HaiHuiInTaticie

Categorie: Loc de joaca

  • Din alte primaveri

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Nu știu ce am făcut bine ca să merit toate astea…

    Spuneam această frază destul de frecvent și o făceam drept o formă de apreciere pentru experiențele generoase care mi-au colorat viața. Nu au venit toate odată și nici nu am fost mereu conștient de darurile existenței mele pe acest bulgăre călător prin univers. Multă vreme, asemenea lui, am gravitat în jurul propriei axe, încercând în felul meu, deseori stângaci, să aduc lumina și înțelegere acolo unde credeam eu că este nevoie.

    Undeva, în jurul vârstei de 13 ani am avut prima mea mare conștientizare despre viața ce va fi să fie. Fără a ști de ce sau cum, eram convins că firul meu mă va îndepărta fizic de casă și de țara. Cum însă la aceea vreme comunismul era în floare și ușile toate închise, nu am vorbit despre asta. Mai târziu, ’89 m-a prins cu febrilitatea evenimentelor sale, iar ’90 m-a scos la drumul mare ce ducea către occident.

    Au urmat ani de pribegie împănați cu experiențe multiple și încărcați cu un înțeles pe care aveam să îl percep mult mai târziu. Am traversat continente căutând ceea ce se află mereu în mine, dar la vremea aceea căutând numai în afara mea îmi era dificil să îmi percep interiorul. Anii au trecut și mi-au lăsat cadouri multiple, precum și teme…dar încă aveam pași de făcut către interior pentru a putea aduce sens și către exterior. Timpul s-a perindat și, făr’ de planificare, m-am trezit într-o nouă viață, unde de asta data focusul începea din lăuntrul meu și se revarsa în afară.

    În acest nou univers și prin aceste noi experiențe mi-am cunoscut soția și calea mea a devenit mai clară și mai puțin impulsivă. Mai târziu, în timp ce îmi asistam soția la nașterea Sarei, aveam să îi întâlnesc și prima privire către marele univers, iar prima persoană asupra cărei s-au oprit ochii Sarei eram chiar eu. Și încet, dar mereu tot mai siguri, pașii mei mă conduceau Hai Hui prin experiență Taticiei. Dar nu numai. Mă duceau către mine pentru a mă deschide către cei din jurul meu.

    Încă nu știu ce am făcut bine pentru a merita toate acestea, dar acum simt că întrebarea nici nu își mai cere obolul prin răspuns. Poteca vieții mele nu este nici unică și nici specială, cu toții suntem definiți prin frumos și profunzime, însă nu pentru toți această cale este și clară. Și uite așa, unul câte unul și fiecare în felul sau, decidem la un moment dat să prindem în mână firul clipei ce ne definește că oameni…și începem prin a ne dori să fim mai buni. De asta data nu doar demonstrativ pentru universul exterior, ci mai degrabă contemplativ, cu o ocheadă profundă către interiorul fiecăruia dintre noi care, fără să își propună implicit asta, ne unește pe toți.

    Astăzi sunt încă pe poteca mea interioară și simt cum această mă leagă cu tot ceea ce este. Acum încep să înțeleg cum „a te schimbă pe tine, schimbă lumea din jurul tău”. Pașii mei nu sunt nici unici și nici prinși de sfera vreunui „special”, dar devin tot mai siguri în această mare hoinăreală care este pentru mine Hai Hui în Taticie, și tot mai mult Hai Hui în Univers.

  • Articol tradus „Aha Parenting” Toddler la 2 ani (partea 2 din 2)

    Planul de joaca pentru o copilarie amuzanta/ distractiva

    1. Lasa-ti copilul sa fie in control la training-ul de olita

    Cu totii ies din scutece mai devreme sau mai tarziu. Luptele cu copilul tau despre corpul sau nu le vei castiga niciodata. Antrenamentul la toaleta poate fi o experienta foarte „empowering” pentru copilul tau, un pas important catre independenta, dar depinde de reactia ta ca parinte. Daca copilul nu arata niciun interes in acest sens gaseste oportunitati pentru ca el sa fie in preajma copiilor ce folosesc toaleta si isi va dori foarte rapid sa ii imite.

    1. Da la o parte lupa de putere

    Nu ai nevoie sa ii dovedesti ca ai dreptate. Copilul tau incearca sa afirme ca este o persoana reala cu ceva putere in aceasta lume. Acest lucru este perfect normal. Lasa-ti copilul sa spuna Nu de fiecare data cand poti face acest lucru fara a compromite siguranta, sanatatea sau drepturile altor persoane. Te vei bucura sa afli ca daca crizele de furie sunt o exoresie a lipsei de putere, toddler-ii care simt o oarecare doza de control in viata lor au putine crize de furie.

    1. Previne crizele de furie

    In primul rand afla ca crizele de furie sunt normale pentru copiii de varsta asta. In aldoilea rand, pentru ca cele mai multe crize se intampla cand copiii sunt infometati sau obositi gandeste-te inainte. Hraneste-i si pune-i la somn, un program de somn ferm, reconectare cu tine, timp lejer, linistit, fara stimulare media – orice iti trebuie pentru a te calma si a te odihni – previn cele mai multe crize si readuc pe pamant/ impamantenesc copiii care aluneca.

    Invata sa spui nu – tie insuti! Nu inghesui in program ultimul task (errand). Nu tari dupa tine un copil infometat pana la magazin. Fa ce poti si amana asta pana maine.

    1. Foloseste joaca pentru a „administra” toddler-ul tau

    Copiilor nu le place sa li se impuna comenzi mai mult decat iti place tie. Ceea ce iubesc ei este sa se joace. Vrei cooperare? Zboara-ti copilul pana la baie. Ajuta-l sa-si termine laptele pretinzand ca esti un catelus care iubeste laptele. Pune-ti copilul in scaunul de masina pretinzand ca esti stewardesa si te pregatesti de decolare. Concureaza-ti copilul cine ajunge primul la masina.

    1. Nu lua personal

    Copilul gau te va respinge cateodata sau iti va face rau intr-un fel sau altul. Nu o lua personal. Copilul tau invata cum sa-si moduleze furia. Aceasta este o oportunitate sa creasca si sa si invete in acelasi timp.

    1. Prevede timp in programul tau pentru nevoile copilului sa exploreze lumea

    Acesta este job-ul sau pana la urma, sa exploreze, sa experimenteze, sa invete. In felul acesta creierul sau se dezvolta. A-i grabi pe copii este unul dintre cele mai comune declansatoare la crize ce pot fi altfel evitate.

    1. Cultiva empatia cu copilul tau.

    Abilitatile sociale incep cu empatia. Copiii incep sa dezvolte empatie pentru altii (deci si abilitatea de a impartasi, de a nu lovi etc) pe masura ce ei insisi se simt intelesi.

    1. Nu obliga copilul sa imparta.

    Aceasta de fapt intarzie dezvoltarea abilitatii de a imparti! Copiii au nevoie sa se simta in siguranta in propria lor proprietate inainte de a putea imparti. Mai degraba introduce conceptul de a sta la rand („este randul Alinei sa foloseasca galeata, dupa aceea va fi randul tau”). Ajuta-ti copilul sa-si astepte randul cu empatie. Ajuta-ti copilul sa isi puna deoparte jucaria sa favorita inainte de vizita altui copil. Cand copilul imparte din bunatatea propriei sale inimi da-i putere sa faca aceasta alegere din nou prin observatii cu voce tare dere efectul acestei alegeri: ” Ia uite ce fericit e Mihai ca i-a venit randul sa se joace cu jucaria ta”.

    1. Foloseste „disciplina” in functie de varsta.

    Pentru copii de varsta asta aceasta inseamna limite empatice, informare, redirectionare si ajutor cu emotii. Cercetarile au comparat doua grupuri de toddleri care erau considerati a avea un comportament similar. Cercetatorii au observat copiii cand parintii ii lovesc. Copiiicare au fost loviti au avut un comportament mult mai grav un an mai tarziu decat copiii care nu au fost loviti. Chiar si a striga la copii (cearta) are un efect negativ si cauzeaza impietrirea emotiilor si necooperarea. La aceasta varsta incepe violenta: nu cumva iti inveti copiii ca aceasta inseamna dreptate?

    1. Fii persoana ce vrei sa devina copilul tau.

    Copiii invata sa interactioneze cu altii prin experimentarea relatiilor si mai apoi prin recrearea lor. Retine ca copilul tau invata ambele laturi ale relatiei in care se afla. Daca iti doresti ca acesta sa nu aiba crize de furie sa nu ai nici tu crize de furie fata de el. Daca tu ridici vocea la copil inveti copilul prin exemplu ca a ridica vocea e ok.

    1. Elimina mediile electronice vizuale

    Academia Americana de Pediatrie (AAP) recomanda ca copiii sub 2 ani sa nu se uite la TV sau video pentru ca au alte lucruri importante de dezvoltare de facut si pentru ca au un impact asupra dezvoltarii creierului. AAP recomanda ca copiii mai mari sa priveasca cel mult o ora sau doua pe zi de programe tv educationale si neviolente. Recomandam TV si filme numai pentru ocazii speciale. Stim ca vi s-a spus ca Sesame Street este bun pentru copii, dar cercetarile arata ca influenteaza negativ dezvoltarea creierului si reduce capacitatea de atentie. Incepe o dependenta o copiii care sunt mai sensibili la aceasta. Cand vor fi mai mari isi vor dori sa priveasca mai mult TV. Si inainte ca acestia sa devina mult mai mari te vei intreba de ce stau cu mana pe telecomanda in fata TV in loc sa citeasca o carte. Fara sa mai mentionam ca te-ai oprit deja din abilitatea de a-i monitoriza ce anume sa priveasca la TV in jurul varstei de 8 ani.

    1. A manca este slujba copilului.

    Tu aduci hrana sanatoasa. Copilul se hraneste singur. Pune un plastic sub scaunul inalt. Nu fi obsedat de cat mananca copilul. Fii fara grija, copiii nu se autoinfometeaza. Multi copii sunt prea preocupati in timpul zilei ca sa mai si manance suficient. Asa ca cer mancare la ora de somn. Asta poate sa conduca un parinte catre o criza, sau ea poate fi evitata daca Introduci o gustare in program – care de cele mai multe ori ii ajuta pe copii sa se calmeze si sa doarma mai bine. Daca te asiguri ca gustarea este sanatoasa elimini presiunea mesei de seara si te poti bucura mai mult langa copilul tau fara sa il fortezi sa manance. Poti combina cu povesti de noapte buna in caz ca nu ai suficient timp.

    1. Uita despre stimularea creierului copilului tau prin invatarea alfabetului.

    Munca intelectuala a toddler-ilor tine de explorare, observarea lumii, a vorbi si a fi ascultat, a fi acceptat, validat si luat in considerare. Autoadministrarea emotionala pune bazele pentru dezvoltarea intelectuala. Nu e niciodata prea devreme sa dezvolti iubire de carti dar aceasta nu se intampla prin invatarea alfabetului. Daca iti doresti ca copilul tau sa iubeaca lectura atunci citeste-i si spune-i povesti.

    1. Previne miorlaiala.

    Miorlaiala este o expresie a copilului tau despre emotiile legate de lipsa de putere. Poate deveni o obisnuinta. Pentru a trage un sut miorlaielii evita sa creezi oportunitati de invatare pentru copilul tau cum ca miorlaiala iti aduce ceea ce vrei. Cu alte cuvinte incearca sa eviti sa transformi miorlaiala in necesitate, iar daca totusi se intampla evita rasplata ei. Mai degraba ajuta-ti copilul cu aceste emotii de lipsa de putere.

    1. Foloseste rutina.

    Copiii dezvolta autodisciplina partial prin traiul intr-o rutina sigura, predictibila si structurata unde stiu la ce sa se astepte. Camd le intrerupem rutina cu calatorii, cum ar fi o vizita la bunici sau pur si simpla o exceptie pentru propria ta dispozitie poti sa te astepti la tantrumuri, dificultati de adormire si tot felul de alte provocari.

    Bunica bineinteles merita vizita, dar alegerea intreruperilor cu intelepciune face parte din parenting protectiv.

    1. Da-le oportunitatea sa experimenteze competenta.

    Copiii au mai putine crize si coopereaza mai mult cand se simt in putere. Cum poti sa iti ajuti copilul sa isi dezvolte sentimentul de putere?

    Trei cai: asculta copilul, lasa copilul sa ia decizii oricand este posibil si da-i prilejul sa experimenteze competenta.

    Toddlerii au nevoie de experiente zilnice cu munca pentru a castiga incredere in propriile lor capacitati si pentru a incepe sa gandeasca despre ei ca fiind oameni competenti. Nu ma refer la munca grea, ci munca in spiritul Mariei Montessori si a lui Tom Sawyer care ii facea pe ceilalti copii sa creada ca a varui gardul e cel mai bun joc din lume. Cu alte cuvinte toddlerii IUBESC sa inteleaga cum functioneaza casa si sa participe. IUBESC sa contribuie. IUBESC sa invete.

    Invita-ti toddler-ul sa se implice in orice faci. Da, ajutorul primit iti va face munca mai dificila, dar asa copilul va invata deprinderi pentru viitor si in plus va si conectati.

    Ce fel de sarcini poate face in jurul casei? Poate sta pe un scaun sau o bancuta in bucatarie ca sa te ajute. Te poate ajuta cand iti faci cumparaturile. Te poate ajuta in curte.

    Specific:

    – isi pot face singuri gustari cum ar fi sa isi decojeaca fructe sau sa decojeasca un ou sau sa isi faca minisandwish-uri cu crakeri.

    – te pot ajuta sa speli oalele si tigaile sau orice vas are nu se sparge

    – pot spala legumele in chiuveta

    – pot sterge masa

    – te pot ajuta sa cureti frigiderul

    – te pot ajuta sa pregatesti masa

    – te pot ajuta sa cureti masa

    – te pot ajuta sa stinga sau sa aprinda lumina

    – pot sterge praful

    – pot curata cada (pe dianuntru, desculti!)

    – pot imperechea sosetele in timp ce tu impaturesti hainele

    – poate sorta hainele (care haine curate apartin carui membru al familiei?)

    – te poate ajuta sa scoti hainele din masina de spalat si sa le puna in uscator, sa le scoata din uscator sau se le puna la uscat

    – poate alege singur fructele la aprozar

    – poate spala masa sau podeaua

    Aceste activitati sunt mult mai educative si stisfacatoare decat TV si sunt indragiste de cei mai multi copii. Dupa terminarea sarcinii copilul spune „Eu am facut asta!” si se simte o persoana mult mai capabila si mao puternica. (Compara asta cu cum se simt dupa ce se uita la TV). Desigur, este mult mai multa munca pentru parinte decat daca ar face asta singur. Nu asta este insa ideea. Toddlerii si prescolarii are se simt competenti si puternici nu au nevoie sa isi arate puterea prin a fi contra. Ei sunt mult mai increzatori. Si sunt mult mai de ajutor! Asta este ceea ce eu numesc un castig cu beneficii pentru ambele parti.

    (articolul original in link-ul de mai jos)

    http://www.ahaparenting.com/Ages-stages/toddlers/toddlers-terrific-twos

     

  • Joaca’n joacă

    Unforgetable…, mai țineți minte Nat King Cole? Am plecat de la el pentru că realizez că noi, drept părinți, suntem exact asta; de neuitat. Ceea ce poate însemna fie pozitiv, fie nu. Însă voi rămâne în sfera pozitivă. Privesc în spate, părinții mei sunt de neuitat, ai Gabrielei la fel…și realizez că ne îndreptăm către același atribut…și atunci mă întreb…și dacă pigmentăm „de neuitat” cu foarte multă joacă?

    Am plecat de la el pentru că realizez că noi, drept părinți, suntem exact asta; de neuitat. Ceea ce poate însemna fie pozitiv, fie nu. Însă voi rămâne în sfera pozitivă. Privesc în spate, părinții mei sunt de neuitat, ai Gabrielei la fel…și realizez că ne îndreptăm către același atribut…și atunci mă întreb…și dacă pigmentăm „de neuitat” cu foarte multă joacă?

    Probabil că orice tată este preocupat, la un moment dat, de joacă. Atât joacă cu copilul de lângă el, cât și cu cel din el. Așa că nici eu nu fac excepție și trebuie să recunosc că deseori mă regăseam în pană de inspirație și blocaj. Atunci când un astfel de blocaj intervenea, o lăsam pe Sara să decidă iar decizia ei se manifesta în funcție de vârstă și inspirația din acel moment.

    Când însă mă regăseam sub aura inspirației ideile curgeau, așa că m-am gândit să redau o parte dintre ele, mai ales că pentru noi doi, Sara și cu mine, joaca ne-a plantat ditamai zâmbete pe chipuri. Am să abordez situațional jocurile „inventate” de noi, astfel încât, dacă vi se potrivesc și vouă, să le puteți utiliza în funcție de context. Fiecare joc va avea propriul sau articol, încerc astfel să abordez cât mai detaliat elementele importante ale momentului.

    Jocul „Stop și Gata”

    Ideea mi-a venit împachetată în observația că Sara a început să manifeste nevoia de control în dinamica interacțiunii dintre noi. Această nevoie se manifesta atât prin dorința unui anumit tip de acțiune cât și a modului în care această avea loc. Așa că, plecând de la ideea de „rough play” (zbenguială pur și simplu) am introdus mecanismul Stop, care odată rostit îmi provoca mie o „înghețare” totală (adică nu mă mai mișc deloc). Aceasta îi permitea Sarei să scape din înlănțuirea brațelor mele și să dispară din cameră, căci eu eram blocat prin Stop. De îndată ce Sara se afla în „siguranța” distanței, cuvântul „Gata”, îmi reda libertatea mișcării. Astfel, îmi reluăm mișcarea plecând din starea în care mă aflăm atunci când Sara a spus Stop și descopeream mirat și teatral dispariția ei.

    Jocul acesta a început de ceva vreme, pe când Sara experimenta vorbirea cu ajutorul unui singur cuvânt odată. Pe măsură ce Sara evolua, elemente noi au apărut, fără însă să modifice dimensiunea control a acțiunii de care ea se bucură. Astfel, pentru că se dezvoltase deja gustul escaladei, o prindeam pe Sara în brațe în așa fel încât evadarea prin Stop să conțină escalade și salturi de la mici înălțimi. Chicotele și râsetele zglobii ce umpleau casa în momentele astea erau pentru noi măsura succesului exercițiilor, atât în sfera ludică cât și a mobilității și controlului.

    Stop și Gata este un punct de început în dinamica dintre tata și copil, un loc al diferenței de abordare între jocul copilului și mama. Are inclus în el “rough play”-ul (hârjoană) essential dezvoltărilor fizice sic el mai important vine cu un mecanism de control important pentru copil. Îi este suficient de dificil să se supune diverselor bariere ce îi apar pe scara evoluției personale. Aici însă copilul va face uz cu chibzuială ludică de mecanismele oferite. Și va rog să mă credeți că niciodată Sara nu a “abuzat” controlul temporar, ba dimpotrivă. Și-a dezvoltat, prin joc, elemente noi, care să îi convină etapei pe care tocmai o traversează.

    Jocul a început în jurul vârstei de 1 an și șase luni – inițial a avut menirea să îi permită Sarei să oprească adresările mele într-o altă limbă(îi vorbeam în  Engleză și în Franceză, iar cu ajutorul lui Stop Sara mă putea opri).

  • La câteva cuvinte distanță…de emoție

    Recunosc că greșesc, chiar suficient de des, fie că o fac prin acțiuni, fie prin cuvinte. În ultima vreme s-a întâmplat prin cuvinte. Dar în mod sigur vă întrebați ce înseamnă că greșesc și probabil față de cine. Ei bine față de Sara, față de Gabriela (căci ea va trebui să „administreze” rezultatul, acum când eu sunt plecat cu săptămâna).

    Să vă explic mai în detaliu, în așa fel încât să vă ajute și pe voi în situații similare.

    Despre acțiuni țesute din emoția trecutului am mai vorbit. Fie este vorba de propriile temeri față de momente ce sunt percepute prin prisma temerilor proiectate, fie prin întreruperi de activități date de automatisme, deci lipsă de prezența. De pildă Sara se joacă, singură sau cu mama, iar tata apare de nicăieri și îi întrerupe jocul, căci din păcate era atât de neatent și prins de el încât a lăsat cursul minții să întrerupă acțiunea ei. Sau, prea des dacă mă întrebați pe mine, mi se întâmplă să mă conectez la un eveniment trecut, să îl aduc în prezent și să o întrerup pe Sara din acțiunile sale.

    Astfel de întreruperi și apariții bruște în peisajul jocului ludic rup cursivitatea acțiunilor și observațiilor pe care Sara le face singură. Este vremea independenței pentru ea și orice întrerupere duce la pierderea firului și se poate solda cu renunțare. Renunțare la a mai face „singuia”(singură) și implicit la a descoperi și înțelege prin propriile experiențe. Profesorul Colceag evocă lucrul acesta destul de des în conferințele și scrierile sale.

    Cuvintele sunt alte căi prin care aduc confuzie și emoție în momente care oricum sunt încărcate prin context. Recent a trebuit să părăsesc țara pentru perioade de timp destul de lungi și, din păcate, frecvent. A fost prima scindare de amploare în relația mea cu Sara (la cei 3 ani proaspăt împliniți).

    Un sprijin în comunicarea cu ea pe perioadele absenței a venit prin intermediul tehnologiei și a comunicarilor video live. Numai că, prins de propriile-mi gânduri și emoții, mi s-a întâmplat destul de des să aleg cuvinte ce aduc confuzie și emoție. Prins de absența conectării, foloseam „mai este puțin” fără însă a realiză că pentru Sara, puțin are deja un înțeles clar (de dimensiunea minutelor). Exemple sunt multiple, uzitam „sunt la ușă” (adică la ușa apartamentului în care locuiam), lucru ce se soldă cu fugă ei la ușa casei, sperând să îl regăsească pe tata…

    Și uite așa, prin evitarea prezenței în aici și acum, ajungem să creăm oportunități pentru experiențe mai puțin plăcute și care au nevoie de adresare ulterioară. Cuvintele izvorâte în momentul conștient au curgeri line, se încarcă cu bucuria prezentului și reflectă ce simțim noi, ce simte cel de lângă noi. Atunci când ne pierdem în zgomotul automat al unei minți bombardate cu informații inutile suntem predispuși distanței. Chiar și distanței față de noi, nu numai față de interlocutorul nostru.

    Dar ne revenim atunci când ne dăm seama cât de departe riscăm să alunecăm față de noi înșine. Când realizăm că până și copilul din noi își dorește o comunicare și conectare cu copilul de lângă noi.

  • Copilărie călătoare!

    Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți. Le place foarte mult să fie informați, incluși în planificare, pregătiți cu mult înainte de plecare. Noi am descoperit asta din timp, așa încât atunci când „munca mea” impunea deplasări, Sara știa de dinainte și în felul acesta sincopele din mica noastră rutină erau acceptate mai ușor.

    imag1335-01Acum, când „Saia (Sara) e maie (mare)”, la cei 2 ani și 9 luni, este mult mai ușoară pregătirea. În primul rând pentru că am obișnuit-o astfel, am inclus-o în discuțiile premergătoare, i-am explicat ce va urma, cu ce vom călători, cât va dura, cu cine ne vom întâlni etc. În fine, avea acces complet la tot traseul. Ne-am uitat pe hărți împreună, am privit avioanele ce brăzdau cerul și pe măsură ce plecarea se apropia, ne bucuram împreună de ceea ce urma să aibă loc.

    Am întâlnit foarte des, în lecturile de specialitate, dar și pe la conferințele și cursurile la care am participat, informația despre cum copiii au nevoie de trei săptămâni ca se deschidă și să se acomodeze cu orice nouă locație. Va dați seama că vacanțele scurte și ieșirile de weekend, mai ales în absența pregătirii prealabile, tind către agitație. Plecările noastre nu au fost niciodată de trei săptămâni, dar pregătirile au ajutat-o pe Sara să își scurteze perioada de adaptare.

    imag1342-01În ziua plecării Sara este deja încărcată cu ceea ce va urmă să se întâmple și pentru că nu existau mistere și mistificări, ne descria tocmai ea etapele, cu bucurie și entuziasm. Enumerarea mijloacelor de transport a fost o joacă, dar și felul ei de a ne arăta că a fost atentă, că știe ce se întâmplă. Așa că drumul cu taxiul până la aeroport a fost presărat cu veselie, pigmentat cu bucurie și curiozitate. Aeroportul a devenit un loc de joacă enorm, ce-i drept înțesat de reguli, dar totuși, când privești adulții din mijlocul zâmbetului copilăriei, lucrurile alunecă sinuos în lumea căldurii umane.

    Alfie Kohn își începe conferințele sale cu o istorioară anecdotică ce reflectă atitudinea societății în general, atunci când se regăsește blocată în mijloace de transport ce conțin și copii. Oamenii tind să privească copilăria din „sferele înalte” ale adultului și de cele mai multe ori uită prețul piperat pe care îl plătesc pentru aceasta. Uită bucuria spontană, zâmbetul, empatia și căldura, așa că dacă văd copii în avion expresiile tind să se schimbe…căci copiii…știți voi…

    imag1123-01Pentru noi însă avionul a fost o nouă oportunitate de a explora prin joacă, peisajul ce se deschidea parcă chiar sub picioarele noastre. Este drept că Sara a ieșit din centură în timpul decolării însă nu aș fi împiedicat-o nici în ruptul capului, atât de mult a bucurat-o fereastra și universul ce alerga nebun pentru a rămâne în urmă. Și recunosc și că aterizarea a avut loc în parametri similari precum decolarea.

    Zborul a decurs minunat, și pentru că pregătirea a avut loc, Sara a fost partenerul de călătorie perfect. Am râs toți trei atunci când autobuzul a plecat de sub nasul nostru și am fost nevoiți să așteptăm „doar” 50 min pentru următorul, ne-am bucurat când următorul a sosit. Am râs pe peronul gării numărând trenurile și spunând mereu că „asta nu e pentru noi” și când în sfârșit cel potrivit a sosit, ne-am înghesuit cu bucurie în el găsind loc „chiar la fereastră”. Orele de somn obișnuite s-au dizolvat sub puternicile impresii ale noului, ale bucuriei regăsirii celor dragi, iar Sara a parcurs tot traseul sub semnul veseliei.

    imag1078-01Sigur că schimbările aduc cu ele o tentă de disconfort în rutina ei, dar plânsul și râsul de descărcare și vindecare ajută foarte mult. În plus, prezența noastră, căldura celor dragi și „noul” pregătit din timp, i-au dat Sarei cheia către liniște, bucurie și siguranță. Există momente ce au particularitățile lor, momente ce reflectă nevoia de întoarcere la familiar și totuși, acestea cântăresc mai ușor decât o pană atunci când în talerul celălalt al balanței se află bucuria, căldura și prezența celor dragi.

    „Copiii iubesc predictibilitatea, adoră să știe ce urmează, să fie preveniți”…așa că tratați copiii precum egalii voștri, veți avea numai de câștigat 🙂

    imag1229-01Detalii „tehnice”:

    Vârstă Sara:                                  – 2 ani și 9 luni

    Timing anunțare schimbare:     – cu cât acordați mai mult timp adaptării cu atât mai bine. Cel puțin două săptămâni înainte de schimbare ar fi însă o demarcație importantă.

    Frecvență anunț:                           – în fiecare zi, apelați la jocuri pentru a face informația mai plăcută. Includeți detalii cât mai reale, folosiți hărți, imagini etc.

    imag1370-01

  • Despre „Limite cu blândețe”

    (mai mult…)

  • Bunele intenții

    Cred cu tot sufletul că toți oamenii sunt în esența buni. Ceea ce însă schimbă cursul în unii dintre aceștia sunt circumstanțele și lipsa de prezentă. Mai cred că toți părinții își iubesc copiii, prea mulți însă o fac așa cum au fost ei iubiți, iar asta uneori înseamnă lipsă de iubire.

    imag4039-01Considerând obsesia umanității cu imortalitatea prin genealogie, mă uimește cât de inexistentă este pregătirea noastră umană dar și formală  în a fi părinți. Astăzi putem accesa o multitudine de canale ce ne pot opri din inconștiență și totuși nu o facem, chiar dacă avem libertatea de a alege sau în profunzimea noastră simțim nevoia de a fi mai buni prin învățare specifică.

    Nu există cursuri formale, impuse, pentru viața de cuplu, pentru prietenie, pentru parințeala au aparut tot mai multe cursuri dar continuam sa facem ceea ce s-a ni făcut, iar din când în când apar valuri de trezire. O fi defect profesional, o fi obișnuință, cert este că observ, îmi observ propriul comportament, al Sarei, dar și el celor din jur.

    IMAG5014-01Pe măsură ce avansez pe calea „taticiei conștiente” îmi dau seama cât de important este să păstrăm cel puțin două elemente ca parte constantă în A Fi.

    Prima este prezența, adică acea conștientă că ești acolo, lângă copilul tău. Prin ea îți primești toate informațiile de la copilul tău, eviți astfel proiecțiile mentale și diversele interpretări despre ceea ce are loc, subtitrări mentale ce apar datorită absenței, a pierderii prezentului în schimbul zgomotului mental.

    A doua este informarea, atât despre „parințeala”, cât și despre etapele de dezvoltare ale copilului. Combinația informării cu prezența ne așează pe noi, părinții, exact acolo unde trebuie să fim, cel mai important efect fiind oprirea automatismelor comportamentale care sunt îngăduite, căci chipurile sunt ancorate în bune intenții.

    Observ laudele și pedepsele. Primul meu gând este Alfie Kohn și condiționarea comportamentului, dar și stabilirea unor tipuri comportamentale situate între pedeapsă și recompensa. Evident că, trăind înconjurați de o astfel de practică, pare imposibil să eviți mimetismul, sau poate prin prezența, reacția noastră poate fi una născută din ceea ce observăm și nu din exterior.

    Observ șantajul emoțional și/sau comportamental care constrânge libertatea copilului și îi lasă un mare mister față de ce tocmai a avut loc. Lipsa de explicație pe limbajul audienței schimbă nivelul comunicării și atunci ne adresăm de sus în jos, adică din turnul de cleștar al unor presupuse cunoștințe, prevăzut cu o ușă închisă pentru cei cu corpul încă în creștere.

    Observ limitele abrupte, fără explicații, aplicate pentru un comportament care cu cinci minute mai înainte era permisibil. Nu e greu de imaginat reacția copilului și confuzia sa. Încă descopăr partea asta cu limitele am aflat tot mai multe de la conferința Otiliei Mantelers. Intenționez să revin cu un post complet pe subiect, căci îl consider extrem de important.

    Observ lipsa de participare, copiii strigă, cheamă și vor să își implice părinții, dar răspunsurile lor întârzie. Prea prinși în conversații sau în gânduri reacționează numai în urma unor semnale codate de propria lor copilărie; pericol (sau construcția mentală a acestuia), zgomot etc. Copiii în tot acest timp sunt încă sub imperiul bucuriei, desigur își doresc conectare, de cele mai multe ori doar succintă. Preț de câteva secunde vor să reflecte în părinți noile lor abilități. Mulți din cei mari nici măcar nu își mai dau seamă că copiilor nu le scăpa nimic.

    Observ vorbitul peste copil, în numele lui, tăind abrupt încercările lor de a se exprimă, de a-și găsi echilibrul în cuvinte. Oamenii mari păr deseori prinși de o grabă imaginară și atunci vorbesc mereu. Că un fel de subtitrare vocală pentru un film ce are loc în față lor, traduc în cuvinte orice, de la intenții până la gesturi, de la acțiune până la imobilizare…în așa fel încât deseori mă întreb, oare cum sunt eu pentru Sara?

    La început o întrerupeam din activități presupunând nevoia ei de ajutor, acum „Saia (Sara) singuia (singură)” îmi arată stația unde cobor eu din automatismele proprii. Sara astăzi nici că pare foarte interesată de prezența mea. După ce finalizează ilustrarea noilor abilități se abandonează jocului cu partenerii disponibili. Mă cheamă doar pentru noi ilustrații sau propunerea de a schimbă locul de joacă (din toboganul gonflabil în trambulină sau viceversa). Dar mai privește câteodată scurt, mie mi se pare ca îmi zâmbește, după care se întoarce în universul copilăriei.

    Așa că revin asupra mea, părinte, iubit, soț, etc, multiple identități pe care încerc să le întroduc într-una singură. Eu, cel conectat cu sinele profund, cel ce observă fără judecată și cel ce răspunde chemării de conexiune, cu copilul de lângă mine, cu cel din mine. Iubitor, responsabil și mai ales, atât de des cât pot susține acum, prezent. Așa că evită pe cât poți „bunele intenții” căci acestea doar te îndepărtează de sinele profund și te aruncă în labirintul minții superficiale, acolo unde gândurile sunt toate pe pilot automat.

    IMAG4992-01

  • Lumea lui „destul”

    Ideea de a scrie despre „destul” mi-a venit de la o intersecție de gânduri personale cu gânduri ce nu-mi aparțin.

    Ideea din spatele lui „destul” este relativ simplă și totuși aparent incredibil de complexă. Se referă la temerile noastre de adulți, sosesc în diferite culori atrăgătoare și sunt suficient de abile pentru a ne scoate din prezent.

    IMAG5021-01De exemplu (în cazul părinților): mănâncă „destul” de mult?; este „destul” de bine stimulat/ă?; are „destule” activități afară?, etc.

    Ideea din gândurile celuilalt era denumită „planeta frică”, făcea referință la universul unui copil de aproximativ 14-15 ani.
    Intersecția s-a creat prin recunoașterea unor gânduri relativ similare, construite mental, în principal din proiecții cognitive, deci departe de a fi observații pertinente a celui/cele ce ni se află în grijă. Am realizat automatismul din spatele lor, ușurința și atractivitatea cu care sunt create pentru a ne cuceri și a ne rupe din ceea ce are loc de fapt în jurul nostru.

    IMAG0908Întâmplarea a făcut să mă aflu în metrou, deci oportunitate amplă de a observă oamenii prinși sub imperiul unor astfel de proiecții. Mai târziu, același tip de comportament s-a regăsit și la locul de joacă, unde din ce în ce mai des observ înlocuirea părinților cu bunicii.

    Cum am ajuns aici? Cum de ne-am rupt de prezent pentru a-l refuza și a ne refugia în proiecții? Ce ne aduc ele bun? Căci în afara atractivității temporare, temerile nu sunt reale… Da, uneori există pericole, face parte din procesul de descoperire și negociere cu universul, dar temerile nu sunt reale, nu aduc soluții, căci evenimentul presupus de acestea nu a avut loc și poate că nici nu va avea vreodată…

    Lumea lui „destul” este amplă și una dintre rădăcini este conectată cu comparația, o falsă concurență cu cei din jur, dar foarte des întâlnită. Se regăsește în pseudo măsurători antropomorfice, copilul de lângă tine este „evaluat” și „apreciat” subiectiv, dar asta nu oprește apariția sfaturilor. Apare în compararea abilităților și deprinderilor manifestate la locul de joacă, copiii fiind inundați cu aprecieri sau admonestări în funcție de automatismele ce dețin controlul în acel moment. Încet alunecă către situația părinților și statutul social…etc.

    Încă suficient de des mi se întâmplă și mie, nu să dau sfaturi sau să mă implic, dar să alunec în brațele lui „destul”. Și totuși, cu una din primele lecții învățate de la Tolle( Eckhart Tolle), mă întreb dacă respir și în acel moment atractivitatea lui „destul” se estompează și tot mai des acesta dispare. Încerc acum să îi dau un sens pozitiv întrebându-mă tot mai frecvent dacă sunt „destul” de prezent pentru a prinde și foșnetul de toamnă din mijlocul frunzelor ce se desprind din coroane.

    „Tati uite” strigat de Sara mă readuce lângă ea cu aceeași forță, în cazul în care lumea lui „destul” mă mai invită să vizitez…voi cum va descurcați?

    IMAG0781

  • Mamaie Maiia (Maria)

    Străbunica Sarei va avea în curând 87 de ani. A trecut timpul peste ea brăzdându-i chipul cu urmele sale, însă, în pofida trecerii, se înviorează la fiecare vizită a Sarei.

    Copilărie în toată splendoarea ei, o punte între generații de care ne amintim cu bucuria primei zăpezi.

    imag3551-01Mamaie Maiia (Maria) și căsuța sa au valențele copilăriei împlinite, locul în care Sara învață bucuria vieții în mai toate formele sale. Fiecare anotimp îi conferă Sarei o nouă poartă către cunoaștere și această are de fiecare data loc sub cortina zglobie a jocului neîngrădit, liber și asumat în libertatea sa.

    Pentru că încurajăm explorarea independența, Sara se mișcă în deplină libertate, trecând în revistă mai toate animalele din curte.

    imag9722-01Labus, mai sălbatic oleacă, s-a prins repede că e ceva cu ea și pentru că nu multă lume îi călca pragul, a răsturnat-o o data pe Sara cu toată bucuria lui.

    Sara știe deja că nu toți „hamii” (cum numește ea cățeii) sunt foarte activi în ale socializării, dar la mamaie a plecat veselă în explorare, ignorând noroiul, dar și „hamul” parcat la un capăt de lanț.

    imag8753-01Plăcerea ei cea mai mare rămâne însă hrănirea păsăretului. Așa că la fiecare vizită, înarmată cu grăunte sau pâine, pleacă la întâlnirea cu micul stol. Cocoșul încă îi da de furcă și mai aproape de fiecare data îi fură pâinea din mână, forțând un „heeei” alungit și apăsat drept reacție.

    După somnul de prânz, Sara și tata pleacă în zăvoi, acolo unde un cu totul altfel de univers așteaptă să își dezvăluie straiele sezonului. Îmbrățișările de copac, privitul cerului și ascultarea frunzișului din coroanele dezmierdate de vânt, fac parte din acompaniamentul experienței. Sara întreabă atunci când nu își găsește singură răspuns, sau se pierde în explorare, pășind curioasă peste poteci.

    imag4871-01Viața la țara are bucuria să, precum și multitudinea de calități aferente, de aceea cu greu îmi pot imagina un spațiu mai potrivit copilăriei.

    Orașul și zumzetul sau asurzitor oferă doar răspunsuri superficiale unor întrebări ce de multe ori nu apucă a fi întrebate. Deconectarea de natură, zgomotul și agitația constanta ne împiedică să ne simțim pe noi înșine, darămite conexiuni cu ceea ce este.

    imag5709-01Mamaia Maiia a învățat să accepte modul nostru diferit de a o crește pe Sara și s-a adaptat cu rapiditate. „Sara pot să te pup?” poate fi adresat acum fără așteptări, căci Sara oricum se bucură de căldura umană și mai ales de iubirea ce izvorăște dintr-un suflet „înțelepțit” de trecerea a 86 de primăveri.

    Copiii au nevoie de o astfel de libertate, au nevoie să se simtă nestingheriți și să exploreze fiecare cotlon, chiar dacă petele de pe haine se adună rapid. Modernitatea a creat soluții și pentru asta și, totuși, cea mai frecventă atenționare la locurile de joacă rămâne: „să nu te murdărești”. Hainele Sarei sunt pline de urme, fie ale cocoșului ce i-a furat pâinea din mână, fie ale rostogolului provocat de Labus. În pofida urmelor ele strălucesc sub lumina zâmbetului adus de bucuria explorării nestingherite în curtea la Mamaie Maiia.

    imag4876