Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți. Le place foarte mult să fie informați, incluși în planificare, pregătiți cu mult înainte de plecare. Noi am descoperit asta din timp, așa încât atunci când „munca mea” impunea deplasări, Sara știa de dinainte și în felul acesta sincopele din mica noastră rutină erau acceptate mai ușor.
Acum, când „Saia (Sara) e maie (mare)”, la cei 2 ani și 9 luni, este mult mai ușoară pregătirea. În primul rând pentru că am obișnuit-o astfel, am inclus-o în discuțiile premergătoare, i-am explicat ce va urma, cu ce vom călători, cât va dura, cu cine ne vom întâlni etc. În fine, avea acces complet la tot traseul. Ne-am uitat pe hărți împreună, am privit avioanele ce brăzdau cerul și pe măsură ce plecarea se apropia, ne bucuram împreună de ceea ce urma să aibă loc.
Am întâlnit foarte des, în lecturile de specialitate, dar și pe la conferințele și cursurile la care am participat, informația despre cum copiii au nevoie de trei săptămâni ca se deschidă și să se acomodeze cu orice nouă locație. Va dați seama că vacanțele scurte și ieșirile de weekend, mai ales în absența pregătirii prealabile, tind către agitație. Plecările noastre nu au fost niciodată de trei săptămâni, dar pregătirile au ajutat-o pe Sara să își scurteze perioada de adaptare.
În ziua plecării Sara este deja încărcată cu ceea ce va urmă să se întâmple și pentru că nu existau mistere și mistificări, ne descria tocmai ea etapele, cu bucurie și entuziasm. Enumerarea mijloacelor de transport a fost o joacă, dar și felul ei de a ne arăta că a fost atentă, că știe ce se întâmplă. Așa că drumul cu taxiul până la aeroport a fost presărat cu veselie, pigmentat cu bucurie și curiozitate. Aeroportul a devenit un loc de joacă enorm, ce-i drept înțesat de reguli, dar totuși, când privești adulții din mijlocul zâmbetului copilăriei, lucrurile alunecă sinuos în lumea căldurii umane.
Alfie Kohn își începe conferințele sale cu o istorioară anecdotică ce reflectă atitudinea societății în general, atunci când se regăsește blocată în mijloace de transport ce conțin și copii. Oamenii tind să privească copilăria din „sferele înalte” ale adultului și de cele mai multe ori uită prețul piperat pe care îl plătesc pentru aceasta. Uită bucuria spontană, zâmbetul, empatia și căldura, așa că dacă văd copii în avion expresiile tind să se schimbe…căci copiii…știți voi…
Pentru noi însă avionul a fost o nouă oportunitate de a explora prin joacă, peisajul ce se deschidea parcă chiar sub picioarele noastre. Este drept că Sara a ieșit din centură în timpul decolării însă nu aș fi împiedicat-o nici în ruptul capului, atât de mult a bucurat-o fereastra și universul ce alerga nebun pentru a rămâne în urmă. Și recunosc și că aterizarea a avut loc în parametri similari precum decolarea.
Zborul a decurs minunat, și pentru că pregătirea a avut loc, Sara a fost partenerul de călătorie perfect. Am râs toți trei atunci când autobuzul a plecat de sub nasul nostru și am fost nevoiți să așteptăm „doar” 50 min pentru următorul, ne-am bucurat când următorul a sosit. Am râs pe peronul gării numărând trenurile și spunând mereu că „asta nu e pentru noi” și când în sfârșit cel potrivit a sosit, ne-am înghesuit cu bucurie în el găsind loc „chiar la fereastră”. Orele de somn obișnuite s-au dizolvat sub puternicile impresii ale noului, ale bucuriei regăsirii celor dragi, iar Sara a parcurs tot traseul sub semnul veseliei.
Sigur că schimbările aduc cu ele o tentă de disconfort în rutina ei, dar plânsul și râsul de descărcare și vindecare ajută foarte mult. În plus, prezența noastră, căldura celor dragi și „noul” pregătit din timp, i-au dat Sarei cheia către liniște, bucurie și siguranță. Există momente ce au particularitățile lor, momente ce reflectă nevoia de întoarcere la familiar și totuși, acestea cântăresc mai ușor decât o pană atunci când în talerul celălalt al balanței se află bucuria, căldura și prezența celor dragi.
„Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți”…așa că tratați copiii precum egalii voștri, veți avea numai de câștigat 🙂
Detalii „tehnice”:
Vârstă Sara: – 2 ani și 9 luni
Timing anunțare schimbare: – cu cât acordați mai mult timp adaptării cu atât mai bine. Cel puțin două săptămâni înainte de schimbare ar fi însă o demarcație importantă.
Frecvență anunț: – în fiecare zi, apelați la jocuri pentru a face informația mai plăcută. Includeți detalii cât mai reale, folosiți hărți, imagini etc.

Considerând obsesia umanității cu imortalitatea prin genealogie, mă uimește cât de inexistentă este pregătirea noastră umană dar și formală în a fi părinți. Astăzi putem accesa o multitudine de canale ce ne pot opri din inconștiență și totuși nu o facem, chiar dacă avem libertatea de a alege sau în profunzimea noastră simțim nevoia de a fi mai buni prin învățare specifică.
Pe măsură ce avansez pe calea „taticiei conștiente” îmi dau seama cât de important este să păstrăm cel puțin două elemente ca parte constantă în A Fi.
De exemplu (în cazul părinților): mănâncă „destul” de mult?; este „destul” de bine stimulat/ă?; are „destule” activități afară?, etc.
Întâmplarea a făcut să mă aflu în metrou, deci oportunitate amplă de a observă oamenii prinși sub imperiul unor astfel de proiecții. Mai târziu, același tip de comportament s-a regăsit și la locul de joacă, unde din ce în ce mai des observ înlocuirea părinților cu bunicii.
Mamaie Maiia (Maria) și căsuța sa au valențele copilăriei împlinite, locul în care Sara învață bucuria vieții în mai toate formele sale. Fiecare anotimp îi conferă Sarei o nouă poartă către cunoaștere și această are de fiecare data loc sub cortina zglobie a jocului neîngrădit, liber și asumat în libertatea sa.
Labus, mai sălbatic oleacă, s-a prins repede că e ceva cu ea și pentru că nu multă lume îi călca pragul, a răsturnat-o o data pe Sara cu toată bucuria lui.
Plăcerea ei cea mai mare rămâne însă hrănirea păsăretului. Așa că la fiecare vizită, înarmată cu grăunte sau pâine, pleacă la întâlnirea cu micul stol. Cocoșul încă îi da de furcă și mai aproape de fiecare data îi fură pâinea din mână, forțând un „heeei” alungit și apăsat drept reacție.
Viața la țara are bucuria să, precum și multitudinea de calități aferente, de aceea cu greu îmi pot imagina un spațiu mai potrivit copilăriei.
Mamaia Maiia a învățat să accepte modul nostru diferit de a o crește pe Sara și s-a adaptat cu rapiditate. „Sara pot să te pup?” poate fi adresat acum fără așteptări, căci Sara oricum se bucură de căldura umană și mai ales de iubirea ce izvorăște dintr-un suflet „înțelepțit” de trecerea a 86 de primăveri.
-Atenție, acolo NU…nu, nici acolo!
Când eram mic eram copilul cel mai comod din cartier, dolofan de la ședere și lectură, mă urneam numai dacă ceva era cu adevărat interesant. Eram mai degrabă un observator, fascinat de tot ce mișcă, atâta vreme cât nu trebuia să mă mișc eu. Pe măsură ce am crescut lucrurile au început să se schimbe și m-am metamorfozat în maimuță. Mă urcam pe orice, natural sau artificial, încercam orice ascensiune, doar că mai și cădeam…des și „de sus”… Șezutul meu la lectură își arată în acea perioadă costul în îndemânarea mea…și era scump.
Se mai oprește și pentru a observa, însă puțin, doar pentru a învață o tehnică nouă, după care începe imediat să o aplice.
Este uluitor câtă informație poți procesa în fracțiuni de secundă, câte proiecții mentale îți trec pe ecranele din cap…în același timp în care tu alergi către copilul tău căzut de la înălțime.
Dincolo de teamă este încrederea, în ceea ce este așa cum este, în sine, în cei din jur…


Cu ceva vreme în urmă, cred că Sara se apropia de pragul celor doi anișori sau chiar îi trecuse, a intrat într-o etapă a emoțiilor afișate fizic. Într-un anume fel ne așteptam la acest capitol, atât Otilia (Mantelers) cât și mulți alți specialiști evocau celebrii doi ani la copii.


De multe ori noi, adulții, privim același lucru și avem impresii diferite. Până aici nimic nou, căci noi, ăștia cu corpul deja format, avem practică atât în etichetare cât și în rapiditatea cu care privim universul din jurul nostru doar prin ochi „maturi”, adică lejer opacizați de obișnuință. Nu ne mai minunam, nu ne mai lăsăm surprinși și ținem cu tărie la „ochelarii de adulți”, căci, vezi doamne, ei ne valideaza atât trecutul cât și proiecția de viitor însă evită cumva prezentul.
Și totuși, dacă uităm puțin de toate aceste noțiuni amalgamate și ne aplecăm asupra copilului din noi, ce se adresează deseori copilului de lângă noi, descoperim șansa de a ne minuna din nou.
Când plecăm în explorare, pentru că Sarei încă îi lipsesc noțiunile de trecut, trăim experiențe în Acum și Aici, dar inspirate de universul de lângă noi și personaje fie create spontan, fie aduse din zile ce au trecut.
Asta nu înseamnă însă că ea nu face diferența între ceva ce a fost și ceva care este. Ba dimpotrivă. Numai că ea își trage din trecut doar informația necesară ce poate fi de tipul orientării, al evenimentelor sau al sezonului. Evident că există mai multe variante, însă exercițiul Sarei nu conține emoția trecutului, ci doar strictul necesar pentru momentul din Aici și Acum. Un altfel de prezența de care ea încă nu este conștientă, dar pe care noi, ăștia cu corpul mare, trebuie să o protejăm.
Și uite așa, atunci când privim același lucru, Sara vede și simte mai mult decât tata, căci pentru ea obiectul sau insecta are propria să poveste, pe care Sara o descifrează cu bucurie și continuă minunare. Am făcut și facem un efort constant în evitarea etichetelor și asta se traduce prin simplă alegere în a exprima „cum se cheamă” un anumit lucru versus „ce este”. Căci, oricum, ceea ce noi credem că Este tinde să fie adevărat doar între anumite limite. 🙂