele, menţinerea calităţii de martor pentru căutările soţiei şi implicarea în orice mişcare ce reprezenta o opoziţie la status quo. Aceasta înseamnă lecturi, conferinţe, prezentări, grupuri de social media, live sau oricum, toate având că subiect “viaţă altfel” deci şi “parinţeala altfel”.

Atenţie însă căci dacă porneşti pe drumul acesta te vei trezi împotriva curentului. Într-adevăr rândurile „noastre” se îngroaşă în fiecare zi însă nu este uşor. Trebuie să citeşti, să participi, să te implici şi cred că cel mai important este să simţi şi să te contectezi, cu ţine, cu copilul din ţine şi copilul de lângă ţine…şi nu îţi uita soţia. De aici încolo vei regăsi gândurile mele, experienţele mele, lecturile mele, care toate împreună sper să te ajute să îţi fi alături, ţie şi familiei tale.

12 mai 2016
Toacă mică, toacă mare

De cele mai multe ori, de fapt, aproape de fiecare data când noi, tată și fiică pășim în urbe, ne orientăm pașii către parc. Oricare dintre parcurile urbane disponibile ne sunt țintă iar, după o consultare prealabilă și o decizie de comun acord, ne aventurăm afară. Deși avem și preferințe, încercam totuși să schimbăm peisajul. Nu prea des însă, pentru a nu scurtcircuita relația cu rutina, dar nici prea rar pentru a evita blocaje în destinații repetitive. În orice caz, cel mai des mergem către parc, iar când nu acolo ne duc pașii, atunci ne hazardăm prin urbanisme.

Într-una din aceste aventuri, am nimerit, total la întâmplare, în preajma bisericii Stavropoleos, la ceas de seară. Sara admira micile detalii ale universului, aplecată asupra lor, în timp ce acestea i se răsfirau la picioare. Eu îi eram alături răspunzând eventualelor întrebări, descoperind lumea prin ochii ei, încuviințând existența fiecărui mic detaliu prezentat de ea…”uite taatiii”.

Măicuțele mănăstirii își vedeau de treburi, trecând pe lângă noi, zâmbind și adresându-ne câteva cuvinte. La un moment dat, una dintre măicuțe și-a făcut apariția cu o toacă în mână. Sara a văzut imediat obiectul și a plecat în urmărirea lui.

Preț de câteva minute bune, măicuța a bătut toaca roată-n jurul bisericii, urmați de noi, discreți, dar suficient de vizibili. Am ascultat împreună sunetul lemnului lovit de mâna grijulie și smerită, iar la sfârșit Sara a întins mână direct către lemnul tocit, întrebându-se parcă cum de iese sunetul de acolo. Măicuța a zăbovit preț de câteva clipe, suficiente pentru a ne spune că aceasta este toaca mică, iar acolo sus, în turlă, este toaca mare…si urmează ca și aceasta să își facă auzit glasul.

Am ascultat fascinat, toaca mică, toaca mare, pe urmă clopotul, cu zâna-n brațe.

La plecare, în timp ce ne îndepărtăm de biserică ea își șoptea, ancorand în memorie noua sa experiență:

– Toaca mică, toaca maie (mare), acoio (acolo) sus…copotu(clopotul)…sus tula(sus in turlă).
Am uitat să îmi notez pe undeva ora la care acest frumos ritual începe, dar astfel a apărut o nouă destinație pe harta călătoriilor noastre din următoarele zile. După câteva încercări am reușit să ascultăm din nou ritualul, să urmăm discreți măicuța, pe măsură ce această făcea roată-n jurul bisericii, bătând la toaca mică.

Am așteptat toaca mare și clopotul și am plecat îmbrățișați către casă, unde ne aștepta mama și bineînțeles “chaaapcie (lapte matern)…buuun”…

Ca de fiecare dată, aventura noastră era împărtășită și cu mama, retrăirea fiind pigmentată cu sunetele zglobii și vesele.

Tati

12 mai 2016
Joacă şi Emoţie (citat din Otilia Mantelers)

Joacă – dicţionarul plasează termenul în sfera de activităţi specifice doar copilăriei şi aici începe problema vieţii noastre de adulţi. A spune despre joacă că aparţine trecutului fiecărui adult este să îl privezi pe acesta de fiecare posibilitate de a se “minuna” în faţa universului ce îl incojoara.

Noi, adulţii, tindem să trăim aşa, uităm să ne alimentăm imaginaţia sau să ne oprim preţ de o secundă măcar, pentru a ne minuna de tot ce ne înconjoară. Când şi dacă ne lăsăm prinşi de joc, timpul tinde să se oprească şi energia noastră se contopeşte cu aceea din jur, oamenii reacţionează altfel şi devin deschişi, stimulaţi parcă de trăirile noastre.

Un tătic ce se hlizeşte în metrou şi îşi poartă în braţe mândreţea de fetiţă de doi anişori, stârneşte curiozitate dar şi dorinţa de participare. Ferestrele metroului, devenite oglinzi pe măsură ce acesta alunecă în tuneluri, refllecta zâmbete ascunse, mijite la colţ de buze, dornice să explodeze în ras.

Îmi ţin zâna în braţe cu o singură mâna în timp ce cu braţul ce ne susţine pretind că alunec, că ne pierd pe amândoi acceleraţiei sau frânelor metroului. Recuperez echilibrul cu o mutră mirată de propria-mi reuşită şi asta stârneşte hohote şi chicoteli din partea zânei. Audienţa extinsă participa la spectacol, fiecare după cum îi permite personalitatea şi dispoziţia, unii chiar îmi oferă scaunul lor. Dar eu le refuz galanteria şi continui joaca cu a mea zână şi mă învârt în jurul barei de inox, în braţe cu dulcea povara ce nu îşi opreşte hohotul de fel.

“Tati parţ” spunea ea râzând şi eu simulez surprinderea dar aprob, “Da, parţ”. “Aco-o, Tu Parţ” spune ea arătând către propriul fund, Acolo spun eu…şi râsul continuă. În jurul meu oamenii cred că au înţeles însă nici nu contează. Ei zâmbesc, noi radem şi cu toţii suntem în ale veseliei. Numai eu şi zâna ştim că Tu este de fapt Eu şi pârţul mic a scăpat inocent pe tonul ludic al momentului.

19 aprilie 2016