HaiHuiInTaticie

Blog

Un altfel de Aici și Acum

A sosit și mândra toamnă,

Se scoboară-n frunze blânde,

Ies copiii de la școală,

Să mă plimb nu am pe unde.

Lângă blocuri e vacarm,

Cu claxoane sau cu voce,

Buluceală la ghiozdan,

Și motoare ce ar toarce.

Îs grăbiți amu părinții

Și se lasă cu strigare,

Chiar și-au colectat și plozii,

Dar sunt toți blocați la soare.

-Haide mișcă, strigă unul.

De claxoane nu se aude,

Dar nu mișcă chiar nici unul,

Iar să treacă…n-au pe unde.

Am încercat să redau, pe un ton mai ludic dulcea atmosferă de școală. Vedeți voi, odată cu începerea cursurilor, reîncepe și concertul grabei dintr-un altfel de Aici și Acum.

Școala cu pricina, care pariez că nu e diferită de altele, se trezește matinal în sunet de claxoane. Cele câteva sute de mașini, dotate cu părinți și copii, au sosit toate Acum și chiar Aici. La parterul blocului. 🙂

Și pentru că fluxul de descărcare, conducere până la catedra, privit nostalgic școala, schimbat păreri rapide cu cei din jur etc nu este suficient de rapid, se semnalizează acest lucru cu claxoane…multe, sincrone și îndelungate… Un cu totul altfel de a spune Eu Sunt, Aici, Acum și Vreau!

Este zonă rezidențială, așa că volens nolens cartierul se trezește. În parcare sosesc și cei fără de mașină, se strecoară printre ele și par să ignore spectacolul ce are loc de 4 ori pe zi. Dimineața, de două ori la prânz și seara, pentru a închide ziua încununați de consecvență.

Cu fiecare zi de școală, copiii lor, copiii noștri învață de la acest spectacol. Lecțiile sunt diverse deși circumstanțele sunt aproape identice. Aflați în Aici copiii învață că Vor, iar Acum le oferă generos lecția solicitării unei gratificări imediate pentru ce se află în Aici și Acum, acoperiți de sunetul claxoanelor și încurajările „politicoase” ale celor dornici de a se deplasa imediat.

Cineva spunea odată:”Dă-mi doamne răbdare, dar repede că mă grăbesc”!

26 septembrie 2016
Emoția care se numește Furie,

Cu ceva vreme în urmă, cred că Sara se apropia de pragul celor doi anișori sau chiar îi trecuse, a intrat într-o etapă a emoțiilor afișate fizic. Într-un anume fel ne așteptam la acest capitol, atât Otilia (Mantelers) cât și mulți alți specialiști evocau celebrii doi ani la copii.

Pentru Sara perioada a început cu modul în care negocia prezența limitelor, iar în această perioadă le întâlnea tot mai des. Nu erau blocaje temperamentale sau superficiale din partea partea noastră, ci își aveau sorgintea în atenția vis a vis de siguranță ei.

În orice caz, la un moment dat și din fericire pentru o perioadă foarte scurtă, Sara a descoperit că a se lovi cu căpșorul de perete provoacă o recție dublă, una la noi și o alta la ea. Pentru noi, metoda cea mai caldă de a răspunde ne-a fost inspirată de Otilia. Se rezumă la simpla îmbrățișare cu căldură și afirmarea dorinței noastre de a o proteja. Îi spuneam „Sara, eu te iubesc și nu pot să te las să îți faci rău” (în diverse variante încărcate cu căldură și iubire) și o împiedicăm pur și simplu, ferm dar cu blândețe, să continue. Îi asiguram comfortul prezenței iubirii și îi afirmăm dorința noastră de a-i fi alături în această nouă încercare.

Pentru Sara, reacția îi punea la dispoziție o cale temporară de a-și ventila frustrările și emoțiile adunate de-a lungul zilei. Era mica sa supapa prin care își descărca stângăciile, căderile și mai toate elementele din jurul ei ce păreau să îi pună piedici. În foarte scurt timp ea a depășit acest capitol, navigând în brațele noastre către emoții mai prielnice zâmbetelor și chicotelilor.

Totuși, nevoia ei de a descărca emoții nu s-a stins cu desăvârșire. Pe măsură ce evoluția îi deschide tot mai multe căi pentru a înțelege universul la fel de multe surse de frustrări au apărut. Dorințele ei tot mai complexe întâlnesc uneori reacții ale nostre potrivnice chemării momentului ales de ea.

Plecând de la diverse limite, anunțate în prealabil, negociate împreună și aplicate atunci când le-a sosit sorocul, Sara și-a dezvoltat o nouă cale de descărcare. De asta dată micuțele sale mâini sau picioare se transformau în mici proiectile furioase ațintite asupra celui/celei ce îi așternea în cale o limită. Descărcările subite erau ca furtunile de vară, apăreau de nicăieri și brusc se tuna și fulgera. Folosind apropierea, îmbrățișarea și căldura, afirmam aceeași dorință de protecție, clamând încărcați de iubire că nu vom continuă pe această cale. Nevoia de a iubire și comfort face parte din alambicata manifestare a emoției, iar consecvența Gabrielei în reacții îi este far Sarăi, arătându-i calea la limanul plin de iubire părintească. Eu, în masculinitatea mea mai degrabă construită social, mă prind mai greu uneori și îmi trebuie o secundă de echilibru pentru a mă lansa pe calea deschisă de Otilia.

Sara, de altfel, sesizează diferențele de reacție dintre mine și Gabriela și pare dornică să mă ajute:
-Tati, te-am lovit…!

Dacă totuși nu mă prind o privește pe mama, doar, doar să mă prind și să mă lansez cu brațe deschise către aceeași cale plină de iubire, ajutând-o să își regăsească bucuria.

Pentru fiecare etapă a creșterii există un întreg univers emoțional ce se deschide. Cum suntem membri ai unei societăți ce abordează discursul emoțional doar cu ocazia alegerilor, înțeleg tot mai bine discrepanța dintre dorința de a fi mai bun/bună (ca părinte) și capacitatea de a realiza asta. Și nu ține de exterior ci mai degrabă de acel declic interior în care “Eu Stiu” este dintr-o data pus sub semnul întrebării și purcezi agale, în ritm propriu, pe calea re-învățării.

Norocul nostru este că nu trebuie să inventăm roata, au făcut-o deja alții, ci mai degrabă să descifrăm experiențele predecesorilor noștri porniți oleacă înainte pe acest nou drum plin de iubire.

Pentru mine, tătic în vremurile noastre, nu pot decât să le mulțumesc că au pornit înainte și mai apoi au împărtășit generos din cunoștințele lor.

23 septembrie 2016
-Sara, la ce te gândești? -Nu mă gândesc, mă simt. (Sara, 2 ani și 7 luni)

Câteodată privirea Sarei se oprește agățată de un punct invizibil mie, dar perceptibil ei. Și atunci o întreb:-Sara la ce te gândești?

Răspunsul din titlu îi vine natural și eu continui cu întrebări despre ce simte Sara. De multe ori sunt zone ale corpului, alteori sunt doar emoții ce se localizează în anumite zone…cert este pentru mine că copiii au prezența. Prin ea ei se conectează cu corporalitatea și își aduc o nouă rază de lumina în universul lor.

Cum fac asta?

Am întâlnit discuția despre a-ți simți corpul la Tolle (Eckhart Tolle). Pentru el dar și pentru noi, o ușă către sinele profund este percepția și simțirea corpului. Aduci practic conștientă în anumite zone ale corpului, o cale bună de început fiind conștientizarea respirației. Deci copiii își simt corpul, iar dacă ne „prindem” îi putem ajuta să conștientizeze această conexiune.

Fără a fi citit Tolle sau orice altă cale spirituală, copiii se nasc spirituali și conectați…până la un moment, după care începe intervenția adulților și a societății.

Spuneam într-un articol anterior că există o mare diferență între a eticheta și a percepe. Cu Sara încercăm să folosim „se cheamă”. Gabriela fiind mai consecventa alege „nu știu ce este, dar îți pot spune cum se cheamă”. Îndepărtarea de etichetă permite menținerea mirării, a curiozității, a minunăției.

Sir Ken Robinson vorbește într-unul din discursurile sale despre „inteligență laterală”, practic capacitatea de a vedea un obiect dincolo de etichete. Copiii văd într-un pahar cu apă un ocean învolburat, sau o navă spațială…sau, sau, sau…
Capacitatea asta scade pe măsură ce avansăm în procesul de „instituționalizare” prin educație formală, pentru a dispărea aproape complet la adulți.

Și atunci, revenind la „Sara se simte pe sine” mă întreb deseori cum să fac cel mai bine pentru a nu îi sta în cale. Căci aportul nostru, al oamenilor „crescuți”, se rezumă la scurtături și etichete, de multe ori aplicate în grabă fără vreun dram de prezența, prea prinși fiind de propriile bagaje.

Așa că apelez la observație și prezentă, încercând să fac față noii perioade de educație pe care o traversez. Din fericire de astă dată nu sunt examene, iar notele sunt măsurate de lungimea zâmbetelor…asta bineînțeles după ce Sara termină procesul de a se simți pe sine.

19 septembrie 2016
Ce vedem noi, ce văd ei

De multe ori noi, adulții, privim același lucru și avem impresii diferite. Până aici nimic nou, căci noi, ăștia cu corpul deja format, avem practică atât în etichetare cât și în rapiditatea cu care privim universul din jurul nostru doar prin ochi „maturi”, adică lejer opacizați de obișnuință. Nu ne mai minunam, nu ne mai lăsăm surprinși și ținem cu tărie la „ochelarii de adulți”, căci, vezi doamne, ei ne valideaza atât trecutul cât și proiecția de viitor însă evită cumva prezentul.

Și totuși, dacă uităm puțin de toate aceste noțiuni amalgamate și ne aplecăm asupra copilului din noi, ce se adresează deseori copilului de lângă noi, descoperim șansa de a ne minuna din nou.

Sara mă învață prin joacă, Sara mă învață prin râs și Sara mă aduce în aici și acum, unde etichetele își pierd sensul. Face asta cu naturalețea celui netrecut prin furcile gaudine ale formărilor, ale instituționalizărilor de diverse forme.

Când plecăm în explorare, pentru că Sarei încă îi lipsesc noțiunile de trecut, trăim experiențe în Acum și Aici, dar inspirate de universul de lângă noi și personaje fie create spontan, fie aduse din zile ce au trecut.

Asta nu înseamnă însă că ea nu face diferența între ceva ce a fost și ceva care este. Ba dimpotrivă. Numai că ea își trage din trecut doar informația necesară ce poate fi de tipul orientării, al evenimentelor sau al sezonului. Evident că există mai multe variante, însă exercițiul Sarei nu conține emoția trecutului, ci doar strictul necesar pentru momentul din Aici și Acum. Un altfel de prezența de care ea încă nu este conștientă, dar pe care noi, ăștia cu corpul mare, trebuie să o protejăm.

Și uite așa, atunci când privim același lucru, Sara vede și simte mai mult decât tata, căci pentru ea obiectul sau insecta are propria să poveste, pe care Sara o descifrează cu bucurie și continuă minunare. Am făcut și facem un efort constant în evitarea etichetelor și asta se traduce prin simplă alegere în a exprima „cum se cheamă” un anumit lucru versus „ce este”. Căci, oricum, ceea ce noi credem că Este tinde să fie adevărat doar între anumite limite. 🙂

(Sara are acum 2 ani si 7 luni)

12 septembrie 2016
Visul

Zâne bune, grațioase,

Se așează încet, alene,

Aripi largi și mătăsoase,

Se întind acum pe perne.

Vine somnul?

Acușica! spuse Ene,

Zis și domnul.

Să iubim dar printesica,

Că apoi își face somnul

Poate geana cea de sus,

Scobora-va catunel,

Să lipească pe ascuns,

Altă geană, așa nițel.

Somnul dulce stă să vina

Și așteaptă pe la colț,

Zânei bune ce suspină,

Să îi dea un vis cu moț. (mai mult…)

9 septembrie 2016
Țară, țară vrem ostași,

Nu știu cât de familiar este jocul acesta pentru toate generațiile de părinți, eu l-am prins și se pare că și-a găsit loc și în timpul prezentei generații.

Se întâmplă să vizităm destul de des părculețul de lângă o școală (aparent bine percepută la nivel social). Într-una din astfel de vizite Sara a avut parte de o mică demonstrație a jocului.

Era probabil în perioada „școlii altfel” judecând după ținutele profesoarelor dar și după absența uniformelor. Câteva clase de copii au luat cu asalt locul de joacă, s-au împărțit pe grupulețe și da-i la joacă.

Un grup de băieți a devenit brusc interesat de demontarea aparaturii de joacă și pentru că nu existau unelte atunci uzitau ce le era mai la îndemână. Astfel o bancă a renunțat bucuroasă la câteva din scândurile sale pentru a le dona jocului de-a pârghia. Scândura era înfiptă printre elementele jocurilor instalate în așa fel încât dezasamblarea să aibă loc în pocnete și strigăte de biruința.

Mai spre centrul zonei, un grup de băieți și fete jucau „țară țară vrem ostași”. Însă nu oricum căci grupul era mixt și băieții erau prinși în ale lor…adică, posedau un fel de etajeră pentru a ilustra forța de care corpurile lor încă mici era capabilă. Și jocul era plin de chicoteli (la băieți) și teamă la fete, căci acestea erau pur și simplu spulberate de forța greutății corpurilor lansate cu viteză pe brațele lor firave. Se lăsa cu căzături și tăvăleli, cu vânătăi și ciufuleli, cu lacrimi și încercări de a negocia cu băieții dinamica jocului.

Mai departe grupul de băieți auto-responsabilizati cu demontarea parcului, au demarat o acțiune cu valențe istorice. Își imaginau acum că retrăiesc trecutul nostru belicos și se trosneau prietenește cu scândurile sau orice alt element utilizabil dar care nu era fixat de ceva.

Atmosfera caldă a copilăriei era în plină desfășurare, convingând mai multe mame localnice și copiii acestora să elibereze zona în pripă. În tot acest timp Sara explora leagănul și privea din când în când aterizările în grup ale fetelor. Totul relativ calm până când un „strămoș” plin de credință a intrat, înarmat și explorând limitele maxime ale corzilor vocale din dotare, în spațiul intim al Sarei, trezind astfel în mine toate instinctele posibile…așa că am decis că e momentul să pun Stop.

Grupul de profesoare era ușor de reperat după norul dens de fum ce le înconjura zona. Discursul meu a trecut în revistă distrugerea dar și pericolul, ilustrând aterizările forțate ale fetelor dar și strigătele de bătălie ale belicosilor noștri strămoși. Am fost ascultat cu blândețe și înclinații afirmative din cap, au trecut în revistă rapid mai toate prejudecățile despre diferențele dintre sexe numai pentru a se întoarce rapid la recrearea norului dens ce dădea atmosferei un aer aparte.

Numai că una dintre „profe” a remarcat prezența telefonului și a celor câteva fotografii făcute. Brusc discuția a devenit interesată de prezența mea pentru că mai apoi să îi scape „să nu fie și asta vreun jurnalist”. Așa că au decis că copilăria și al sau „dolce far niente” a luat sfârșit…au tras semnalul de alarmă și s-au bulucit în clase. În urma lor, norul se risipea agale, aproape dotat cu un aer poetic.

Eu am rămas să strâng pungile golite de chimicale cu aparentă nutritivă încercând să îi explic Sarei intervenția mea. Sara, din înălțimea celor 2 ani și 3 luni, îmi explica cu bucurie:
-Fetiteie buuuf și buuuf, … și eiau tistee (și erau triste), iai băieții …uuuu și oauuu…și uuuu și buf. Tati, da’ aia eia joc?(era joc)

(Sara are 2 ani si 5 luni)

5 septembrie 2016
Despre învățare

Deseori mă întrebam, încă de când Sara avea doar câteva luni de experiență printre noi, cum să abordez emoțiile ce vor apărea pe calea ei.
Pe la aproape 1 an și câteva luni, manevrele de control, pentru corpul din dotarea ei, deveniseră tot mai complicate. În același timp deschideau căi diferite de explorare, dar și de frustrare.
Căci vedeți voi, noi adulții am uitat ce înseamnă să îți conduci corpul prin univers fără a ști cum se face, deși la 18 ani, a trebuit să reinvațam de asta data dorindu-ne să conducem o mașină. Așa că fiecare nouă abilitate contribuie la umplerea amigdalei din centrul sistemului limbic, unde noi nu avem rațiune, ci doar emoție.

Otilia (Mantelers) m-a învățat harta „creierului emoțional”, așa că înarmat cu informație, îmi pregăteam în fiecare zi momentul discuției despre emoții.

Sara, în goana ei după mobilitate, deseori se regăsea înaintea corpului, care încerca să țină ritmul dorințelor prin laboriase și dificile comenzi aplicate diverșilor mușchi ce îi dau mobilitate. Așa că, la fel de des exercițiul se solda cu căderi, cu împiedicări, cu pierderi de echilibru, deci implicit cu umplerea amigdalei.

Ca să fim de folos în procesul de învățare, atât eu cât și Gabriela ne împiedicam teatral, aterizând zgomotos în hohotele Sarei. Însă pentru că vorbim despre învățare, de fiecare data o întrebam pe ea ce s-a întâmplat. Și astfel Sara, cu puținele sale cuvinte, dar ample mișcări, refăcea evenimentul. Noi preluam demonstrația și îi solicitam confirmări pentru exercițiu. În felul acesta contribuiam la acceptarea a ceea ce tocmai a avut loc, dar și la învățare. Încet, încet deschideam drumul către „cum se simte Sara”.

Odată ce exercițiile au câștigat și mai mult în complexitate, a urmat o altă etapă unde am început prin a-i spune Sarei că ea nu este acea emoție. Că deși în acel moment pare că o stăpânește, se poate descărca de ea, în așa fel încât să își recâștige echilibrul emoțional și în final să reapară Bucuria.

Evident că ne aflăm încă la început de drum, iar lucrurile tind să devină și mai complexe, dar în felul asta am câștigat mici pași în harta emoțiilor, care acum, la 2 ani și jumătate, sunt exprimate prin: „la Sara a venit bucuria”, semn că tensiunea s-a diluat în bucuria prezentului. Eu, ca tătic, pot traduce emoția iar informația mă ține departe de a-i induce emoția.

Tot Otiliei îi mulțumesc pentru lecțiile de viață utile în primul rând copilului din mine și mai apoi Sarei.

2 septembrie 2016
Iubire părintească

Îmi aduc aminte de mama, în primii mei ani de viață, cum își ascundea oboseala sub un zâmbet, bucuroasă să ne regăsească adunați din peregrinările noastre diurne. Trebuie să fi avut vreo 3 ani în una din astfel de amintiri, când am privit-o atent și intens și i-am șoptit: „Mamă, pielea ta este precum o portocală…”, căci la vremea aceea portocalele anunțau crăciunul și numai pentru că eram patru copii ne puteam bucura de prezența lor aromată.

Îmi amintesc de tata, când, înainte să mă aburce pe umerii săi, îmi spunea glumind „Să nu adormi că vei face pipi pe spatele meu!”. Și mă prindeam de părul său, jucându-mă o vreme, pt ca mai apoi să…adorm și să mă „eliberez”, în comfortul oferit de părintele ce mă purta pe umerii săi.

Părinții noștri sunt minunați. Prin simpla lor existentă împreună noi suntem. Și pe oricare dintre experiențele trecutului am modifica-o, rezultatul ar fi un prezent diferit. Nici nu contează cât de mult, căci rezultatul ar fi mereu altul, Nu Noi, cei de acum.

Și atunci de ce taticie altfel? Dacă orice am face copiii noștri vor Fi? Pentru că evoluăm, într-un anume fel „după chipul și asemănarea Sa”, iar asta ne face responsabili. Responsabili să fim mai buni, mai calzi, mai onești cu noi înșine, pentru a putea fi cu cei din jur, responsabili să transferăm cunoaștere și experiență și nu doar cuvinte golite de sens pentru că „așa se întâmplă pe strada mea”.

Fiecare copil are șansa să fie părinte și în mod cert fiecare părinte a fost cândva copil. Pentru fiecare dintre noi sosește oportunitatea de acceptare a ceea ce a fost și pornirea către nou. Numai frica este aceea care ne împiedică să facem pasul în afară zonei de comfort, chiar dacă această zonă înseamnă refuzul prezentului și refugierea în trecut, fie acesta doar durere.

Gabriela mi-a citit aseară o frază, ce avea să nască sămânța acestor cuvinte; „trecutul trebuie privit prin Învățăturile acestuia și nu prin durerea lui” .

Otilia (Mantelers http://otiliamantelers.ro/) și cursul sau despre „parinteala altfel” mi-a dat calea să înțeleg că atunci când sistemul limbic „te prinde”, monologul ce se aude nu este din prezent. El vine din trecut și în loc să fie generat de învățătura acestuia, i se oferă „microfonul” emoției. Iar dacă nu înțelegem asta, atunci vom repetă experiența până când aceasta va conduce la învățare.

Copiii noștri sunt oportunitatea învățării, căci copilul de lângă tine vorbește copilului din tine. Și dacă nu suntem prezenți, atunci vom răspunde doar cu emoția trecutului.

A fi părinte conștient înseamnă să realizezi că orice formă de comunicare din partea copiilor noștri este o formă de apel la prezența, la Aici și Acum.

Într-unul din profundele sale articole Otilia ilustrează dinamica unei astfel de comunicări ce avea loc între ea și Iuri. Fără dragostea profundă, fără de apelul la învățătura trecutului și nu emoția lui, experiența ar fi fost alta.

Mulțumesc Sara pentru încrederea în mine când m-ai ales tătic, mulțumesc Gabriela pt că mi-ai vorbit atât de cald și deschis de cursul Otiliei și așa am ajuns la el. Mulțumesc Otilia că trecutul tău te-a condus unde ești și că a fi tu a însemnat atât de mult pentru noi ca familie.

Sper că Gabriela va continuă să îmi deschidă ochii către aceste mici prinderi de sine :), un fel de „timp special” în cuplu, dar pe care Otilia îl numește „partener de ascultare”(listening partnership).

Am realizat că a fi părinte este să iubești de dincolo de așteptări, ceva foarte util în viață noastră emoțională de adult.

27 august 2016
Istorioare despre lapte

Era într-una din zilele noastre de peregrinări urbane, metrou, schimbare de tronson, iar metrou și apoi suprafața. Ei bine pentru că primăvara își intrase bine în mână, afară era cald așa că lumea începuse să renunțe la straturile vestimantare și părți ale pielii începeau să se resfete sub soarele blând.

Mă rog, se pregăteau căci noi alunecam prin tuneluri. În orice caz, mă jucam cu Sara de-a pierderea echilibrului când de undeva din spatele meu se apropie o domnișoară.

Cum eram cu spatele habar nu aveam de prezența fetei însă brusc Sara și-a mărit intens ochii, a tăcut preț de câteva clipe numai ca să explodeze cu bucurie: ciapcieee (lapte). Am întors capul pt a înțelege efuziunea bruscă a Sarei, așa am observat-o și pe fata de mai devreme.

Îmbrăcată destul de generos pt simțul vizual, fata avea sânii mari, pregătiți de expunerea lor la razele blânde ale soarelui de primăvară. Am început o chicoteală destul de discretă, pt cei din jur „ciapcie” poate că nu era foarte încărcat semantic.

Și totuși, o altă prezentă masculină se lasă auzită: Nu Sara, acela este pentru tata! Am început să râd surprins de situație, partea ludică a ei dar și atenția vădită a bărbatului anonim care a prins atât numele Sarei cât și decriptat „ciapcie” aduncand un nou înțeles la situație.

De la mamă povestire:

De vreo 2 luni am început să port sutien, ceva nou pentru zână, obișnuită fiind cu sânii la dispoziție, ușor accesibili ei.

-Mamă, ce e ăla?

-Se numește sutien, Sara.

Pauză. Privește intens, apoi continuă:

-Ca să potejezi (protejezi) lapticii?

22 august 2016
Sara, tu simți că te iubesc?

Recunosc că originalitatea întrebării nu îmi aparține. În fapt, Gabriela a adresat întrebarea Sarei și răspunsul ei m-a uimit.

Gabriela a realizat că acțiunile care pentru noi reprezintă declarații de iubire pot să nu fie interpretate astfel de către copil datorită lipsei de specific în comunicare. Cu alte cuvinte copiii noștri nu le integrează ca mesaje de iubire decât dacă îndeplinim un minim de condiții.

Prima ar fi conexiunea cu copilul, intrarea în lumea acestuia cu întreg evantaiul de conținut pe care această îl presupune. Copiii au nevoie de eventuale traduceri uneori, altfel acțiunile noastre pot curge în jurul lor fără vreun impact notabil.

A două condiție este contactul fizic. La aproape fiecarea îmbrățișare Sara îmi arată aprecierea, dar și durata contactului dintre noi, căci o recentă etapă este aceea de „Saia este maie (mare), a chescut maaaaie acum” (a crescut mare acum), deci are control.

O a treia condiție, generată de prima, este observarea nevoii copilului în acel moment. Putem să rezolvăm și alte mici probleme, un ton nepotrivit sau vreun refuz anterior, însă conexiunea este cu „Aici și Acum”, iar din aceasta extragem nevoia curentă a copilului de lângă noi.

După ce am adresat și eu aceeași întrebare Sarei, răspunsul ei a fost copie fidelă răspunsului dat mamei:

-Nu!

Acesta a fost primit cu o tresasire în inimă, dar imediat urmat de o altă întrebare:

-Sara, ce poate face tata ca tu să simți că te iubesc?

Răspunsul ei din nou copie fidelă, a fost:

-O inimă maaaaie (mare).

Așa că am desenat împreună inimi mari și inimi mici, toate pentru a răspunde nevoii generate de conectarea dintre noi.

Mulțumesc, Otilia (Mantelers). Alături de alți părinți, la cursurile tale, am realizat importanța participării conectate la evoluția copilului de lângă noi și al celui din noi.

Mulțumesc Gabriela, iată un nou filon de taticie veselă descoperit prin tine.

16 august 2016