Ideea de a scrie despre „destul” mi-a venit de la o intersecție de gânduri personale cu gânduri ce nu-mi aparțin.
Ideea din spatele lui „destul” este relativ simplă și totuși aparent incredibil de complexă. Se referă la temerile noastre de adulți, sosesc în diferite culori atrăgătoare și sunt suficient de abile pentru a ne scoate din prezent.
De exemplu (în cazul părinților): mănâncă „destul” de mult?; este „destul” de bine stimulat/ă?; are „destule” activități afară?, etc.
Ideea din gândurile celuilalt era denumită „planeta frică”, făcea referință la universul unui copil de aproximativ 14-15 ani.
Intersecția s-a creat prin recunoașterea unor gânduri relativ similare, construite mental, în principal din proiecții cognitive, deci departe de a fi observații pertinente a celui/cele ce ni se află în grijă. Am realizat automatismul din spatele lor, ușurința și atractivitatea cu care sunt create pentru a ne cuceri și a ne rupe din ceea ce are loc de fapt în jurul nostru.
Întâmplarea a făcut să mă aflu în metrou, deci oportunitate amplă de a observă oamenii prinși sub imperiul unor astfel de proiecții. Mai târziu, același tip de comportament s-a regăsit și la locul de joacă, unde din ce în ce mai des observ înlocuirea părinților cu bunicii.
Cum am ajuns aici? Cum de ne-am rupt de prezent pentru a-l refuza și a ne refugia în proiecții? Ce ne aduc ele bun? Căci în afara atractivității temporare, temerile nu sunt reale… Da, uneori există pericole, face parte din procesul de descoperire și negociere cu universul, dar temerile nu sunt reale, nu aduc soluții, căci evenimentul presupus de acestea nu a avut loc și poate că nici nu va avea vreodată…
Lumea lui „destul” este amplă și una dintre rădăcini este conectată cu comparația, o falsă concurență cu cei din jur, dar foarte des întâlnită. Se regăsește în pseudo măsurători antropomorfice, copilul de lângă tine este „evaluat” și „apreciat” subiectiv, dar asta nu oprește apariția sfaturilor. Apare în compararea abilităților și deprinderilor manifestate la locul de joacă, copiii fiind inundați cu aprecieri sau admonestări în funcție de automatismele ce dețin controlul în acel moment. Încet alunecă către situația părinților și statutul social…etc.
Încă suficient de des mi se întâmplă și mie, nu să dau sfaturi sau să mă implic, dar să alunec în brațele lui „destul”. Și totuși, cu una din primele lecții învățate de la Tolle( Eckhart Tolle), mă întreb dacă respir și în acel moment atractivitatea lui „destul” se estompează și tot mai des acesta dispare. Încerc acum să îi dau un sens pozitiv întrebându-mă tot mai frecvent dacă sunt „destul” de prezent pentru a prinde și foșnetul de toamnă din mijlocul frunzelor ce se desprind din coroane.
„Tati uite” strigat de Sara mă readuce lângă ea cu aceeași forță, în cazul în care lumea lui „destul” mă mai invită să vizitez…voi cum va descurcați?
Mamaie Maiia (Maria) și căsuța sa au valențele copilăriei împlinite, locul în care Sara învață bucuria vieții în mai toate formele sale. Fiecare anotimp îi conferă Sarei o nouă poartă către cunoaștere și această are de fiecare data loc sub cortina zglobie a jocului neîngrădit, liber și asumat în libertatea sa.
Labus, mai sălbatic oleacă, s-a prins repede că e ceva cu ea și pentru că nu multă lume îi călca pragul, a răsturnat-o o data pe Sara cu toată bucuria lui.
Plăcerea ei cea mai mare rămâne însă hrănirea păsăretului. Așa că la fiecare vizită, înarmată cu grăunte sau pâine, pleacă la întâlnirea cu micul stol. Cocoșul încă îi da de furcă și mai aproape de fiecare data îi fură pâinea din mână, forțând un „heeei” alungit și apăsat drept reacție.
Viața la țara are bucuria să, precum și multitudinea de calități aferente, de aceea cu greu îmi pot imagina un spațiu mai potrivit copilăriei.
Mamaia Maiia a învățat să accepte modul nostru diferit de a o crește pe Sara și s-a adaptat cu rapiditate. „Sara pot să te pup?” poate fi adresat acum fără așteptări, căci Sara oricum se bucură de căldura umană și mai ales de iubirea ce izvorăște dintr-un suflet „înțelepțit” de trecerea a 86 de primăveri.
-Atenție, acolo NU…nu, nici acolo!
Când eram mic eram copilul cel mai comod din cartier, dolofan de la ședere și lectură, mă urneam numai dacă ceva era cu adevărat interesant. Eram mai degrabă un observator, fascinat de tot ce mișcă, atâta vreme cât nu trebuia să mă mișc eu. Pe măsură ce am crescut lucrurile au început să se schimbe și m-am metamorfozat în maimuță. Mă urcam pe orice, natural sau artificial, încercam orice ascensiune, doar că mai și cădeam…des și „de sus”… Șezutul meu la lectură își arată în acea perioadă costul în îndemânarea mea…și era scump.
Se mai oprește și pentru a observa, însă puțin, doar pentru a învață o tehnică nouă, după care începe imediat să o aplice.
Este uluitor câtă informație poți procesa în fracțiuni de secundă, câte proiecții mentale îți trec pe ecranele din cap…în același timp în care tu alergi către copilul tău căzut de la înălțime.
Dincolo de teamă este încrederea, în ceea ce este așa cum este, în sine, în cei din jur…
Cu ceva vreme în urmă, cred că Sara se apropia de pragul celor doi anișori sau chiar îi trecuse, a intrat într-o etapă a emoțiilor afișate fizic. Într-un anume fel ne așteptam la acest capitol, atât Otilia (Mantelers) cât și mulți alți specialiști evocau celebrii doi ani la copii.
De multe ori noi, adulții, privim același lucru și avem impresii diferite. Până aici nimic nou, căci noi, ăștia cu corpul deja format, avem practică atât în etichetare cât și în rapiditatea cu care privim universul din jurul nostru doar prin ochi „maturi”, adică lejer opacizați de obișnuință. Nu ne mai minunam, nu ne mai lăsăm surprinși și ținem cu tărie la „ochelarii de adulți”, căci, vezi doamne, ei ne valideaza atât trecutul cât și proiecția de viitor însă evită cumva prezentul.
Și totuși, dacă uităm puțin de toate aceste noțiuni amalgamate și ne aplecăm asupra copilului din noi, ce se adresează deseori copilului de lângă noi, descoperim șansa de a ne minuna din nou.
Când plecăm în explorare, pentru că Sarei încă îi lipsesc noțiunile de trecut, trăim experiențe în Acum și Aici, dar inspirate de universul de lângă noi și personaje fie create spontan, fie aduse din zile ce au trecut.
Asta nu înseamnă însă că ea nu face diferența între ceva ce a fost și ceva care este. Ba dimpotrivă. Numai că ea își trage din trecut doar informația necesară ce poate fi de tipul orientării, al evenimentelor sau al sezonului. Evident că există mai multe variante, însă exercițiul Sarei nu conține emoția trecutului, ci doar strictul necesar pentru momentul din Aici și Acum. Un altfel de prezența de care ea încă nu este conștientă, dar pe care noi, ăștia cu corpul mare, trebuie să o protejăm.
Și uite așa, atunci când privim același lucru, Sara vede și simte mai mult decât tata, căci pentru ea obiectul sau insecta are propria să poveste, pe care Sara o descifrează cu bucurie și continuă minunare. Am făcut și facem un efort constant în evitarea etichetelor și asta se traduce prin simplă alegere în a exprima „cum se cheamă” un anumit lucru versus „ce este”. Căci, oricum, ceea ce noi credem că Este tinde să fie adevărat doar între anumite limite. 🙂
Deseori mă întrebam, încă de când Sara avea doar câteva luni de experiență printre noi, cum să abordez emoțiile ce vor apărea pe calea ei.
Îmi aduc aminte de mama, în primii mei ani de viață, cum își ascundea oboseala sub un zâmbet, bucuroasă să ne regăsească adunați din peregrinările noastre diurne. Trebuie să fi avut vreo 3 ani în una din astfel de amintiri, când am privit-o atent și intens și i-am șoptit: „Mamă, pielea ta este precum o portocală…”, căci la vremea aceea portocalele anunțau crăciunul și numai pentru că eram patru copii ne puteam bucura de prezența lor aromată.
