HaiHuiInTaticie

Etichetă: tatic

Articol tradus „Aha Parenting” Toddler la 2 ani (partea 1 din 2)
Toddlers: planul de joc pentru varsta teribila de 2 ani

Cum poti sa fii alaturi de toddler-ul tau si sa ramai un parinte pozitiv?

Cei mai multi copii devin mai dificili in jurul varstei de 14 luni. Aceasta se datoreaza unui salt urias de dezvoltare ce intervine la aceasta varsta. Ei nu mai sunt usor de amuzat/ distrat. Realizeaza ca esti o persoana separata care poate cateodata, dar nu atat de des, sa fie influentata in a face lucrurile asa cum isi doresc ei.

Ei realizeaza ca au o oarecare influenta in lume, dar nu foarte multa putere. Si incep sa experimenteze pentru a descoperi cum pot sa isi rezolve nevoile si sa isi indeplineasca dorintele.

Perioada asta poate fi innebunitoare pentru parinti sau poate fi un timp minunat sa iti privesti copilul cum infloreste. Cat de dificila poate fi etapa la 15 la 36 de luni depinde cel putin partial de atitudinea parintilor. Rebeliunea copilului tau va fi invers proportionala cu libertatea pe care acesta o primeste pentru a-si vedea de propria dezvoltare. Cat de mult i se permite sa exploreze, cat de mult i se permite sa isi creeze propriul ritm, cat de mult este in control in propria sa lume pentru a descoperi ca este o persoana competenta?

Multe din acestea depind de parinti. Esti sensibil la pregatirea copilului tau pentru independenta, il spijini fara sa il impingi? Poti aprecia incercarile copilului tau in a fi independent fara a le lua ca insulte personale? Poti sa cedezi o parte din control in asa fel incat copilul tau sa isi dezvolte un sens de stapanire a propriului sau univers? Poti sa impui orice limita care este necesara pentru siguranta copilului si sanantatea ta mintala in timp ce empatizezi cu dezamagirile copilului ca nu primeste ceea ce vrea?

Etapele de dezvoltare ale toddler-ului tau:

– dezvoltare fizica si a creierului rapida

– dezvoltare rapida a vocabularului si a regulilor de vorbire

– invatarea a cum sa mentina conexiunea cu tine ca parinte in timp ce iti impune nevoile si dorintele lui

– dezvoltarea sensului de sine ca persoana puternoca si competenta ce actioneaza in aceasta lume

– invatrea ca si alti copii sunt oameni si ca trebuie sa relationeze cu ei in siguranta fara a avea nevoie sa fie agresivi cu acestia

Provocarea ta ca parinte:

– sa iti pastrezi sanatatea mintala in timp ce copilul tau se exprima tot mai mult si se arunca in lume.

Prioritatile tale ca parinte:
1. Siguranta copilului tau in timp ce acesta exploreaza.
2. Renuntarea la control pentru ca copilul sa poata dezvolta stapanire peste propria sa lume.
3. Sa te bucuri de independenta ce infloreste impreuna cu curiozitatea copilului.
4. Mentine-te pozitiv!
„Primii 3 ani din viata stabilesc structura pentru toate viitoarele relatii”. John Bowlby

CE NEVOI AU TODDLER-ii DE LA PARINTI
1. Validarea propriului sine
Au nevoie sa invete ca exista lucruri de care sunt responsabili cum ar fi propriul lor corp, si au nevoie sa se simta pe sine drept competenti si puternici.
1. Structura, limita, rutina si siguranta
Toddler-ii incep sa si ta ca este un intreg univers in afara lor. Pana chiar si propriile sentimente par sa ii depaseasca cateodata. Au nevoie sa stie ca parintele este responsabil si ca ii tine in siguranta – protejandu-i de lumea exterioara, de propriile mari emotii si absenta autocontrolului.
1. Ajutor in intelegerea si structurarea timpului
…astfel incat sa se simta cat mai putin lipsiti de control si loviti de circumstante („dupa pranz o sa dormim si dupa aceea o sa mergem la bunica”). Toddler-ii au nevoe sa stie exact la ce sa se astepte si se descurca mult mai bine cu o rutina bine definita.
1. Empatia ta
Priveste asta din lunctul sau de vedere si vei vedea ca are sens. Chiar daca nu poti face ceea ce copilul isi doreste il poti ajuta sa coopereze daca intelegi si simpatizezi (?) cu suferinta ta.

(articolul original in link-ul de mai jos)

http://www.ahaparenting.com/Ages-stages/toddlers/toddlers-terrific-twos
10 martie 2017
Joaca’n joacă

Unforgetable…, mai țineți minte Nat King Cole? Am plecat de la el pentru că realizez că noi, drept părinți, suntem exact asta; de neuitat. Ceea ce poate însemna fie pozitiv, fie nu. Însă voi rămâne în sfera pozitivă. Privesc în spate, părinții mei sunt de neuitat, ai Gabrielei la fel…și realizez că ne îndreptăm către același atribut…și atunci mă întreb…și dacă pigmentăm „de neuitat” cu foarte multă joacă?

Am plecat de la el pentru că realizez că noi, drept părinți, suntem exact asta; de neuitat. Ceea ce poate însemna fie pozitiv, fie nu. Însă voi rămâne în sfera pozitivă. Privesc în spate, părinții mei sunt de neuitat, ai Gabrielei la fel…și realizez că ne îndreptăm către același atribut…și atunci mă întreb…și dacă pigmentăm „de neuitat” cu foarte multă joacă?

Probabil că orice tată este preocupat, la un moment dat, de joacă. Atât joacă cu copilul de lângă el, cât și cu cel din el. Așa că nici eu nu fac excepție și trebuie să recunosc că deseori mă regăseam în pană de inspirație și blocaj. Atunci când un astfel de blocaj intervenea, o lăsam pe Sara să decidă iar decizia ei se manifesta în funcție de vârstă și inspirația din acel moment.

Când însă mă regăseam sub aura inspirației ideile curgeau, așa că m-am gândit să redau o parte dintre ele, mai ales că pentru noi doi, Sara și cu mine, joaca ne-a plantat ditamai zâmbete pe chipuri. Am să abordez situațional jocurile „inventate” de noi, astfel încât, dacă vi se potrivesc și vouă, să le puteți utiliza în funcție de context. Fiecare joc va avea propriul sau articol, încerc astfel să abordez cât mai detaliat elementele importante ale momentului.

Jocul „Stop și Gata”

Ideea mi-a venit împachetată în observația că Sara a început să manifeste nevoia de control în dinamica interacțiunii dintre noi. Această nevoie se manifesta atât prin dorința unui anumit tip de acțiune cât și a modului în care această avea loc. Așa că, plecând de la ideea de „rough play” (zbenguială pur și simplu) am introdus mecanismul Stop, care odată rostit îmi provoca mie o „înghețare” totală (adică nu mă mai mișc deloc). Aceasta îi permitea Sarei să scape din înlănțuirea brațelor mele și să dispară din cameră, căci eu eram blocat prin Stop. De îndată ce Sara se afla în „siguranța” distanței, cuvântul „Gata”, îmi reda libertatea mișcării. Astfel, îmi reluăm mișcarea plecând din starea în care mă aflăm atunci când Sara a spus Stop și descopeream mirat și teatral dispariția ei.

Jocul acesta a început de ceva vreme, pe când Sara experimenta vorbirea cu ajutorul unui singur cuvânt odată. Pe măsură ce Sara evolua, elemente noi au apărut, fără însă să modifice dimensiunea control a acțiunii de care ea se bucură. Astfel, pentru că se dezvoltase deja gustul escaladei, o prindeam pe Sara în brațe în așa fel încât evadarea prin Stop să conțină escalade și salturi de la mici înălțimi. Chicotele și râsetele zglobii ce umpleau casa în momentele astea erau pentru noi măsura succesului exercițiilor, atât în sfera ludică cât și a mobilității și controlului.

Stop și Gata este un punct de început în dinamica dintre tata și copil, un loc al diferenței de abordare între jocul copilului și mama. Are inclus în el “rough play”-ul (hârjoană) essential dezvoltărilor fizice sic el mai important vine cu un mecanism de control important pentru copil. Îi este suficient de dificil să se supune diverselor bariere ce îi apar pe scara evoluției personale. Aici însă copilul va face uz cu chibzuială ludică de mecanismele oferite. Și va rog să mă credeți că niciodată Sara nu a “abuzat” controlul temporar, ba dimpotrivă. Și-a dezvoltat, prin joc, elemente noi, care să îi convină etapei pe care tocmai o traversează.

Jocul a început în jurul vârstei de 1 an și șase luni – inițial a avut menirea să îi permită Sarei să oprească adresările mele într-o altă limbă(îi vorbeam în Engleză și în Franceză, iar cu ajutorul lui Stop Sara mă putea opri).

28 februarie 2017
La câteva click-uri distanță…de emoție

Recunoșteam în articolul precedent că erez și pentru a fi consecvent pe filonul recunoașterilor, am să elaborez în continuare. Vă spuneam că ultima perioadă a adus schimbări în dinamica familiei, implicit în relația cu Sara. Facem mereu împreună toți pașii premergători schimbărilor, aceasta însemnând că anunțăm schimbarea, discutăm despre ceea ce urmează și încercăm să abordăm fiecare pas prin prisma pozitivului.

Un astfel de „pozitiv” ar fi fost posibilitatea contactului prin mediile virtuale atunci când eu eram la câteva mii de km distanță, contact care chipurile ar fi adus o oarecare conexiune între mine și cele două zâne. Probabil că ați remarcat ghilimelele atribuite ultimului cuvânt „pozitiv”. Ei bine, ele se află acolo pentru a-mi reaminti relativitatea acestuia în funcție de context și audiență. Pentru mine, conexiunea online a însemnat o cale de a-mi ostoi dorul, similar și pentru Gabriela, dar diferit pt Sara.

Sara a reacționat intodeauna altfel, atunci când eram conectați online, iar ceea ce este notabil încă de la început este că aceste conexiuni virtuale au fost intodeauna intențiile noastre, nu ale Sarei. O întrebăm dacă vrea, iniția Gabriela sau eu, dar ea nu a manifestat dorință proprie de a ne conecta online.
Acum trebuie să vă spun că Sara cunoaște modul virtual de comunicare, îi este familiar și a mai fost folosit de noi în diferite ocazii, însă rar. Ar fi fost deci natural să îi permitem să deschidă singură ușa online, însă nu am făcut-o.

Sara, în momentele noastre de comunicare virtuală, era mai mult absența. Fie își continua jocul sau dispărea deseori din cadru, fie își manifesta „dorința” de comunicare, ieșind voit din cadru și comunicând numai prin răspunsuri la întrebările mele. Este foarte probabil ca pentru ea să fi fost mai bine să îi fi lăsat alegerea să inițieze și să manifeste ea dorința de comunicare. Și această pentru că, noi adulții, avem o înțelegere limitată față de universul emoțional pe care îl traversează copilul, atât în absența celui drag cât și în prezența virtuală.

Evident că această observație este doar atât, o observație și nu un adevăr universal. Totuși, consider importantă tema de gândire în așa fel încât intențiile noastre pozitive să nu paveze neapărat o cale nefericită prin alegeri. Așa că, împreună cu Gabriela, am decis că poteca cea mai sigură este aceea a alegerii. Ca atare Sara va decide când și cum ne vom conecta atunci când distanța o cere. Pentru noi, Gabriela și eu, subiectul s-a înfiripat natural, atât prin ceea ce am simțit cât și ceea ce am observat independent. Rezultatul discuției este prezent printre aceste rânduri și reflectă importanța ascultării, a comunicării și a observației prin prezența a ceea ce are loc.

21 februarie 2017
La câteva cuvinte distanță…de emoție

Recunosc că greșesc, chiar suficient de des, fie că o fac prin acțiuni, fie prin cuvinte. În ultima vreme s-a întâmplat prin cuvinte. Dar în mod sigur vă întrebați ce înseamnă că greșesc și probabil față de cine. Ei bine față de Sara, față de Gabriela (căci ea va trebui să „administreze” rezultatul, acum când eu sunt plecat cu săptămâna).

Să vă explic mai în detaliu, în așa fel încât să vă ajute și pe voi în situații similare.

Despre acțiuni țesute din emoția trecutului am mai vorbit. Fie este vorba de propriile temeri față de momente ce sunt percepute prin prisma temerilor proiectate, fie prin întreruperi de activități date de automatisme, deci lipsă de prezența. De pildă Sara se joacă, singură sau cu mama, iar tata apare de nicăieri și îi întrerupe jocul, căci din păcate era atât de neatent și prins de el încât a lăsat cursul minții să întrerupă acțiunea ei. Sau, prea des dacă mă întrebați pe mine, mi se întâmplă să mă conectez la un eveniment trecut, să îl aduc în prezent și să o întrerup pe Sara din acțiunile sale.

Astfel de întreruperi și apariții bruște în peisajul jocului ludic rup cursivitatea acțiunilor și observațiilor pe care Sara le face singură. Este vremea independenței pentru ea și orice întrerupere duce la pierderea firului și se poate solda cu renunțare. Renunțare la a mai face „singuia”(singură) și implicit la a descoperi și înțelege prin propriile experiențe. Profesorul Colceag evocă lucrul acesta destul de des în conferințele și scrierile sale.

Cuvintele sunt alte căi prin care aduc confuzie și emoție în momente care oricum sunt încărcate prin context. Recent a trebuit să părăsesc țara pentru perioade de timp destul de lungi și, din păcate, frecvent. A fost prima scindare de amploare în relația mea cu Sara (la cei 3 ani proaspăt împliniți).

Un sprijin în comunicarea cu ea pe perioadele absenței a venit prin intermediul tehnologiei și a comunicarilor video live. Numai că, prins de propriile-mi gânduri și emoții, mi s-a întâmplat destul de des să aleg cuvinte ce aduc confuzie și emoție. Prins de absența conectării, foloseam „mai este puțin” fără însă a realiză că pentru Sara, puțin are deja un înțeles clar (de dimensiunea minutelor). Exemple sunt multiple, uzitam „sunt la ușă” (adică la ușa apartamentului în care locuiam), lucru ce se soldă cu fugă ei la ușa casei, sperând să îl regăsească pe tata…

Și uite așa, prin evitarea prezenței în aici și acum, ajungem să creăm oportunități pentru experiențe mai puțin plăcute și care au nevoie de adresare ulterioară. Cuvintele izvorâte în momentul conștient au curgeri line, se încarcă cu bucuria prezentului și reflectă ce simțim noi, ce simte cel de lângă noi. Atunci când ne pierdem în zgomotul automat al unei minți bombardate cu informații inutile suntem predispuși distanței. Chiar și distanței față de noi, nu numai față de interlocutorul nostru.

Dar ne revenim atunci când ne dăm seama cât de departe riscăm să alunecăm față de noi înșine. Când realizăm că până și copilul din noi își dorește o comunicare și conectare cu copilul de lângă noi.

15 februarie 2017
D. Siegel Strategia Nr. 2 Numește pentru a stăpâni (emoția)

Strategia a doua, propusă de D. Siegel, pleacă de la aceeași nevoie de conexiune dintre părțile creierului. Dacă în prima strategie adultul se conectează emoțional cu ceea ce simte copilul, iar mai apoi redirecționează, cu a doua îl ajută să își numească emoțiile și să le înțeleagă. În timp, copiii vor învăța să se înțeleagă prin propriile emoții și să le comunice celor din jur.

D. Siegel ne dezvăluie mecanismele emoționale ce au loc în partea dreaptă a creierului și înțelesul adus de partea stânga a creierului, cele două părți aflate în colaborare aduc vindecare și înțelegere.

Încă observ cum atunci când un copil se lovește de ceva, unii adulți lovesc obiectul. Cumva, prin acest comportament, adultul îi atribuie obiectului responsabilitate pentru ceea ce tocmai a avut loc. Însă copiii au nevoie de ajutor ca să înțeleagă acțiuni și consecințe…de pildă privim pe unde mergem, sau mersul cu spatele are anumite riscuri, sau nu ai văzut piciorul de la mobilă și te-ai împiedicat.

Frica adulților față de crizele emoționale a condus la construcția multiplelor mecanisme de oprire a emoției și implicit a crizei, din păcate și a vindecării. Problema care se naște din această abordare este absența înțelegerii a ceea ce tocmai a avut loc.

Sara a descoperit mersul cu spatele, așa că, suficient de des, se lansează în explorarea pașilor în revers. Evident că deși nu avansează cu viteza luminii, pașii șovaielnici și reacțiile încete îi provoacă mici intersecții cu obiecte aflate în calea sa în revers. În astfel de momente, experiența Sarei se îmbogățește în textură, durerea îi semnalizează că sunt părți ale corpului nu tocmai bucuroase de experiență. Mai mult, frustrarea creată de această aparentă lipsă de abilitate îi complică peisajul emoțional, așa că din râsul născut din ludicul experienței, scot capul plânsul și lacrimile profunde. Ce am învățat eu până acum mă face să realizez că o astfel de experiență, abordată stângaci, poate conduce la renunțarea de a mai încerca, de a mai explora, de a se mai expune necunoscutului. Evident că mă preocupa siguranța Sarei, dar nu aș lăsa această preocupare să primeze nevoilor ei de independența și explorare. Așa că, îmbrățișați și uzi de lacrimi, povestim succesiunea evenimentelor ce ne-au condus aici, în „țara emoțiilor puternice” :).

Copiii au nevoie să „povestească” ceea ce a avut loc, în felul acesta învață să își identifice emoțiile și cum să se poarte în prezența lor, practic își construiesc legătura dintre cele două emisfere.
Numirea emoțiilor calmează activitatea din emisfera dreaptă, pentru că astfel copiii își înțeleg reacțiile. Ajutorul adus prin identificarea durerilor și temerilor conduce la micșorarea lor și prezervă dorința naturală de a-și explora universul perceput. Povestirile îi ajută pe copii să învețe consecințele acțiunilor și legăturile dintre emoția resimțită și eveniment, indiferent de natura lui.

Sara încă practică mersul cu spatele, mai nou și mersul cu ochii închiși. Dar în același timp își dezvoltă și abilități de orientare și memorie, așa că intersecțiile subite sunt tot mai rare. Atunci când însă au loc, ne luăm în brațe și ne scăldăm oleacă în lacrimi, povestind ceea ce tocmai a avut loc. Asta dacă nu e Gabriela cu noi, căci altfel povestea cea mai dulce are intodeauna loc în brațele ei de mamă.

7 februarie 2017
Daniel Siegel Strategia 1 Conectează și Redirecționează

Vă promiteam acum ceva vreme că voi reveni cu impresiile mele extrase din „The Whole Brain Child”. În fapt, sunt mai mult decât impresii, intenția mea fiind să redau cele 12 strategii prin intermediul unui context practic. Așa cum am scris în primul articol ce aborda cartea lui Daniel Siegel, focusul său este puternic ancorat în contextul de evoluție al copilului de lângă noi. Pentru prima dată am reușit să înțeleg dinamica și strategia de colaborare a părților creierului uman.

Ca o succintă reluare faptică voi rearticula structura „de lucru” a creierului, prezentată de D. Siegel. În partea dreaptă avem emoțiile, în stânga avem gândirea, jos avem înstinctul, iar sus acțiunea gândită. „Conectează și redirecționează” pleacă de la această structură și ne ajută să înțelegem calea cea mai potrivită pentru a pune părțile în legătură colaborativa și în armonie. Practic ajutăm la crearea unor conexiuni practice între emisferele creierului, în așa fel încât contextul să poată fi interpretat și asimilat de toate părțile implicate.

Da, poate nu sună foarte clar, așa că voi aborda explicațiile printr-un scenariu explicativ.

Evocam destul de des importantă reluării evenimentelor traversate de Sara, astfel încât să înțeleagă și să asimileze experiență. O pierdere de echilibru, atunci când Sara aleargă, se solda cel mai des cu aterizări bruște, surpriză și descărcări emoționale. Prin conectarea la emoțiile momentului îi ofeream Sarei suport emoțional și o zonă de comfort în care ea își putea trăi emoția. Conectarea, practic, presupune exact asta, simți emoția momentului și îl lași să decurgă, oferind prezența ta.

Redirecționarea trimite către traducerea emoției în mesaj cognitiv. Adică deplasarea informației din emisfera dreaptă către emisfera stânga, în așa fel încât fiecare parte să aibă propriul său cod față de eveniment. Pe lângă înțelegerea emoției obținem și acceptarea și integrarea acesteia în întreg bagajul experienței de viață pe care Sara îl construiește în fiecare zi. În felul acesta reducem riscul creării de tipare comportamentale care ar putea conduce la evitarea unor experiențe ce ar putea avea că rezultat o emoție puternică.

Reluarea, teatrală uneori, a căzăturilor Sarei o ajută pe ea să poziționeze experiență într-o imagine ușor de asimilat. Tata cade, deci această înseamnă că și pentru el au loc astfel de evenimente, și el încă mai învață. Tata însă se ridica, înțelege ceea ce tocmai a avut loc și își continuă activitatea fără a se pierde din cauza evenimentului.

Conectează și Redirecționează îi ajută pe copii să integreze emoția într-un context cognitiv, contribuind astfel la traducerea universului ce îi înconjoară.

Îmi aduc aminte cum pentru mine, când eram copil, împiedicările frecvențe erau privite de societate numai prin prisma hipermasculinitatii. Adică taxate de către cei din jur cu încurajări de „a fi bărbat”, fără însă că cineva să explice vreodată ce presupune această.

Voi reveni cu un nou episod pentru strategia următoare. Evident că ilustrarile pot fi multiple așa că va invit la o discuție pe acest subiect. Putem discuta prin intermediul comentariilor, în așa fel încât să extindem experiența cât mai mult.

30 ianuarie 2017
O vizita la stomatolog

Pentru neofitul din mine în ale stomatologiei, dinții au reprezentat, mai toată viața mea, o zonă care genera temeri și durere fizică, asta pentru că nu am știut multă vreme să îi apreciez. Și consecințele s-au făcut vizibile în timp, atât mental cât și fizic. Dar nu despre mine vă voi vorbi astăzi, deși istoricul părinților se poate transmite copiilor prin diverse căi.

Pe lângă formarea să medicală în acest domeniu, Gabriela a căutat să afle cât mai multe informații despre cauza și tratamentul cariilor dentare și din alte surse decât cele alopate. La un moment dat va reveni și ea cu un articol pe subiect, de această dată cu vocea specialistului.

Aparențele estetice ale dinților pot uneori să transmită informații eronate audienței voluntare sau involuntare. Se pare că mai este cale de parcurs până când noi, oamenii, ne vom opri din aruncatul cu sfaturi puerile și inutile. Mult prea des mă întâlnesc cu această “norma” a sfaturilor inutile ce își au sorgintea, cel mai des, în experiențele altora. Până la urmă pot depăși și astfel de momente însă de multe ori se consumă energie inutilă pe subiecte ce sunt cel mai des necunoscute profunde.

Pe la vreo 2 ani și ceva ai Sarei dințișorii ei au început să dezvolte o ușoară demineralizare. Cauzele pot fi multiple, însă nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre aventura noastră pe calea soluțiilor în tratarea lor. Pentru mine, așa cum spuneam anterior, dinții au fost mai degrabă sursă de teamă, deci este lesne de înțeles că cel mai des am apelat la expertul familiei, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă.

Gabriela, după o îndelungă chibzuire a decis că, odată ce împlinește 3 ani, un dinte al Sarei să fie tratat. Am pregătit cu calm, răbdare și multe explicații terenul cu ceva timp înainte. Acasă avem un craniu uman din plastic, cu dinți, creier și ochi, o oglindă dentară și pe mamă și tata drept pacienți. Sara verifică dinții noștri, făcând manevre învățate de la mama. În felul acesta învață despre ce va fi să fie. Gabriela pregătește un articol mai amplu pe subiect căci conține lecții importante pentru fiecare părinte.

Frica noastră față de dentist se naște fie din experiențe neplăcute din trecut, fie din construcții mentale…Sara nu are frică și nici construcții mentale despre stomatologie, așa că este datoria noastră să nu i le producem. Facem asta prin tratarea subiectului cu naturalețe, deschidere și adaptarea informației în funcție de vârsta ei. Nu mințim, nu colorăm adevărul, dar creăm povești explicative despre ceea ce se întâmplă. Nu ratăm ocazia de a ilustra că lipsa spălatului pe dinți nu ajută la situație, dar nici nu dramatizăm. Până la urmă, tratarea Sarei drept egalul nostru ne ajută pe toți trei.

Nu se produc miracole, dar se produce înțelegere și respect reciproc. Nu trebuie să ne grăbim dacă nu este cazul, oricum șanse sunt să ne aflăm în față unui fapt împlinit. Așa cum va spuneam anterior, Gabriela va reveni cu un articol util, pentru cei ce traversează situații similare.

Cu iubire și conexiune facem totul în trei. Sara, dar mai mult noi învățam în fiecare zi. Am întrebat-o pe Sara cum a fost la dentist și concluzia ei a fost că i-a plăcut, până la etajul 1, unde s-a jucat în sala de așteptare…căci la doi a avut loc tratamentul. 🙂 Dar este dornică de a merge și a treia oară, înțelegând că e nevoie de o răbdare și mai îndelungată pentru punerea „plastilinei definitive”.

25 ianuarie 2017
Taticiile mele uneori stângace

Încă de la începuturile mobilității Sarei, am avut norocul să descoperim o lecție extrem de importantă pentru dezvoltarea echilibrată a copiilor. Pentru noi această însemna dezvoltarea armonioasă a Sarei. Pe scurt, fiecare „stângăcie” ce își găsea calea prin preajma ei, se bucura de reluare, întrebări, răspunsuri, reconstituiri hilare, deci și integrări ale experiențelor.

Daniel Siegel, MD, Phd, dezvăluie structura creierului și modul în care se dezvoltă conexiuni între emisfere. Astfel, pentru cei mai mulți dintre noi, emisfera dreaptă este teritoriul emoțiilor, iar cea stânga a logicii, partea superioară a creierului corespunde universului acțiunilor, iar cea inferioară instinctelor primare. Ce îmi scăpa însă mie era integrarea experiențelor drept unealtă de dezvoltare a creierului, implicit a modului prin care părți ale acestuia sunt ajutate să își dezvolte legături și să colaboreze între ele.

Creierul copilului creează trasee noi prin fiecare experiență nouă. Toate împreună vor determină structura creierului. Noi, părinții, avem o contribuție importantă prin crearea experiențelor care ajută la dezvoltarea unui creier integrat, atât pe orizontală cât și pe verticală.

Ce înseamnă însă această integrare? De pildă, alegerea noastră ca părinți să vorbim Sarei despre experiențele ei îi dezvoltă memoria. Dacă însă suntem și mai curajoși și abordăm sentimentele, îi dezvoltăm inteligența emoțională, o ajutăm să își înțeleagă sentimentele proprii și pe ale celor din jur.

Refacerea simplă a unei împiedicări are rezultate benefice multiple. Pentru Sara, „împiedicarea” mea voită o ajută să înțeleagă propria sa cădere. Îi arată „normalitatea” și firescul unui astfel de eveniment, precum și lecțiile implicite. Pentru mine rezultatul exercițiului este ludic, căci mă împiedic și cad (de exemplu) deseori în locuri publice, încercând să evit bălțile, căci nu am costumația Sarei. Pentru stradă sigur a ieșit o combinație ciudată între hilar și curiozitate, privirile trecătorilor îmi erau reper pentru prestația mea, dar Sara era audiența target. Faptul că „jocul” conducea la integrarea experiențelor sale îmi era și este suficient.

Încă îmi aduc aminte de practica lovirii obiectului de către adulți, căci mi se împleticise printre picioare și eu am căzut. Mai văd încă și astăzi această practică a „deturnării atenției”, practică izvorâtă din puțul nesecat al tradiției și ale cărui rezultate se pierd în miriadele de mimetisme ce noi astăzi numim cultură. În adevăr, această înstrăinare îi creează copilului un mare semn de întrebare căruia îi este imposibil să-i atribuie vreun răspuns coerent, așa că ne privește pe noi, adulții, cum lovim obiecte sau mobilier și clamam victorie în ale pedepsirilor.

Va imaginați cât de ciudați putem apărea în fața noii generații? Evident că nu, altfel cum am putut să uităm experiența și să ajungem adulți în pragul repetărilor mimetice.

Copiii au nevoie de empatie. Noi, cei ce nu suntem prinși în jocul emoțiilor, atunci când copilul de lângă noi este, avem nevoie să ne conectăm mai întâi emoțional și mai apoi cerebral. În „The whole brain child” D. Siegel prezintă 12 strategii pentru o dezvoltare armonioasă a creierului copilului de lângă noi (și de ce nu a copilului din noi). Voi reveni mai amplu pe subiect căci Siegel ar trebui să fie bază minima de formare pentru orice formă de parenting…

4 ianuarie 2017
„Nu ai de ce să îți faci griji”-cu Cristela Georgescu

Suntem doi adulți ale căror corpuri au atins deja maturitatea și un „adult”, care încă își aduce aminte cum funcționează „treaba asta cu corporalitatea” și al cărui corp este în creștere.

Noi trei suntem personaje active în propria noastră călătorie și eforturile noastre sunt concentrate pe aducerea și menținerea bucuriei de a fi în preajma noastră. Evident, aceasta deocamdată încă ne cere efort sporit și conștiență, efortul fiind direcționat pe multiple paliere menite să ne ajute în a fi mai buni, mai calzi, mai deschiși, mai bucuroși. Așa că, de fiecare data când se ivește câte o oportunitate de a fi prin preajma celor ce au deja experiență și o împărtășesc cu bucurie, ne ivim și noi deschiși către ocazia noilor experiențe și, mai ales, trăiri. O astfel de oportunitate este dată de intalinirile cu Cristela (Georgescu) și contribuțiile ei la un „om” mai bun, deci și la un „noi” mai bun. O face deschis, cald, blând și cu un zâmbet ce reflectă bucuria de a fi în acel moment, alături de alte ființe umane.

„Nu ai de ce să îți faci griji” este doar o denumire dată unei întâlniri. Întâlnire, însă, ce stabilește și concentrează abil și cu căldură, legătura dintre noi, ființele umane întrupate aici pe pământ, dintre percepțiile noastre, proiecțiile noastre despre aceste percepții și alegerile pe care le facem ulterior. Ușa larg deschisă de către sufletul Cristelei te lasă să privești viața în ochi de dincolo de…”griji”. Cineva spunea odată că: „pericolul poate fi ceva real însă frica este doar o proiecție mentală”.

Cristela ne spune că avem nevoie să acceptăm că frica și-a găsit casă în noi, ce putem face însă în plus este să înlocuim nevoia de control cu încrederea. Evident nu este vorba de trivial sau ignoranța, mai degrabă este vorba de ceea ce Eckhart (Tolle) numește: „acceptă ceea ce este așa cum este”; cu alte cuvinte nu ceda gândurilor automate, care oricum nu își au originea în Sursă ici în automatisme vechi. Privește-ți viața cu seninătate și bucurie, este ceea ce trăiești în „aici și acum” indiferent de miriadele de interpretări posibile.

Cuvintele Cristelei sunt izvorâte din experiență personală și din dorința de a se informa permanent, astfel încât de fiecare data când Cristela acumulează suficiente informații, le împărtășește cu oamenii din jur. Este adevărat că la conferințe locurile sunt limitate însă înainte de orice Cristela este prezentă online, comunică și informează iar cel mai important este că ne adduce aminte cât de importantă este comunitatea.

Nu mă voi hazarda în redarea sau discuția subiectelor abordate de către Cristela. Sunt sigur că pe parcursul timpului ea însăși va continua discuțiile prin intermediul blogului său. Vă pot spune însă că experiența prezenței în sala înțesată cu oameni deschiși a fost una profundă. Mă bucur că am fost acolo, mă bucur că tot acolo m-am regăsit cu oameni dragi, oameni buni pe care viața ți-i așterne pe poteca ta pentru că sigur ai ceva de învățat de la ei și din relația cu ei.

Cristela mi-a readus smerenia bucuriei de fi, aici și acum. Nu o pierdusem, însă trecând prin preajma ei am simțit cum devine tot mai puternică. Mă bucură că Sara și Gabriela au fost și ele alături. Împreună putem să lucrăm la noi înșine și cum spunea și Gandhi, putem schimba lumea schimbându-ne pe noi.

12 decembrie 2016
Copilărie călătoare!

Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți. Le place foarte mult să fie informați, incluși în planificare, pregătiți cu mult înainte de plecare. Noi am descoperit asta din timp, așa încât atunci când „munca mea” impunea deplasări, Sara știa de dinainte și în felul acesta sincopele din mica noastră rutină erau acceptate mai ușor.

Acum, când „Saia (Sara) e maie (mare)”, la cei 2 ani și 9 luni, este mult mai ușoară pregătirea. În primul rând pentru că am obișnuit-o astfel, am inclus-o în discuțiile premergătoare, i-am explicat ce va urma, cu ce vom călători, cât va dura, cu cine ne vom întâlni etc. În fine, avea acces complet la tot traseul. Ne-am uitat pe hărți împreună, am privit avioanele ce brăzdau cerul și pe măsură ce plecarea se apropia, ne bucuram împreună de ceea ce urma să aibă loc.

Am întâlnit foarte des, în lecturile de specialitate, dar și pe la conferințele și cursurile la care am participat, informația despre cum copiii au nevoie de trei săptămâni ca se deschidă și să se acomodeze cu orice nouă locație. Va dați seama că vacanțele scurte și ieșirile de weekend, mai ales în absența pregătirii prealabile, tind către agitație. Plecările noastre nu au fost niciodată de trei săptămâni, dar pregătirile au ajutat-o pe Sara să își scurteze perioada de adaptare.

În ziua plecării Sara este deja încărcată cu ceea ce va urmă să se întâmple și pentru că nu existau mistere și mistificări, ne descria tocmai ea etapele, cu bucurie și entuziasm. Enumerarea mijloacelor de transport a fost o joacă, dar și felul ei de a ne arăta că a fost atentă, că știe ce se întâmplă. Așa că drumul cu taxiul până la aeroport a fost presărat cu veselie, pigmentat cu bucurie și curiozitate. Aeroportul a devenit un loc de joacă enorm, ce-i drept înțesat de reguli, dar totuși, când privești adulții din mijlocul zâmbetului copilăriei, lucrurile alunecă sinuos în lumea căldurii umane.

Alfie Kohn își începe conferințele sale cu o istorioară anecdotică ce reflectă atitudinea societății în general, atunci când se regăsește blocată în mijloace de transport ce conțin și copii. Oamenii tind să privească copilăria din „sferele înalte” ale adultului și de cele mai multe ori uită prețul piperat pe care îl plătesc pentru aceasta. Uită bucuria spontană, zâmbetul, empatia și căldura, așa că dacă văd copii în avion expresiile tind să se schimbe…căci copiii…știți voi…

Pentru noi însă avionul a fost o nouă oportunitate de a explora prin joacă, peisajul ce se deschidea parcă chiar sub picioarele noastre. Este drept că Sara a ieșit din centură în timpul decolării însă nu aș fi împiedicat-o nici în ruptul capului, atât de mult a bucurat-o fereastra și universul ce alerga nebun pentru a rămâne în urmă. Și recunosc și că aterizarea a avut loc în parametri similari precum decolarea.

Zborul a decurs minunat, și pentru că pregătirea a avut loc, Sara a fost partenerul de călătorie perfect. Am râs toți trei atunci când autobuzul a plecat de sub nasul nostru și am fost nevoiți să așteptăm „doar” 50 min pentru următorul, ne-am bucurat când următorul a sosit. Am râs pe peronul gării numărând trenurile și spunând mereu că „asta nu e pentru noi” și când în sfârșit cel potrivit a sosit, ne-am înghesuit cu bucurie în el găsind loc „chiar la fereastră”. Orele de somn obișnuite s-au dizolvat sub puternicile impresii ale noului, ale bucuriei regăsirii celor dragi, iar Sara a parcurs tot traseul sub semnul veseliei.

Sigur că schimbările aduc cu ele o tentă de disconfort în rutina ei, dar plânsul și râsul de descărcare și vindecare ajută foarte mult. În plus, prezența noastră, căldura celor dragi și „noul” pregătit din timp, i-au dat Sarei cheia către liniște, bucurie și siguranță. Există momente ce au particularitățile lor, momente ce reflectă nevoia de întoarcere la familiar și totuși, acestea cântăresc mai ușor decât o pană atunci când în talerul celălalt al balanței se află bucuria, căldura și prezența celor dragi.

„Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți”…așa că tratați copiii precum egalii voștri, veți avea numai de câștigat 🙂

Detalii „tehnice”:

Vârstă Sara: – 2 ani și 9 luni

Timing anunțare schimbare: – cu cât acordați mai mult timp adaptării cu atât mai bine. Cel puțin două săptămâni înainte de schimbare ar fi însă o demarcație importantă.

Frecvență anunț: – în fiecare zi, apelați la jocuri pentru a face informația mai plăcută. Includeți detalii cât mai reale, folosiți hărți, imagini etc.

21 noiembrie 2016