HaiHuiInTaticie

Categorie: Serioase

Gânduri de tată

Suficient de des mă intersectez cu întrebarea: „De ce?” De ce scriu, de ce fac lucrurile altfel, de ce, de ce, de ce…
Evident că această primă întrebare este doar vârful unui „iceberg” al curiozităților diverse ce probează „nevoia” de discurs despre ce înseamnă să fii tată și cum practici această aparentă diferență. Discuțiile sunt multiple iar alegerile de stil țin de intimitatea fiecărui tată. Numitorul comun, însă, se regăsește în „izolarea” pe care o resimt uneori (acum tot mai rar) prin această practică.

Responsabilitatea creșterii celor mici este propagată în societate drept o zonă strict feminină. Tot mai mult însă, blogosfera (dar nu numai) începe să articuleze importanța tatălui și scoaterea lui din zona de „accesoriu” de tip „nice to have” și împins către „must have”, acolo unde este, de altfel, și locul său. Cât de pregătită este însă societatea, ei bine, asta descoperă orice tata implicat, în ieșirile sale cu copilul.

Cum se întâmplă lucrurl acesta ține de geografia urbană a fiecăruia, dar și de demografica atașată. Sunt însă câteva numitoare comune ce le observ. Vi le prezint în ordine aleatorie, dar sub auspicii ludice :).

1) vai ce fetiță frumoasă, e a dumneavoastră?
2) este frig afară, nu vedeți că îi este frig?
3) este prea gros îmbrăcată, nu vedeți că abia mișcă? (asta la doi pași de precedentul comentariu)
4) de ce nu o lăsați să meargă singură?
5) de ce nu o luați în brațe?
6) e cu capul gol, de ce nu îi puneți căciulă?

etc.

Dincolo de ludicul diverselor situații, ceea ce are de fapt loc este o poziționare socială față de „apariția” binomului tata-fiică/fiu, în preumblare prin urbe. Nu cred că reflect înapoi o imagine neajutorată, precum nu cred nici în pornirea de a „sprijini” pentru că este o reală nevoie. Observ însă tot mai mult această discrepanța comportamentală și aceasta nu face decât să îmi confirme că sunt pe drumul cel bun și nici izolat.

Tot mai mulți tați se implică activ alături de copiii lor, tot mai mulți scapă de rolul de spectator și se mută în cel de participant. Dacă la începutul drumului meu mă simțeam stingher în ieșirile mele cu Sara, acum mă simt sprijinit și ofer sprijin oricărui părinte pe care îl întâlnesc și care îl solicită. Primul sprijin este zâmbetul, reflectă bucuria mea de a fi, nu doar alături de Sara, ci alături de tot ceea ce este în jur. Al doilea este prezența în starea momentului, evitând tributul gândurilor automate și menținând atenția pe ceea ce este. După aceea, dacă apare schimbul de cuvinte, mă implic bucuros atâta vreme cât aceasta nu mă duce în proiecții mentale și mă menține în prezent.

Sara îmi este ghid și examinator, iar în ultima vreme cred că am fost un student bun, mă testează tot mai rar, acaparată fiind de propriile sale aripi. Le observ cum probează universul și mă păstrez zâmbitor, căci până la urmă, tată fiind, trebuie să țin ritmul schimbărilor.

5 aprilie 2017
Nu știu ce am făcut bine ca să merit toate astea…

Spuneam această frază destul de frecvent și o făceam drept o formă de apreciere pentru experiențele generoase care mi-au colorat viața. Nu au venit toate odată și nici nu am fost mereu conștient de darurile existenței mele pe acest bulgăre călător prin univers. Multă vreme, asemenea lui, am gravitat în jurul propriei axe, încercând în felul meu, deseori stângaci, să aduc lumina și înțelegere acolo unde credeam eu că este nevoie.

Undeva, în jurul vârstei de 13 ani am avut prima mea mare conștientizare despre viața ce va fi să fie. Fără a ști de ce sau cum, eram convins că firul meu mă va îndepărta fizic de casă și de țara. Cum însă la aceea vreme comunismul era în floare și ușile toate închise, nu am vorbit despre asta. Mai târziu, ’89 m-a prins cu febrilitatea evenimentelor sale, iar ’90 m-a scos la drumul mare ce ducea către occident.

Au urmat ani de pribegie împănați cu experiențe multiple și încărcați cu un înțeles pe care aveam să îl percep mult mai târziu. Am traversat continente căutând ceea ce se află mereu în mine, dar la vremea aceea căutând numai în afara mea îmi era dificil să îmi percep interiorul. Anii au trecut și mi-au lăsat cadouri multiple, precum și teme…dar încă aveam pași de făcut către interior pentru a putea aduce sens și către exterior. Timpul s-a perindat și, făr’ de planificare, m-am trezit într-o nouă viață, unde de asta data focusul începea din lăuntrul meu și se revarsa în afară.

În acest nou univers și prin aceste noi experiențe mi-am cunoscut soția și calea mea a devenit mai clară și mai puțin impulsivă. Mai târziu, în timp ce îmi asistam soția la nașterea Sarei, aveam să îi întâlnesc și prima privire către marele univers, iar prima persoană asupra cărei s-au oprit ochii Sarei eram chiar eu. Și încet, dar mereu tot mai siguri, pașii mei mă conduceau Hai Hui prin experiență Taticiei. Dar nu numai. Mă duceau către mine pentru a mă deschide către cei din jurul meu.

Încă nu știu ce am făcut bine pentru a merita toate acestea, dar acum simt că întrebarea nici nu își mai cere obolul prin răspuns. Poteca vieții mele nu este nici unică și nici specială, cu toții suntem definiți prin frumos și profunzime, însă nu pentru toți această cale este și clară. Și uite așa, unul câte unul și fiecare în felul sau, decidem la un moment dat să prindem în mână firul clipei ce ne definește că oameni…și începem prin a ne dori să fim mai buni. De asta data nu doar demonstrativ pentru universul exterior, ci mai degrabă contemplativ, cu o ocheadă profundă către interiorul fiecăruia dintre noi care, fără să își propună implicit asta, ne unește pe toți.

Astăzi sunt încă pe poteca mea interioară și simt cum această mă leagă cu tot ceea ce este. Acum încep să înțeleg cum „a te schimbă pe tine, schimbă lumea din jurul tău”. Pașii mei nu sunt nici unici și nici prinși de sfera vreunui „special”, dar devin tot mai siguri în această mare hoinăreală care este pentru mine Hai Hui în Taticie, și tot mai mult Hai Hui în Univers.

22 martie 2017
Articol tradus „Aha Parenting” Toddler la 2 ani (partea 2 din 2)
Planul de joaca pentru o copilarie amuzanta/ distractiva
1. Lasa-ti copilul sa fie in control la training-ul de olita
Cu totii ies din scutece mai devreme sau mai tarziu. Luptele cu copilul tau despre corpul sau nu le vei castiga niciodata. Antrenamentul la toaleta poate fi o experienta foarte „empowering” pentru copilul tau, un pas important catre independenta, dar depinde de reactia ta ca parinte. Daca copilul nu arata niciun interes in acest sens gaseste oportunitati pentru ca el sa fie in preajma copiilor ce folosesc toaleta si isi va dori foarte rapid sa ii imite.
1. Da la o parte lupa de putere
Nu ai nevoie sa ii dovedesti ca ai dreptate. Copilul tau incearca sa afirme ca este o persoana reala cu ceva putere in aceasta lume. Acest lucru este perfect normal. Lasa-ti copilul sa spuna Nu de fiecare data cand poti face acest lucru fara a compromite siguranta, sanatatea sau drepturile altor persoane. Te vei bucura sa afli ca daca crizele de furie sunt o exoresie a lipsei de putere, toddler-ii care simt o oarecare doza de control in viata lor au putine crize de furie.
1. Previne crizele de furie
In primul rand afla ca crizele de furie sunt normale pentru copiii de varsta asta. In aldoilea rand, pentru ca cele mai multe crize se intampla cand copiii sunt infometati sau obositi gandeste-te inainte. Hraneste-i si pune-i la somn, un program de somn ferm, reconectare cu tine, timp lejer, linistit, fara stimulare media – orice iti trebuie pentru a te calma si a te odihni – previn cele mai multe crize si readuc pe pamant/ impamantenesc copiii care aluneca.

Invata sa spui nu – tie insuti! Nu inghesui in program ultimul task (errand). Nu tari dupa tine un copil infometat pana la magazin. Fa ce poti si amana asta pana maine.
1. Foloseste joaca pentru a „administra” toddler-ul tau
Copiilor nu le place sa li se impuna comenzi mai mult decat iti place tie. Ceea ce iubesc ei este sa se joace. Vrei cooperare? Zboara-ti copilul pana la baie. Ajuta-l sa-si termine laptele pretinzand ca esti un catelus care iubeste laptele. Pune-ti copilul in scaunul de masina pretinzand ca esti stewardesa si te pregatesti de decolare. Concureaza-ti copilul cine ajunge primul la masina.
1. Nu lua personal
Copilul gau te va respinge cateodata sau iti va face rau intr-un fel sau altul. Nu o lua personal. Copilul tau invata cum sa-si moduleze furia. Aceasta este o oportunitate sa creasca si sa si invete in acelasi timp.
1. Prevede timp in programul tau pentru nevoile copilului sa exploreze lumea
Acesta este job-ul sau pana la urma, sa exploreze, sa experimenteze, sa invete. In felul acesta creierul sau se dezvolta. A-i grabi pe copii este unul dintre cele mai comune declansatoare la crize ce pot fi altfel evitate.
1. Cultiva empatia cu copilul tau.
Abilitatile sociale incep cu empatia. Copiii incep sa dezvolte empatie pentru altii (deci si abilitatea de a impartasi, de a nu lovi etc) pe masura ce ei insisi se simt intelesi.
1. Nu obliga copilul sa imparta.
Aceasta de fapt intarzie dezvoltarea abilitatii de a imparti! Copiii au nevoie sa se simta in siguranta in propria lor proprietate inainte de a putea imparti. Mai degraba introduce conceptul de a sta la rand („este randul Alinei sa foloseasca galeata, dupa aceea va fi randul tau”). Ajuta-ti copilul sa-si astepte randul cu empatie. Ajuta-ti copilul sa isi puna deoparte jucaria sa favorita inainte de vizita altui copil. Cand copilul imparte din bunatatea propriei sale inimi da-i putere sa faca aceasta alegere din nou prin observatii cu voce tare dere efectul acestei alegeri: ” Ia uite ce fericit e Mihai ca i-a venit randul sa se joace cu jucaria ta”.
1. Foloseste „disciplina” in functie de varsta.
Pentru copii de varsta asta aceasta inseamna limite empatice, informare, redirectionare si ajutor cu emotii. Cercetarile au comparat doua grupuri de toddleri care erau considerati a avea un comportament similar. Cercetatorii au observat copiii cand parintii ii lovesc. Copiiicare au fost loviti au avut un comportament mult mai grav un an mai tarziu decat copiii care nu au fost loviti. Chiar si a striga la copii (cearta) are un efect negativ si cauzeaza impietrirea emotiilor si necooperarea. La aceasta varsta incepe violenta: nu cumva iti inveti copiii ca aceasta inseamna dreptate?
1. Fii persoana ce vrei sa devina copilul tau.
Copiii invata sa interactioneze cu altii prin experimentarea relatiilor si mai apoi prin recrearea lor. Retine ca copilul tau invata ambele laturi ale relatiei in care se afla. Daca iti doresti ca acesta sa nu aiba crize de furie sa nu ai nici tu crize de furie fata de el. Daca tu ridici vocea la copil inveti copilul prin exemplu ca a ridica vocea e ok.
1. Elimina mediile electronice vizuale
Academia Americana de Pediatrie (AAP) recomanda ca copiii sub 2 ani sa nu se uite la TV sau video pentru ca au alte lucruri importante de dezvoltare de facut si pentru ca au un impact asupra dezvoltarii creierului. AAP recomanda ca copiii mai mari sa priveasca cel mult o ora sau doua pe zi de programe tv educationale si neviolente. Recomandam TV si filme numai pentru ocazii speciale. Stim ca vi s-a spus ca Sesame Street este bun pentru copii, dar cercetarile arata ca influenteaza negativ dezvoltarea creierului si reduce capacitatea de atentie. Incepe o dependenta o copiii care sunt mai sensibili la aceasta. Cand vor fi mai mari isi vor dori sa priveasca mai mult TV. Si inainte ca acestia sa devina mult mai mari te vei intreba de ce stau cu mana pe telecomanda in fata TV in loc sa citeasca o carte. Fara sa mai mentionam ca te-ai oprit deja din abilitatea de a-i monitoriza ce anume sa priveasca la TV in jurul varstei de 8 ani.
1. A manca este slujba copilului.
Tu aduci hrana sanatoasa. Copilul se hraneste singur. Pune un plastic sub scaunul inalt. Nu fi obsedat de cat mananca copilul. Fii fara grija, copiii nu se autoinfometeaza. Multi copii sunt prea preocupati in timpul zilei ca sa mai si manance suficient. Asa ca cer mancare la ora de somn. Asta poate sa conduca un parinte catre o criza, sau ea poate fi evitata daca Introduci o gustare in program – care de cele mai multe ori ii ajuta pe copii sa se calmeze si sa doarma mai bine. Daca te asiguri ca gustarea este sanatoasa elimini presiunea mesei de seara si te poti bucura mai mult langa copilul tau fara sa il fortezi sa manance. Poti combina cu povesti de noapte buna in caz ca nu ai suficient timp.
1. Uita despre stimularea creierului copilului tau prin invatarea alfabetului.
Munca intelectuala a toddler-ilor tine de explorare, observarea lumii, a vorbi si a fi ascultat, a fi acceptat, validat si luat in considerare. Autoadministrarea emotionala pune bazele pentru dezvoltarea intelectuala. Nu e niciodata prea devreme sa dezvolti iubire de carti dar aceasta nu se intampla prin invatarea alfabetului. Daca iti doresti ca copilul tau sa iubeaca lectura atunci citeste-i si spune-i povesti.
1. Previne miorlaiala.
Miorlaiala este o expresie a copilului tau despre emotiile legate de lipsa de putere. Poate deveni o obisnuinta. Pentru a trage un sut miorlaielii evita sa creezi oportunitati de invatare pentru copilul tau cum ca miorlaiala iti aduce ceea ce vrei. Cu alte cuvinte incearca sa eviti sa transformi miorlaiala in necesitate, iar daca totusi se intampla evita rasplata ei. Mai degraba ajuta-ti copilul cu aceste emotii de lipsa de putere.
1. Foloseste rutina.
Copiii dezvolta autodisciplina partial prin traiul intr-o rutina sigura, predictibila si structurata unde stiu la ce sa se astepte. Camd le intrerupem rutina cu calatorii, cum ar fi o vizita la bunici sau pur si simpla o exceptie pentru propria ta dispozitie poti sa te astepti la tantrumuri, dificultati de adormire si tot felul de alte provocari.

Bunica bineinteles merita vizita, dar alegerea intreruperilor cu intelepciune face parte din parenting protectiv.
1. Da-le oportunitatea sa experimenteze competenta.
Copiii au mai putine crize si coopereaza mai mult cand se simt in putere. Cum poti sa iti ajuti copilul sa isi dezvolte sentimentul de putere?

Trei cai: asculta copilul, lasa copilul sa ia decizii oricand este posibil si da-i prilejul sa experimenteze competenta.

Toddlerii au nevoie de experiente zilnice cu munca pentru a castiga incredere in propriile lor capacitati si pentru a incepe sa gandeasca despre ei ca fiind oameni competenti. Nu ma refer la munca grea, ci munca in spiritul Mariei Montessori si a lui Tom Sawyer care ii facea pe ceilalti copii sa creada ca a varui gardul e cel mai bun joc din lume. Cu alte cuvinte toddlerii IUBESC sa inteleaga cum functioneaza casa si sa participe. IUBESC sa contribuie. IUBESC sa invete.

Invita-ti toddler-ul sa se implice in orice faci. Da, ajutorul primit iti va face munca mai dificila, dar asa copilul va invata deprinderi pentru viitor si in plus va si conectati.

Ce fel de sarcini poate face in jurul casei? Poate sta pe un scaun sau o bancuta in bucatarie ca sa te ajute. Te poate ajuta cand iti faci cumparaturile. Te poate ajuta in curte.

Specific:

– isi pot face singuri gustari cum ar fi sa isi decojeaca fructe sau sa decojeasca un ou sau sa isi faca minisandwish-uri cu crakeri.

– te pot ajuta sa speli oalele si tigaile sau orice vas are nu se sparge

– pot spala legumele in chiuveta

– pot sterge masa

– te pot ajuta sa cureti frigiderul

– te pot ajuta sa pregatesti masa

– te pot ajuta sa cureti masa

– te pot ajuta sa stinga sau sa aprinda lumina

– pot sterge praful

– pot curata cada (pe dianuntru, desculti!)

– pot imperechea sosetele in timp ce tu impaturesti hainele

– poate sorta hainele (care haine curate apartin carui membru al familiei?)

– te poate ajuta sa scoti hainele din masina de spalat si sa le puna in uscator, sa le scoata din uscator sau se le puna la uscat

– poate alege singur fructele la aprozar

– poate spala masa sau podeaua

Aceste activitati sunt mult mai educative si stisfacatoare decat TV si sunt indragiste de cei mai multi copii. Dupa terminarea sarcinii copilul spune „Eu am facut asta!” si se simte o persoana mult mai capabila si mao puternica. (Compara asta cu cum se simt dupa ce se uita la TV). Desigur, este mult mai multa munca pentru parinte decat daca ar face asta singur. Nu asta este insa ideea. Toddlerii si prescolarii are se simt competenti si puternici nu au nevoie sa isi arate puterea prin a fi contra. Ei sunt mult mai increzatori. Si sunt mult mai de ajutor! Asta este ceea ce eu numesc un castig cu beneficii pentru ambele parti.

(articolul original in link-ul de mai jos)

http://www.ahaparenting.com/Ages-stages/toddlers/toddlers-terrific-twos
14 martie 2017
La câteva click-uri distanță…de emoție

Recunoșteam în articolul precedent că erez și pentru a fi consecvent pe filonul recunoașterilor, am să elaborez în continuare. Vă spuneam că ultima perioadă a adus schimbări în dinamica familiei, implicit în relația cu Sara. Facem mereu împreună toți pașii premergători schimbărilor, aceasta însemnând că anunțăm schimbarea, discutăm despre ceea ce urmează și încercăm să abordăm fiecare pas prin prisma pozitivului.

Un astfel de „pozitiv” ar fi fost posibilitatea contactului prin mediile virtuale atunci când eu eram la câteva mii de km distanță, contact care chipurile ar fi adus o oarecare conexiune între mine și cele două zâne. Probabil că ați remarcat ghilimelele atribuite ultimului cuvânt „pozitiv”. Ei bine, ele se află acolo pentru a-mi reaminti relativitatea acestuia în funcție de context și audiență. Pentru mine, conexiunea online a însemnat o cale de a-mi ostoi dorul, similar și pentru Gabriela, dar diferit pt Sara.

Sara a reacționat intodeauna altfel, atunci când eram conectați online, iar ceea ce este notabil încă de la început este că aceste conexiuni virtuale au fost intodeauna intențiile noastre, nu ale Sarei. O întrebăm dacă vrea, iniția Gabriela sau eu, dar ea nu a manifestat dorință proprie de a ne conecta online.
Acum trebuie să vă spun că Sara cunoaște modul virtual de comunicare, îi este familiar și a mai fost folosit de noi în diferite ocazii, însă rar. Ar fi fost deci natural să îi permitem să deschidă singură ușa online, însă nu am făcut-o.

Sara, în momentele noastre de comunicare virtuală, era mai mult absența. Fie își continua jocul sau dispărea deseori din cadru, fie își manifesta „dorința” de comunicare, ieșind voit din cadru și comunicând numai prin răspunsuri la întrebările mele. Este foarte probabil ca pentru ea să fi fost mai bine să îi fi lăsat alegerea să inițieze și să manifeste ea dorința de comunicare. Și această pentru că, noi adulții, avem o înțelegere limitată față de universul emoțional pe care îl traversează copilul, atât în absența celui drag cât și în prezența virtuală.

Evident că această observație este doar atât, o observație și nu un adevăr universal. Totuși, consider importantă tema de gândire în așa fel încât intențiile noastre pozitive să nu paveze neapărat o cale nefericită prin alegeri. Așa că, împreună cu Gabriela, am decis că poteca cea mai sigură este aceea a alegerii. Ca atare Sara va decide când și cum ne vom conecta atunci când distanța o cere. Pentru noi, Gabriela și eu, subiectul s-a înfiripat natural, atât prin ceea ce am simțit cât și ceea ce am observat independent. Rezultatul discuției este prezent printre aceste rânduri și reflectă importanța ascultării, a comunicării și a observației prin prezența a ceea ce are loc.

21 februarie 2017
La câteva cuvinte distanță…de emoție

Recunosc că greșesc, chiar suficient de des, fie că o fac prin acțiuni, fie prin cuvinte. În ultima vreme s-a întâmplat prin cuvinte. Dar în mod sigur vă întrebați ce înseamnă că greșesc și probabil față de cine. Ei bine față de Sara, față de Gabriela (căci ea va trebui să „administreze” rezultatul, acum când eu sunt plecat cu săptămâna).

Să vă explic mai în detaliu, în așa fel încât să vă ajute și pe voi în situații similare.

Despre acțiuni țesute din emoția trecutului am mai vorbit. Fie este vorba de propriile temeri față de momente ce sunt percepute prin prisma temerilor proiectate, fie prin întreruperi de activități date de automatisme, deci lipsă de prezența. De pildă Sara se joacă, singură sau cu mama, iar tata apare de nicăieri și îi întrerupe jocul, căci din păcate era atât de neatent și prins de el încât a lăsat cursul minții să întrerupă acțiunea ei. Sau, prea des dacă mă întrebați pe mine, mi se întâmplă să mă conectez la un eveniment trecut, să îl aduc în prezent și să o întrerup pe Sara din acțiunile sale.

Astfel de întreruperi și apariții bruște în peisajul jocului ludic rup cursivitatea acțiunilor și observațiilor pe care Sara le face singură. Este vremea independenței pentru ea și orice întrerupere duce la pierderea firului și se poate solda cu renunțare. Renunțare la a mai face „singuia”(singură) și implicit la a descoperi și înțelege prin propriile experiențe. Profesorul Colceag evocă lucrul acesta destul de des în conferințele și scrierile sale.

Cuvintele sunt alte căi prin care aduc confuzie și emoție în momente care oricum sunt încărcate prin context. Recent a trebuit să părăsesc țara pentru perioade de timp destul de lungi și, din păcate, frecvent. A fost prima scindare de amploare în relația mea cu Sara (la cei 3 ani proaspăt împliniți).

Un sprijin în comunicarea cu ea pe perioadele absenței a venit prin intermediul tehnologiei și a comunicarilor video live. Numai că, prins de propriile-mi gânduri și emoții, mi s-a întâmplat destul de des să aleg cuvinte ce aduc confuzie și emoție. Prins de absența conectării, foloseam „mai este puțin” fără însă a realiză că pentru Sara, puțin are deja un înțeles clar (de dimensiunea minutelor). Exemple sunt multiple, uzitam „sunt la ușă” (adică la ușa apartamentului în care locuiam), lucru ce se soldă cu fugă ei la ușa casei, sperând să îl regăsească pe tata…

Și uite așa, prin evitarea prezenței în aici și acum, ajungem să creăm oportunități pentru experiențe mai puțin plăcute și care au nevoie de adresare ulterioară. Cuvintele izvorâte în momentul conștient au curgeri line, se încarcă cu bucuria prezentului și reflectă ce simțim noi, ce simte cel de lângă noi. Atunci când ne pierdem în zgomotul automat al unei minți bombardate cu informații inutile suntem predispuși distanței. Chiar și distanței față de noi, nu numai față de interlocutorul nostru.

Dar ne revenim atunci când ne dăm seama cât de departe riscăm să alunecăm față de noi înșine. Când realizăm că până și copilul din noi își dorește o comunicare și conectare cu copilul de lângă noi.

15 februarie 2017
D. Siegel Strategia Nr. 2 Numește pentru a stăpâni (emoția)

Strategia a doua, propusă de D. Siegel, pleacă de la aceeași nevoie de conexiune dintre părțile creierului. Dacă în prima strategie adultul se conectează emoțional cu ceea ce simte copilul, iar mai apoi redirecționează, cu a doua îl ajută să își numească emoțiile și să le înțeleagă. În timp, copiii vor învăța să se înțeleagă prin propriile emoții și să le comunice celor din jur.

D. Siegel ne dezvăluie mecanismele emoționale ce au loc în partea dreaptă a creierului și înțelesul adus de partea stânga a creierului, cele două părți aflate în colaborare aduc vindecare și înțelegere.

Încă observ cum atunci când un copil se lovește de ceva, unii adulți lovesc obiectul. Cumva, prin acest comportament, adultul îi atribuie obiectului responsabilitate pentru ceea ce tocmai a avut loc. Însă copiii au nevoie de ajutor ca să înțeleagă acțiuni și consecințe…de pildă privim pe unde mergem, sau mersul cu spatele are anumite riscuri, sau nu ai văzut piciorul de la mobilă și te-ai împiedicat.

Frica adulților față de crizele emoționale a condus la construcția multiplelor mecanisme de oprire a emoției și implicit a crizei, din păcate și a vindecării. Problema care se naște din această abordare este absența înțelegerii a ceea ce tocmai a avut loc.

Sara a descoperit mersul cu spatele, așa că, suficient de des, se lansează în explorarea pașilor în revers. Evident că deși nu avansează cu viteza luminii, pașii șovaielnici și reacțiile încete îi provoacă mici intersecții cu obiecte aflate în calea sa în revers. În astfel de momente, experiența Sarei se îmbogățește în textură, durerea îi semnalizează că sunt părți ale corpului nu tocmai bucuroase de experiență. Mai mult, frustrarea creată de această aparentă lipsă de abilitate îi complică peisajul emoțional, așa că din râsul născut din ludicul experienței, scot capul plânsul și lacrimile profunde. Ce am învățat eu până acum mă face să realizez că o astfel de experiență, abordată stângaci, poate conduce la renunțarea de a mai încerca, de a mai explora, de a se mai expune necunoscutului. Evident că mă preocupa siguranța Sarei, dar nu aș lăsa această preocupare să primeze nevoilor ei de independența și explorare. Așa că, îmbrățișați și uzi de lacrimi, povestim succesiunea evenimentelor ce ne-au condus aici, în „țara emoțiilor puternice” :).

Copiii au nevoie să „povestească” ceea ce a avut loc, în felul acesta învață să își identifice emoțiile și cum să se poarte în prezența lor, practic își construiesc legătura dintre cele două emisfere.
Numirea emoțiilor calmează activitatea din emisfera dreaptă, pentru că astfel copiii își înțeleg reacțiile. Ajutorul adus prin identificarea durerilor și temerilor conduce la micșorarea lor și prezervă dorința naturală de a-și explora universul perceput. Povestirile îi ajută pe copii să învețe consecințele acțiunilor și legăturile dintre emoția resimțită și eveniment, indiferent de natura lui.

Sara încă practică mersul cu spatele, mai nou și mersul cu ochii închiși. Dar în același timp își dezvoltă și abilități de orientare și memorie, așa că intersecțiile subite sunt tot mai rare. Atunci când însă au loc, ne luăm în brațe și ne scăldăm oleacă în lacrimi, povestind ceea ce tocmai a avut loc. Asta dacă nu e Gabriela cu noi, căci altfel povestea cea mai dulce are intodeauna loc în brațele ei de mamă.

7 februarie 2017
Daniel Siegel Strategia 1 Conectează și Redirecționează

Vă promiteam acum ceva vreme că voi reveni cu impresiile mele extrase din „The Whole Brain Child”. În fapt, sunt mai mult decât impresii, intenția mea fiind să redau cele 12 strategii prin intermediul unui context practic. Așa cum am scris în primul articol ce aborda cartea lui Daniel Siegel, focusul său este puternic ancorat în contextul de evoluție al copilului de lângă noi. Pentru prima dată am reușit să înțeleg dinamica și strategia de colaborare a părților creierului uman.

Ca o succintă reluare faptică voi rearticula structura „de lucru” a creierului, prezentată de D. Siegel. În partea dreaptă avem emoțiile, în stânga avem gândirea, jos avem înstinctul, iar sus acțiunea gândită. „Conectează și redirecționează” pleacă de la această structură și ne ajută să înțelegem calea cea mai potrivită pentru a pune părțile în legătură colaborativa și în armonie. Practic ajutăm la crearea unor conexiuni practice între emisferele creierului, în așa fel încât contextul să poată fi interpretat și asimilat de toate părțile implicate.

Da, poate nu sună foarte clar, așa că voi aborda explicațiile printr-un scenariu explicativ.

Evocam destul de des importantă reluării evenimentelor traversate de Sara, astfel încât să înțeleagă și să asimileze experiență. O pierdere de echilibru, atunci când Sara aleargă, se solda cel mai des cu aterizări bruște, surpriză și descărcări emoționale. Prin conectarea la emoțiile momentului îi ofeream Sarei suport emoțional și o zonă de comfort în care ea își putea trăi emoția. Conectarea, practic, presupune exact asta, simți emoția momentului și îl lași să decurgă, oferind prezența ta.

Redirecționarea trimite către traducerea emoției în mesaj cognitiv. Adică deplasarea informației din emisfera dreaptă către emisfera stânga, în așa fel încât fiecare parte să aibă propriul său cod față de eveniment. Pe lângă înțelegerea emoției obținem și acceptarea și integrarea acesteia în întreg bagajul experienței de viață pe care Sara îl construiește în fiecare zi. În felul acesta reducem riscul creării de tipare comportamentale care ar putea conduce la evitarea unor experiențe ce ar putea avea că rezultat o emoție puternică.

Reluarea, teatrală uneori, a căzăturilor Sarei o ajută pe ea să poziționeze experiență într-o imagine ușor de asimilat. Tata cade, deci această înseamnă că și pentru el au loc astfel de evenimente, și el încă mai învață. Tata însă se ridica, înțelege ceea ce tocmai a avut loc și își continuă activitatea fără a se pierde din cauza evenimentului.

Conectează și Redirecționează îi ajută pe copii să integreze emoția într-un context cognitiv, contribuind astfel la traducerea universului ce îi înconjoară.

Îmi aduc aminte cum pentru mine, când eram copil, împiedicările frecvențe erau privite de societate numai prin prisma hipermasculinitatii. Adică taxate de către cei din jur cu încurajări de „a fi bărbat”, fără însă că cineva să explice vreodată ce presupune această.

Voi reveni cu un nou episod pentru strategia următoare. Evident că ilustrarile pot fi multiple așa că va invit la o discuție pe acest subiect. Putem discuta prin intermediul comentariilor, în așa fel încât să extindem experiența cât mai mult.

30 ianuarie 2017
O vizita la stomatolog

Pentru neofitul din mine în ale stomatologiei, dinții au reprezentat, mai toată viața mea, o zonă care genera temeri și durere fizică, asta pentru că nu am știut multă vreme să îi apreciez. Și consecințele s-au făcut vizibile în timp, atât mental cât și fizic. Dar nu despre mine vă voi vorbi astăzi, deși istoricul părinților se poate transmite copiilor prin diverse căi.

Pe lângă formarea să medicală în acest domeniu, Gabriela a căutat să afle cât mai multe informații despre cauza și tratamentul cariilor dentare și din alte surse decât cele alopate. La un moment dat va reveni și ea cu un articol pe subiect, de această dată cu vocea specialistului.

Aparențele estetice ale dinților pot uneori să transmită informații eronate audienței voluntare sau involuntare. Se pare că mai este cale de parcurs până când noi, oamenii, ne vom opri din aruncatul cu sfaturi puerile și inutile. Mult prea des mă întâlnesc cu această “norma” a sfaturilor inutile ce își au sorgintea, cel mai des, în experiențele altora. Până la urmă pot depăși și astfel de momente însă de multe ori se consumă energie inutilă pe subiecte ce sunt cel mai des necunoscute profunde.

Pe la vreo 2 ani și ceva ai Sarei dințișorii ei au început să dezvolte o ușoară demineralizare. Cauzele pot fi multiple, însă nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre aventura noastră pe calea soluțiilor în tratarea lor. Pentru mine, așa cum spuneam anterior, dinții au fost mai degrabă sursă de teamă, deci este lesne de înțeles că cel mai des am apelat la expertul familiei, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă.

Gabriela, după o îndelungă chibzuire a decis că, odată ce împlinește 3 ani, un dinte al Sarei să fie tratat. Am pregătit cu calm, răbdare și multe explicații terenul cu ceva timp înainte. Acasă avem un craniu uman din plastic, cu dinți, creier și ochi, o oglindă dentară și pe mamă și tata drept pacienți. Sara verifică dinții noștri, făcând manevre învățate de la mama. În felul acesta învață despre ce va fi să fie. Gabriela pregătește un articol mai amplu pe subiect căci conține lecții importante pentru fiecare părinte.

Frica noastră față de dentist se naște fie din experiențe neplăcute din trecut, fie din construcții mentale…Sara nu are frică și nici construcții mentale despre stomatologie, așa că este datoria noastră să nu i le producem. Facem asta prin tratarea subiectului cu naturalețe, deschidere și adaptarea informației în funcție de vârsta ei. Nu mințim, nu colorăm adevărul, dar creăm povești explicative despre ceea ce se întâmplă. Nu ratăm ocazia de a ilustra că lipsa spălatului pe dinți nu ajută la situație, dar nici nu dramatizăm. Până la urmă, tratarea Sarei drept egalul nostru ne ajută pe toți trei.

Nu se produc miracole, dar se produce înțelegere și respect reciproc. Nu trebuie să ne grăbim dacă nu este cazul, oricum șanse sunt să ne aflăm în față unui fapt împlinit. Așa cum va spuneam anterior, Gabriela va reveni cu un articol util, pentru cei ce traversează situații similare.

Cu iubire și conexiune facem totul în trei. Sara, dar mai mult noi învățam în fiecare zi. Am întrebat-o pe Sara cum a fost la dentist și concluzia ei a fost că i-a plăcut, până la etajul 1, unde s-a jucat în sala de așteptare…căci la doi a avut loc tratamentul. 🙂 Dar este dornică de a merge și a treia oară, înțelegând că e nevoie de o răbdare și mai îndelungată pentru punerea „plastilinei definitive”.

25 ianuarie 2017
Taticiile mele uneori stângace

Încă de la începuturile mobilității Sarei, am avut norocul să descoperim o lecție extrem de importantă pentru dezvoltarea echilibrată a copiilor. Pentru noi această însemna dezvoltarea armonioasă a Sarei. Pe scurt, fiecare „stângăcie” ce își găsea calea prin preajma ei, se bucura de reluare, întrebări, răspunsuri, reconstituiri hilare, deci și integrări ale experiențelor.

Daniel Siegel, MD, Phd, dezvăluie structura creierului și modul în care se dezvoltă conexiuni între emisfere. Astfel, pentru cei mai mulți dintre noi, emisfera dreaptă este teritoriul emoțiilor, iar cea stânga a logicii, partea superioară a creierului corespunde universului acțiunilor, iar cea inferioară instinctelor primare. Ce îmi scăpa însă mie era integrarea experiențelor drept unealtă de dezvoltare a creierului, implicit a modului prin care părți ale acestuia sunt ajutate să își dezvolte legături și să colaboreze între ele.

Creierul copilului creează trasee noi prin fiecare experiență nouă. Toate împreună vor determină structura creierului. Noi, părinții, avem o contribuție importantă prin crearea experiențelor care ajută la dezvoltarea unui creier integrat, atât pe orizontală cât și pe verticală.

Ce înseamnă însă această integrare? De pildă, alegerea noastră ca părinți să vorbim Sarei despre experiențele ei îi dezvoltă memoria. Dacă însă suntem și mai curajoși și abordăm sentimentele, îi dezvoltăm inteligența emoțională, o ajutăm să își înțeleagă sentimentele proprii și pe ale celor din jur.

Refacerea simplă a unei împiedicări are rezultate benefice multiple. Pentru Sara, „împiedicarea” mea voită o ajută să înțeleagă propria sa cădere. Îi arată „normalitatea” și firescul unui astfel de eveniment, precum și lecțiile implicite. Pentru mine rezultatul exercițiului este ludic, căci mă împiedic și cad (de exemplu) deseori în locuri publice, încercând să evit bălțile, căci nu am costumația Sarei. Pentru stradă sigur a ieșit o combinație ciudată între hilar și curiozitate, privirile trecătorilor îmi erau reper pentru prestația mea, dar Sara era audiența target. Faptul că „jocul” conducea la integrarea experiențelor sale îmi era și este suficient.

Încă îmi aduc aminte de practica lovirii obiectului de către adulți, căci mi se împleticise printre picioare și eu am căzut. Mai văd încă și astăzi această practică a „deturnării atenției”, practică izvorâtă din puțul nesecat al tradiției și ale cărui rezultate se pierd în miriadele de mimetisme ce noi astăzi numim cultură. În adevăr, această înstrăinare îi creează copilului un mare semn de întrebare căruia îi este imposibil să-i atribuie vreun răspuns coerent, așa că ne privește pe noi, adulții, cum lovim obiecte sau mobilier și clamam victorie în ale pedepsirilor.

Va imaginați cât de ciudați putem apărea în fața noii generații? Evident că nu, altfel cum am putut să uităm experiența și să ajungem adulți în pragul repetărilor mimetice.

Copiii au nevoie de empatie. Noi, cei ce nu suntem prinși în jocul emoțiilor, atunci când copilul de lângă noi este, avem nevoie să ne conectăm mai întâi emoțional și mai apoi cerebral. În „The whole brain child” D. Siegel prezintă 12 strategii pentru o dezvoltare armonioasă a creierului copilului de lângă noi (și de ce nu a copilului din noi). Voi reveni mai amplu pe subiect căci Siegel ar trebui să fie bază minima de formare pentru orice formă de parenting…

4 ianuarie 2017
„Nu ai de ce să îți faci griji”-cu Cristela Georgescu

Suntem doi adulți ale căror corpuri au atins deja maturitatea și un „adult”, care încă își aduce aminte cum funcționează „treaba asta cu corporalitatea” și al cărui corp este în creștere.

Noi trei suntem personaje active în propria noastră călătorie și eforturile noastre sunt concentrate pe aducerea și menținerea bucuriei de a fi în preajma noastră. Evident, aceasta deocamdată încă ne cere efort sporit și conștiență, efortul fiind direcționat pe multiple paliere menite să ne ajute în a fi mai buni, mai calzi, mai deschiși, mai bucuroși. Așa că, de fiecare data când se ivește câte o oportunitate de a fi prin preajma celor ce au deja experiență și o împărtășesc cu bucurie, ne ivim și noi deschiși către ocazia noilor experiențe și, mai ales, trăiri. O astfel de oportunitate este dată de intalinirile cu Cristela (Georgescu) și contribuțiile ei la un „om” mai bun, deci și la un „noi” mai bun. O face deschis, cald, blând și cu un zâmbet ce reflectă bucuria de a fi în acel moment, alături de alte ființe umane.

„Nu ai de ce să îți faci griji” este doar o denumire dată unei întâlniri. Întâlnire, însă, ce stabilește și concentrează abil și cu căldură, legătura dintre noi, ființele umane întrupate aici pe pământ, dintre percepțiile noastre, proiecțiile noastre despre aceste percepții și alegerile pe care le facem ulterior. Ușa larg deschisă de către sufletul Cristelei te lasă să privești viața în ochi de dincolo de…”griji”. Cineva spunea odată că: „pericolul poate fi ceva real însă frica este doar o proiecție mentală”.

Cristela ne spune că avem nevoie să acceptăm că frica și-a găsit casă în noi, ce putem face însă în plus este să înlocuim nevoia de control cu încrederea. Evident nu este vorba de trivial sau ignoranța, mai degrabă este vorba de ceea ce Eckhart (Tolle) numește: „acceptă ceea ce este așa cum este”; cu alte cuvinte nu ceda gândurilor automate, care oricum nu își au originea în Sursă ici în automatisme vechi. Privește-ți viața cu seninătate și bucurie, este ceea ce trăiești în „aici și acum” indiferent de miriadele de interpretări posibile.

Cuvintele Cristelei sunt izvorâte din experiență personală și din dorința de a se informa permanent, astfel încât de fiecare data când Cristela acumulează suficiente informații, le împărtășește cu oamenii din jur. Este adevărat că la conferințe locurile sunt limitate însă înainte de orice Cristela este prezentă online, comunică și informează iar cel mai important este că ne adduce aminte cât de importantă este comunitatea.

Nu mă voi hazarda în redarea sau discuția subiectelor abordate de către Cristela. Sunt sigur că pe parcursul timpului ea însăși va continua discuțiile prin intermediul blogului său. Vă pot spune însă că experiența prezenței în sala înțesată cu oameni deschiși a fost una profundă. Mă bucur că am fost acolo, mă bucur că tot acolo m-am regăsit cu oameni dragi, oameni buni pe care viața ți-i așterne pe poteca ta pentru că sigur ai ceva de învățat de la ei și din relația cu ei.

Cristela mi-a readus smerenia bucuriei de fi, aici și acum. Nu o pierdusem, însă trecând prin preajma ei am simțit cum devine tot mai puternică. Mă bucură că Sara și Gabriela au fost și ele alături. Împreună putem să lucrăm la noi înșine și cum spunea și Gandhi, putem schimba lumea schimbându-ne pe noi.

12 decembrie 2016