Suntem doi adulți ale căror corpuri au atins deja maturitatea și un „adult”, care încă își aduce aminte cum funcționează „treaba asta cu corporalitatea” și al cărui corp este în creștere.
Noi trei suntem personaje active în propria noastră călătorie și eforturile noastre sunt concentrate pe aducerea și menținerea bucuriei de a fi în preajma noastră. Evident, aceasta deocamdată încă ne cere efort sporit și conștiență, efortul fiind direcționat pe multiple paliere menite să ne ajute în a fi mai buni, mai calzi, mai deschiși, mai bucuroși. Așa că, de fiecare data când se ivește câte o oportunitate de a fi prin preajma celor ce au deja experiență și o împărtășesc cu bucurie, ne ivim și noi deschiși către ocazia noilor experiențe și, mai ales, trăiri. O astfel de oportunitate este dată de intalinirile cu Cristela (Georgescu) și contribuțiile ei la un „om” mai bun, deci și la un „noi” mai bun. O face deschis, cald, blând și cu un zâmbet ce reflectă bucuria de a fi în acel moment, alături de alte ființe umane.
„Nu ai de ce să îți faci griji” este doar o denumire dată unei întâlniri. Întâlnire, însă, ce stabilește și concentrează abil și cu căldură, legătura dintre noi, ființele umane întrupate aici pe pământ, dintre percepțiile noastre, proiecțiile noastre despre aceste percepții și alegerile pe care le facem ulterior. Ușa larg deschisă de către sufletul Cristelei te lasă să privești viața în ochi de dincolo de…”griji”. Cineva spunea odată că: „pericolul poate fi ceva real însă frica este doar o proiecție mentală”.
Cristela ne spune că avem nevoie să acceptăm că frica și-a găsit casă în noi, ce putem face însă în plus este să înlocuim nevoia de control cu încrederea. Evident nu este vorba de trivial sau ignoranța, mai degrabă este vorba de ceea ce Eckhart (Tolle) numește: „acceptă ceea ce este așa cum este”; cu alte cuvinte nu ceda gândurilor automate, care oricum nu își au originea în Sursă ici în automatisme vechi. Privește-ți viața cu seninătate și bucurie, este ceea ce trăiești în „aici și acum” indiferent de miriadele de interpretări posibile.
Cuvintele Cristelei sunt izvorâte din experiență personală și din dorința de a se informa permanent, astfel încât de fiecare data când Cristela acumulează suficiente informații, le împărtășește cu oamenii din jur. Este adevărat că la conferințe locurile sunt limitate însă înainte de orice Cristela este prezentă online, comunică și informează iar cel mai important este că ne adduce aminte cât de importantă este comunitatea.
Nu mă voi hazarda în redarea sau discuția subiectelor abordate de către Cristela. Sunt sigur că pe parcursul timpului ea însăși va continua discuțiile prin intermediul blogului său. Vă pot spune însă că experiența prezenței în sala înțesată cu oameni deschiși a fost una profundă. Mă bucur că am fost acolo, mă bucur că tot acolo m-am regăsit cu oameni dragi, oameni buni pe care viața ți-i așterne pe poteca ta pentru că sigur ai ceva de învățat de la ei și din relația cu ei.
Cristela mi-a readus smerenia bucuriei de fi, aici și acum. Nu o pierdusem, însă trecând prin preajma ei am simțit cum devine tot mai puternică. Mă bucură că Sara și Gabriela au fost și ele alături. Împreună putem să lucrăm la noi înșine și cum spunea și Gandhi, putem schimba lumea schimbându-ne pe noi.
Acum, când „Saia (Sara) e maie (mare)”, la cei 2 ani și 9 luni, este mult mai ușoară pregătirea. În primul rând pentru că am obișnuit-o astfel, am inclus-o în discuțiile premergătoare, i-am explicat ce va urma, cu ce vom călători, cât va dura, cu cine ne vom întâlni etc. În fine, avea acces complet la tot traseul. Ne-am uitat pe hărți împreună, am privit avioanele ce brăzdau cerul și pe măsură ce plecarea se apropia, ne bucuram împreună de ceea ce urma să aibă loc.
În ziua plecării Sara este deja încărcată cu ceea ce va urmă să se întâmple și pentru că nu existau mistere și mistificări, ne descria tocmai ea etapele, cu bucurie și entuziasm. Enumerarea mijloacelor de transport a fost o joacă, dar și felul ei de a ne arăta că a fost atentă, că știe ce se întâmplă. Așa că drumul cu taxiul până la aeroport a fost presărat cu veselie, pigmentat cu bucurie și curiozitate. Aeroportul a devenit un loc de joacă enorm, ce-i drept înțesat de reguli, dar totuși, când privești adulții din mijlocul zâmbetului copilăriei, lucrurile alunecă sinuos în lumea căldurii umane.
Pentru noi însă avionul a fost o nouă oportunitate de a explora prin joacă, peisajul ce se deschidea parcă chiar sub picioarele noastre. Este drept că Sara a ieșit din centură în timpul decolării însă nu aș fi împiedicat-o nici în ruptul capului, atât de mult a bucurat-o fereastra și universul ce alerga nebun pentru a rămâne în urmă. Și recunosc și că aterizarea a avut loc în parametri similari precum decolarea.
Sigur că schimbările aduc cu ele o tentă de disconfort în rutina ei, dar plânsul și râsul de descărcare și vindecare ajută foarte mult. În plus, prezența noastră, căldura celor dragi și „noul” pregătit din timp, i-au dat Sarei cheia către liniște, bucurie și siguranță. Există momente ce au particularitățile lor, momente ce reflectă nevoia de întoarcere la familiar și totuși, acestea cântăresc mai ușor decât o pană atunci când în talerul celălalt al balanței se află bucuria, căldura și prezența celor dragi.
Detalii „tehnice”:
Considerând obsesia umanității cu imortalitatea prin genealogie, mă uimește cât de inexistentă este pregătirea noastră umană dar și formală în a fi părinți. Astăzi putem accesa o multitudine de canale ce ne pot opri din inconștiență și totuși nu o facem, chiar dacă avem libertatea de a alege sau în profunzimea noastră simțim nevoia de a fi mai buni prin învățare specifică.
Pe măsură ce avansez pe calea „taticiei conștiente” îmi dau seama cât de important este să păstrăm cel puțin două elemente ca parte constantă în A Fi.
De exemplu (în cazul părinților): mănâncă „destul” de mult?; este „destul” de bine stimulat/ă?; are „destule” activități afară?, etc.
Întâmplarea a făcut să mă aflu în metrou, deci oportunitate amplă de a observă oamenii prinși sub imperiul unor astfel de proiecții. Mai târziu, același tip de comportament s-a regăsit și la locul de joacă, unde din ce în ce mai des observ înlocuirea părinților cu bunicii.
Mamaie Maiia (Maria) și căsuța sa au valențele copilăriei împlinite, locul în care Sara învață bucuria vieții în mai toate formele sale. Fiecare anotimp îi conferă Sarei o nouă poartă către cunoaștere și această are de fiecare data loc sub cortina zglobie a jocului neîngrădit, liber și asumat în libertatea sa.
Labus, mai sălbatic oleacă, s-a prins repede că e ceva cu ea și pentru că nu multă lume îi călca pragul, a răsturnat-o o data pe Sara cu toată bucuria lui.
Plăcerea ei cea mai mare rămâne însă hrănirea păsăretului. Așa că la fiecare vizită, înarmată cu grăunte sau pâine, pleacă la întâlnirea cu micul stol. Cocoșul încă îi da de furcă și mai aproape de fiecare data îi fură pâinea din mână, forțând un „heeei” alungit și apăsat drept reacție.
Viața la țara are bucuria să, precum și multitudinea de calități aferente, de aceea cu greu îmi pot imagina un spațiu mai potrivit copilăriei.
Mamaia Maiia a învățat să accepte modul nostru diferit de a o crește pe Sara și s-a adaptat cu rapiditate. „Sara pot să te pup?” poate fi adresat acum fără așteptări, căci Sara oricum se bucură de căldura umană și mai ales de iubirea ce izvorăște dintr-un suflet „înțelepțit” de trecerea a 86 de primăveri.
-Atenție, acolo NU…nu, nici acolo!
Când eram mic eram copilul cel mai comod din cartier, dolofan de la ședere și lectură, mă urneam numai dacă ceva era cu adevărat interesant. Eram mai degrabă un observator, fascinat de tot ce mișcă, atâta vreme cât nu trebuia să mă mișc eu. Pe măsură ce am crescut lucrurile au început să se schimbe și m-am metamorfozat în maimuță. Mă urcam pe orice, natural sau artificial, încercam orice ascensiune, doar că mai și cădeam…des și „de sus”… Șezutul meu la lectură își arată în acea perioadă costul în îndemânarea mea…și era scump.
Se mai oprește și pentru a observa, însă puțin, doar pentru a învață o tehnică nouă, după care începe imediat să o aplice.
Este uluitor câtă informație poți procesa în fracțiuni de secundă, câte proiecții mentale îți trec pe ecranele din cap…în același timp în care tu alergi către copilul tău căzut de la înălțime.
Dincolo de teamă este încrederea, în ceea ce este așa cum este, în sine, în cei din jur…
Cu ceva vreme în urmă, cred că Sara se apropia de pragul celor doi anișori sau chiar îi trecuse, a intrat într-o etapă a emoțiilor afișate fizic. Într-un anume fel ne așteptam la acest capitol, atât Otilia (Mantelers) cât și mulți alți specialiști evocau celebrii doi ani la copii.
